Vă povesteam în recenzia (de aici) la O piatră pe cer (cartea I din seria Imperiului) cât de surprins am fost atunci că un roman care mi-a plăcut la 10 ani (și l-am și înțeles la acea vârstă) mi-a plăcut la fel de mult și la 40. Statistic (dacă tot vom vorbi despre o carte unde statistica are un rol aproape teologic) șansele erau și mai scăzute la a doua carte (și serie) de la același autor; iată însă că am fost surprins încă o dată: o carte care m-a sedus atât de tare la 14 ani încât mi-a schimbat viața (am devenit fascinat de sociologie și chiar am ajuns să o studiez academic) mi-a plăcut și la fix aceeași vârstă, dar cu cifrele inversate 😊
De ce?
Dacă stau să privesc în perspectivă toate cele trei serii asimoviene (Roboții – la Paladin, aici, Imperiul– la Paladin, aici, Fundația– la Paladin, aici) mereu în re-editare nu doar în română, dar și în general pe planetă – pentru că autorul ruso-americano-evreu are ceva de… maestru zen. Mai bine zis, a descoperit că diferența dintre simplitate și simplicitate nu constă doar în două litere, ci poate furniza energie infinită, la fel cum Trantorul, planeta-capitală a Imperiului, își obține energia din diferența de temperatură a aerului la diferite altitudini.
Sau, ca să fiu și eu mai clar, Asimov creează literar simplicitate (totul e foarte ușor de citit, urmărit și înțeles), dar simplitatea e doar aparentă: poveștile de fapt au twisturi, soluțiile la probleme sunt ingenioase și personajele (și statele) ascund secrete și comploturi. Iar atunci când toate acestea se relevă, cititorul este uimit că a fost păcălit: totul era atât de simplu de văzut și totuși nu era deloc simplu de ghicit!
Efect obținut inclusiv prin minimalism literar, care face în continuare SF-ul lui Asimov cel mai accesibil tuturor cititorilor, indiferent de vârsta lor (personală ori a deceniilor de dezvoltare a omenirii). La Asimov, limbajul e frust: nu veți găsi scriere mai lipsită de zorzoane sau care să îndeplinească mai bine sfatul auto-ironic al lui Mark Twain („scrisul e simplu, trebuie doar să tai cuvintele în plus”).
Poveștile curg și ele clar și linear: nu mizează pe îmbârligături latino-americane, atmosferă gotică (de fapt nu mizează deloc pe atmosferă, ci doar pe intrigă), salturi înainte și înapoi prin timp sau alte tertipuri literare. Nu, doar te conduc din punctul A în punctul B la fel de cert ca un tren bine planificat – doar că nu știi ce se ascunde în vagoane: twisturi și surprize.
Și, că tot ziceam că, în cel mai pur spirit al SF-ului american clasic de anii 50, Asimov nu mizează pe atmosferă, remarc și o diferență față de celălalt mare clasic preferat al meu, Heinlein (o recenzie la Substituirea aici – culmea, nu am făcut niciodată recenzie la Infanteria stelară, unul dintre romanele mele preferate). Mai exact, Asimov nu mizează nici pe personaje. Ceva mai clar zis, personajele sunt vitale și la el (și revin ceva mai jos), dar nu și construirea lor cu descrieri, povești de viață, freudisme și alte subtilități. La Asimov, personajele sunt cele de acum, din momentul poveștii, care acționează așa cum simt și gândesc acum, și se conturează direct din fapte: ele sunt ceea ce fac.
Și simplicitatea continuă și în structura narativă – Asimov mută în SF o metodă literară care ne-a fascinat de la primele povestiri polițiste și încă ne captivează și acum în nenumărate filme, seriale și cărți policier: ne prezintă o dilemă sau enigmă aparent inextricabilă și ne lasă, pe cititori și personaje, să ne frecăm descurajați în creștet și să mormăim: „nu se poate”.
Doar că la Asimov întotdeauna se poate. Prin abordări „out of the box” și folosirea logicii în stil Sherlock Holmes, „codurile” situațiilor fără ieșire pot fi și chiar sunt „sparte”. În stilul povestirilor polițiste, fiecare criză are o rezolvare credibilă, dar surprinzătoare pentru toată lumea în afară de „detectiv” (aici protagonistul fiecărei părți a cărții, ei fiind mai mulți – fiecare cu altă abordare, dar la fel de rațională și bazată strict pe logică, nu pe noroc).
