Să fie oare această povestire space opera, hard SF, SF de prim contact sau soft SF? De fapt, este toate aceste lucruri simultan și, pe deasupra, este o poveste despre cum se învârte roata sorții, despre cum și pacifiștii cei mai pașnici pot simți furie și despre ce se poate întâmpla când minți adepții unei religii care nu tolerează minciuna…
I.
La peste 17.000 de metri deasupra celor mai de sus nori ai Furtunii, Antarag Vel-heth mă invită să iau loc lângă el, în sala de primire a Stației de Alimentare Lindorm. O întindere dezolantă de mese pline cu resturi, petrecăreți prin streaming și oameni de plastic ce dau neobosit din gură.
— Ce… ce fac? șoptesc și transpir, în pofida fluxului nemilos de aer condiționat.
— Mănâncă, îmi face Antarag cu ochiul. Și vorbesc.
Are tenul ciupit de vânt și întins precum o husă uzată peste un schelet noduros și un craniu cu tot felul de protuberanțe acviline.
Eu nu văd vreo mâncare în fața oamenilor de plastic. Unul dintre ei sare din scaun, cu brațele ridicate ca pentru vreo declarație tăcută, iar restul aplaudă cu palmele cauciucate. Guri decolorate se deschid și închid pe articulații ieftine.
Antarag rânjește cu interes vizibil și disperat – mă întreb de când nu a mai fost vizitat de o femeie adevărată, în carne și oase. Știe că-s de pe Clopotul 51. Știe că acolo suntem toți jainiști, rași în cap, înfășurați în robe și jurați celibatului. Chiar și-așa, ochii îmi fug îngrijorați către pistolul pe care-l ține la brâu.
— Ce mănâncă? îl întreb.
Pune degetul pe antebrațul înmănușat. Un meniu cu opțiuni se desface în petale de neon.
— Ăla mănâncă friptură și clătite de cartofi, zice și-mi arată un musafir al cărui trup de plastic pare asamblat stil Frankenstein din cel puțin șase componente modulare diferite. Cele două fătuci de colo servesc sushi, dă din cap spre o pereche de manechine androgine care simulează folosirea unor bețișoare ca să ducă bucate invizibile spre fălcile scheletice. Avem și caviar blihabi, zmeură proaspătă, felsaci osirieni, prăjiturele-cometă, vită Stroganoff, măduvă prăjită pe flacără. Orice-ți dorește inimioara, avem. Zece milioane de feluri de mâncare, de prin toată galaxia.
Antarag mi-a împrumutat un vizor de rezervă; îl pun peste ochi și urechi. Oamenii de plastic dispar și acum îi văd așa cum se văd ei: o splendoare de bărbați și femei frumoase. Bărbații au fălcile solide și masculine. Femeile sunt elegante și pline de forme; ochii îmi rătăcesc de la bijuteriile care le sclipesc la gât la cele de pe degete. Muzica bubuie și se strecoară prin amestecul brusc de voci.
— O femeie frumoasă ca tine, Preema, ar merita asemenea bijuterii, îmi zice Antarag, urmărindu-mi privirea.
S-a schimbat și el: controlorul bolnăvicios al Scării este acum o brută plină de mușchi, într-un costum plin de diamante. Nu mai chelește, ci are o coamă spectaculoasă lățită precum gluga unei cobre.
Ridic vizorul; oamenii frumoși redevin monstruozități de plastic. Una cade din scaun și ceilalți erup în apoplexii silențioase de râs, se țin de burtă și-și lasă capetele pe spate de parcă ar fi un coșmar cu schelete urlătoare.
— Noi nu purtăm bijuterii, îi zic și simt cum peste scalpul ras mi se întinde o senzație umedă.
— Și nu mâncați nici carne, nu? insistă el, rotindu-se cu scaunul și desfăcându-și picioarele într-o invitație obraznică.
— Nu mâncăm nici carne. Nu mâncăm niciun fel de mâncare reală.