De altfel, cel mai ușor ar fi să descriem Fundația drept o carte a crizelor – sunt recunoscute și denumite astfel și în intrigă, sunt conturate la fel și auctorial, așa că mereu tensiunea și suspansul sunt mari, foarte mari, și nu-ți vine să pui volumul jos până nu descoperi rezolvarea. Culmea, în pofida acestui element de thriller, cartea per ansamblu (ca toată literatura lui Asimov, de altfel), ne transmite mai degrabă o senzație de calm și echilibru. Lecția principală este că orice poate fi înfrânt prin răbdare și folosirea rațiunii – iar acest mesaj te lasă mai liniștit ca cititor trăind într-o lume periculoasă (era și în anii 50, e și acum).
De altfel, parcă Fundația se potrivește chiar mai bine prezentului decât perioadei când a fost scrisă, abordând adesea situații care ne aduc aminte mai degrabă de Trumpi și Erdogani decât de vreun Eisenhower. Ei bine, la Asimov crizele sunt întotdeauna dezamorsate prin deschidere, la nou (idei și tehnologii noi) sau chiar la inamic – și niciodată prin escaladare. Cedarea pe moment în favoarea modificării „imaginii mai mari” pe termen lung se dovedește adesea inteligentă, la fel cum Asimov ne subliniază iar și iar și cât de importantă este înțelegerea motivațiilor oponentului și căutarea unei soluții care să i le favorizeze. Sau, dacă e nevoie chiar să fie înfrânt, să i le menajeze cât mai mult și să se concentreze pe reintegrare, nu pe umilire sau înlăturare.
În Fundația, bunul simț și moderația câștigă întotdeauna în fața extremismelor, tocmai fiindcă evită să le abordeze la fel de extremist; iar amenințarea vine întotdeauna tocmai de la vreun extremism – uneori e vorba de lideri nedemocratici, alteori de formațiuni politice legale și care folosesc instrumente democratice, dar cu scopuri „naționaliste” sau jingoiste.
La Asimov, rezolvările crizelor implică de fiecare dată soluții pacifiste („violența e ultima soluție a incompetenților”, ne spun personajele sale), dar am apreciat foarte mult realismul din spatele lor: soluțiile pacifiste și non-violente ale Fundației sunt adesea bazate pe… amenințarea cu violență extremă (lovituri atomice). Adică nu sunt de genul „faceți ce vreți cu noi și ne iubim toți în Lala Land”, concept hippiot total irealizabil într-o lume a oamenilor, ci pe ideea că există instrumente militare de apărare, dar pe care nu le folosesc decât drept asigurare.
Mai bine zis, o transpunere în ficțiune a doctrinei reale MAD (Mutually Assured Distruction), care ne-a asigurat deja 70 de ani fără al III-lea Război Mondial (și sunt convins că altfel am fi avut minim unul încă din anii 50-60, probabil vreo 2). Altfel spus, este importantă știința care-ți permite să te prezinți cu pușca la un duel cu săbii și să fii generos în soluțiile pașnice de împăcare, dar și moderația de a nu abuza de avantajul tehnologic și militar, ci a-l folosi ca punct de plecare pentru „punerea la masă” a scandalagiilor.
Pe deasupra, Asimov merge cu un pas și mai departe și Fundația militează și pentru ceea ce aș numi MAP (Mutually Assured Profit) – de ce să ne luptăm când aș putea să te ajut în frustrările tale? Nu mai bine investesc în tine, de la retehnologizarea fabricilor și revitalizarea comerțului reciproc avantajos la educație și crearea de specialiști? Decât să ne gândim care dintre noi să smulgă mai mult de la celălalt, nu mai bine ne gândim la eforturi comune pe termen lung, din care să câștigăm împreună? Da, inclusiv în termeni financiari, Asimov nu e vreun comunist, ci susține un capitalism etic și umanist (ca și mine de altfel).
Într-un fel surprinzător poate, dar tocmai fiindcă acest roman vorbește despre amenințări sistemice (care amenință întregul sistem sau întreaga societate), de data aceasta nu mai avem o carte a „oamenilor mici”, ca în Piatră pe cer (unde behemotul Imperial era contrastat de simpli cetățeni), ci o carte despre lideri și despre rolul lor în modelarea istoriei (și despre cât de necesari ne sunt).
Aici, fiecare parte din volum ne este povestită din perspectiva unui lider la putere, a unui lider pe cale să iasă de la putere sau a unui lider care tocmai preia puterea. Prin ochii lor, cumva „din vârful dealului”, se văd mai clar curentele sociale – și ne sunt prezentate din toate ipostazele diferite pe care le poate avea un lider (după cum spuneam, în ascensiune, la apogeu sau în recesiune).
De altfel, Fundația este o carte SF a științelor sociale (cu ceva timp înainte de momentul Ursula K. Le Guin, care a introdus antropologia în gen), nu a celor tehnice, și una despre puterea soft power, fie ea religioasă, comercială sau de propagandă, nu vreun military scifi despre hard power. Cu toate că eu personal sunt tot mai convins că „psiho-istoria” NU ar funcționa (ca predicție exactă a evoluției unor mase de oameni), în rest Asimov surprinde foarte bine cât de relevantă este politica și cât de mult contează pentru oameni elementul spiritual (în ce cred, fie că e vorba de „Spiritul Galactic” sau de națiune).
Nu întâmplător, în mare parte Fundația (organizația, nu cartea) este puternic inspirată din Biserica Catolică: la fel ca și această organizație reală, are rolul de a reface, cu metode uneori cinice („Never let your sense of morals prevent you from doing what is right” ne zice Salvor Hardin în carte). Adică o structură socială care să permită reconstruirea unor structuri supra-statale mai mari și să limiteze abuzurile comise de persoane la putere. Iar în acest scop, trebuie să se bazeze și pe credință (unde Vaticanul a preluat un mesianism iudaic și l-a adaptat la „Roma” de nu a mai rămas mai nimic din el, iar Fundația a inventat de la 0 o religie a… tehnologiei), dar și pe prezervarea cunoștințelor științifice (și monopolizarea lor).
Motiv din care la această recitire Fundația mi-a adus foarte puternic aminte de Cantică pentru Leibowitz de Miller (în română la Paladin, aici), prin abordarea „catolicistă” a unui ordin ce supraviețuiește secolelor de barbarie deghizând știința în religie.
Abordare care funcționează, în unele sensuri, și asupra noastră, a cititorilor. Pusă corect în fundal, folosirea de către personaje a unor tehnologii înalte ne oferă și nouă un simț al miraculosului și o doză de „sense of wonder” care ne revitalizează un optimism rațional și științific specific anilor 50, dar cam pierdut între timp de SF.
Spiritul ludic ne este și el exploatat eficient de autor, fiindcă Fundația este și o carte despre gadgeturi și fascinația inginerească față de concret și tehnic (în fond, ce-s inginerii dacă nu niște copii mari?), unde momentele „wow” abundă, dar sunt întotdeauna explicate rațional. Surprinzător (și cu foarte mici excepții, precum ziarele tipărite și fumatul omniprezent), și partea tehnică a cărții rezistă foarte bine trecerii timpului (nu doar cea de structură literară), tocmai fiindcă e realistă în principiile sale.
În fond, tocmai esența acestei cărți, nucleul de valori care-i asigură perenitatea și nemurirea: realismul, moderația, pacifismul, raționalismul, folosirea logicii reci, dar și a principiului umanist al beneficiului reciproc. Nucleu de valori care ne convinge, și pe cetățenii Fundației înconjurate de haos și barbarism cale de mii de parseci, și pe noi, cititorii dintr-un prezent tot mai fragmentat și instabil, că nimic nu e niciodată pierdut. Viitorul poate întotdeauna suna bine, dacă ne bazăm pe o fundație fermă de inteligență, muncă și știință – cu răbdare, calm și înțelegere față de celălalt.
seria Fundația cuprinde:
– Fundaţia (1951)
– Fundaţia şi Imperiul (1952)
– A Doua Fundaţie (1953)
– Marginea Fundaţiei (1982)
– Fundaţia şi Pământul (1986)
– Preludiul Fundaţiei (1988)
– Zorii Fundaţiei (1993)
Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci de milenii. Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000 de ani de evoluţie. Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea Galaxiei, de unde se implică mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie, iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului.
editura Paladin, 2017, hardcover, 264 pagini, traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Blogul de SeFe 