Dă din cap și-și scurge privirea peste roba mea informă de parcă ar vedea prin ea direct trupul meu zvelt, cafeniu și tânăr, de 22 de ani.
— Fără mâncare, deci? Păi și cum supraviețuiți?
— Cu soare.
— Fotosinteză? Nu ar trebui să ai pielea verde?
Receptorii verzi mi se aprind vizibil pe față și mâini. Fiecare radiază în sanscrită. Fiecare linie curbă și fiecare cerculeț simbolizează o idee jainistă: Pace. Non-violență. Știință. Adevăr.
Rânjetul i se mai extinde cu un milimetru.
— Chestiile alea îți apar și prin alte părți ale corpului, Preema?
Îi ignor măgăria și spun:
— Corpurile lor adevărate-s pe orbită, în timp ce așteaptă să le realimentezi navele. Nu ar prefera mâncare reală?
— Iluzia oferă mai multe satisfacții, fetițo.
— Chiar dacă arată ca mâncarea adevărată, cum îi convinge că are gust și consistență?
Antarag își întinde brațul peste umerii mei, iar din costumul neuro-mulat îi atârnă fire precum niște buruieni.
— Cea mai mare parte e doar vibrație, zice cu mândrie. Costumul neuro-mulat vibrează la anumite frecvențe cheie de-a lungul maxilarului. Creează parametrii de rezistență care ar fi fost oferiți de felul de mâncare. Creveții-s crocanți, friptura moale, felsacul îți pocnește între dinți.
— Dar gustul…
— Ai poftă de ceva? Ai, nu?
Degetele-i gâdilă afișajul holografic al mănușii.
— Ce-ai zice de tăiței de sticlă? O delicatesă budistă străveche, să știi.
— Suntem jainiști, nu budiști.
— Ba ești o femeie în carne și oase, cu un trup adevărat pe sub roba aia, îmi dă replica. Pune-ți un costum din-ăsta și poți încerca orice – orice plăcere senzorială – fără să-ți încalci vreun nenorocit de jurământ. Și nu doar mâncare.
Antarag îmi arată o canapea prăfuită, unde două manechine hlizite se freacă și se împing unul în altul, într-un război de uzură nefericit care a produs fisuri în multe dintre pelvisurile din jur.
— Nu înțeleg cum de pe Clopotul 51 stați împreună fete și băieți și nu faceți nimic.
— Este unul dintre jurămintele noastre, îi explic și, la vederea petrecerii de coșmar, mă gândesc: oare acest bărbat are vreun legământ, de orice fel? În ce o crede?
O a treia voce ne întrerupe conversația – aproape c-am uitat de Indrani, care m-a însoțit în ascensiunea cu elevatorul spațial. Este supraveghetoarea mămoasă și de vârstă mijlocie de pe Clopotul 51 și superiorul meu direct.
— Antarag? întreabă Indrani. Dacă Preema și-ar pune vizorul tău, oaspeții tăi ar vedea-o ca pe tine?
Controlorul Scării aproape că ignoră prezența femeii mai în vârstă; are ochii fixați pe mine.
— Da. Oricine de aici poate fi orice vrea, chiar și eu.
Ochii Indranei îi sclipesc pe fața ridată, cu subînțeles.
— Karma de împrumut. Interesant. Nu-i așa, Preema?
Antarag își freacă bărbia, gânditor.
— Din câte-mi amintesc eu, unul dintre jurămintele voastre e să spuneți întotdeauna adevărul.
— Să nu mințim, îl corectez și-i indic vizorul. Se poate?
Mi-l înmânează, absent.
— Aș vrea să te întreb ceva, Preema. Și mă aștept să-mi răspunzi sincer.
Din tonul vocii realizez că ceva nu-i în regulă. Mă încordez, realizând prea târziu că a știut de la început, s-a jucat cu noi, ne-a atras într-o plasă confortabilă. Îmi ling buzele uscate și răspund cât de calm pot, în condițiile în care-mi bubuie inima:
— Da?
Ridică o sprânceană și pielea ciupită de vărsat i se înroșește profund; parcă ar fi carne crudă.
— De ce ai venit azi aici, Preema? Care-i adevăratul motiv al vizitei voastre?
Și fix atunci se declanșează alarmele.
II.
Am fugit de pe o planetă paradisiacă și am venit pe Furtună.
Acum doi ani eram o fată de douăzeci de ani care grădinărea într-un sat jainist de pe Visul Unei Nopți de Vară. Acum trudesc într-o stație care colectează hidrogen din norii unei planete singuratice și arțăgoase. Furtuna e singura planetă gazoasă gigantică din Sistemul Shakespeare. Furnizează combustibil planetelor, lunilor și stațiilor spațiale. Norii ei sunt înțesați de stații atmoprocesoare – Clopotele – întinse ca niște plante agățătoare pe lianele de metal care se extind din Stația de Alimentare Lindorm, la 17.000 de metri deasupra noastră.
Slujba mea pe Visul Unei Nopți de Vară era să cresc legume.
Cea de pe Furtună: să mă strecor într-un bio-costum mulat strâns și să merg vertical de-a lungul spițelor Clopotului ca să le curăț. Atmosfera Furtunii e plină cu resturi din stațiile procesoare de odinioară, construite în grabă de coloniști care nu au apreciat corect ce pot face niște vânturi infinite edificiilor omenești. Fiecare spiță este o lance lungă de 3 kilometri, înfiptă în norii de culoarea cobaltului de deasupra Furtunii. Fiecare colectează hidrogen planetar zi și noapte și pompează gazul direct în sus, către Stația de Alimentare Lindorm, unde vin să se aprovizioneze navele din tot sistemul solar. O benzinărie într-o eră a deplasării prin spațiu.
Mersul pe spițe și curățatul lor de rafalele constante de resturi este o muncă periculoasă.
Ar fi mai ușor să luăm liftul.
— Și de-asta nu luăm niciodată liftul, m-a lămurit Komal în cască, cu o zi înainte să-i întâlnesc pe Antarag Vel-Heth și oamenii lui de plastic.
M-am uitat la cizmele sale, holbându-mă la ușurința cu care-și menținea echilibrul într-un picior, cu celălalt suspendat în mijlocul unui pas la doar câțiva centimetri de un melc atârnat de spiță precum o zmeură uriașă. E una să știi că cizmele de magfibră formează o legătură moleculară cu spița, dar alta să fii atât de sigur pe picioare când mergi pe ea. Resturi sclipitoare șuieră prin văzduh ca niște confeti și pocnesc atunci când ating țepii electrificați înșirați pe spiță ca niște spini pe un trandafir.
— Gândește-te la toți melcii striviți de lift înainte de a ajunge, mi-a explicat Komal, cu gura înconjurată de barbă strâmbată dincolo de vizieră.
S-a aplecat și-a luat specimenul în mâini ca într-un cuib. Melcul și-a aplatizat corpul pielos de frică, iar Komal i-a mângâiat liniștitor laturile striate și a zis:
— Mii, poate milioane de crime pe care nu le numără nimeni. Cu noi sunt acum în siguranță.
Nu poți face rău nici unei ființe – legământul jainist Ahimsa.
— Ofer iertare tuturor ființelor vii, a șoptit Komal, recitând rugăciunea noastră sacră, și fie ca toate ființele vii să-mi ofere iertare mie. Tot ce trăiește îmi e prieten. Nu vreau răul nimănui. Eu…
BUM!
Unda de șoc m-a răsucit și pentru o clipă am crezut că cizmele mi s-au desprins de spiță. Am țipat și am căzut înainte pe spița verticală, dar mi-am întins mâinile în ultima clipă și mănușile, antebrațele și genunchii mi s-au lipit de nanoțel. Aproape că am vomat apa pe care o băusem cu o oră mai devreme. În acel moment, mi-am imaginat raportul care ar ajunge la vechii mei prieteni de pe Visul Unei Nopți de Vară: Preema Goswani, 22, a căzut mii de metri și-a murit. Jainiștii de pe Furtună au obligat-o să iasă în vijelie ca să nu calce pe-un melc…
În cele din urmă, Komal a lăsat specimenul să cadă în vânt. Și-a deschis volanele și, ca o umbrelă, a prins un curent ascendent și-a dispărut în norii plini de resturi. De-abia atunci și-a întors Komal privirea blândă spre mine; avea o expresie obosită pe fața bărboasă și ridată.
— Ești ok, Preema?
Mi-am controlat furia.
— Da, Komal. Ce bine că ai remarcat faptul că am fost cât pe ce să…
BUM!
Întinsă pe burtă și lipită de nanoțel, mi-am întors capul spre sud. Un fir imens se încolăcise în jurul vârfului spiței. Noroc chior, ratase țepușele electrificate. Mi-a adus aminte de obiceiul de pe vremuri de a lega un șnur în jurul degetului pentru a nu uita ceva. Capetele-i unduiau ca niște brațe desfăcute și răsucite într-un entuziasm inconștient, forțat de vânt.
M-am ridicat cu grijă. Panglica agitată dansa, cu brațele pocnind ca un bici, în rotații cu suficientă energie cinetică încât să…
BUM!
— Zici că-i vie, nu? m-a întrebat Komal din spate.
— Oarecum, am recunoscut, în timp ce mă îndreptam.
Contorsionările firului semănau cu o jiva însuflețită. Dar știam – toți știam – că gunoiul Furtunii era ajiva: materie artificială, fără viață. Singurele ființe vii de pe Furtună erau melcii, iar ei erau imuni la țepușele electrificate, așa că nu pățeau nimic.
Nimeni nu făcea rău nimănui.
De la 3 kilometri depărtare, Supraveghetor Indrani mi-a grăit prin radioul din cască:
— Preema? Văd pe ladar o bucată mare de gunoi prinsă de spiță.
— Mă uit fix la ea, i-am răspuns. O s-o îndepărtez.
— Bine.
O ezitare.
— Preema, e totul în regulă? Te-am auzit țipând…
— Aproape-am căzut.
O pauză foarte lungă. În cele din urmă, i-a revenit vocea și-a spus:
— Nu era karma ta să cazi. Dar fii precaută, te rog. Ladarul arată că gunoiul e la 6 metri de tine. Te-ar putea arunca de pe spiță dacă nu ești atentă.
Am desfăcut gheara extensibilă din centura cu unelte și am înaintat spre panglica roșie care dansa.
— Întotdeauna sunt atentă, Indrani. Mă îndrept acum spre el ca să-l îndepărtez…
O altă bucată de gunoi m-a lovit în spate, mi s-a înfășurat în jurul taliei și m-a aruncat de pe spiță spre văzduhul bleu infinit.
Komal avea 60 de ani și de obicei așa se și comporta, dar când am căzut de pe spiță către nori trebuie c-a găsit în el vreun reflex tineresc de rezervă. Palma sa m-a prins de gleznă. Am zbierat iar, atârnând ca un pește-n undiță. Am scăpat gheara, care a ricoșat din spiță și s-a rostogolit în troposfera vineție de sub mine. Komal s-a chinuit să mă coboare pe spiță; magfibrele costumului meu s-au prins iar strâns de ea. Cu inima bubuind, m-am holbat la ce mă lovise: alt fir lung, de această dată unul strălucitor, albastru ca un safir. Părea să leviteze în vijelie, răsucindu-se într-o parte și alta prin vânt de parcă ar fi fost un țipar care se opunea unui curent marin.
— Komal! am strigat. Îl vezi?
Chiar atunci, panglica roșie s-a desprins. Deși fusese practic înnodată, s-a dezlegat și a zburat spre cea albastră.
— Jiva! a exclamat Komal.
Firele s-au înfășurat unul în jurul celuilalt. Roșu și albastru s-au topit unul în altul pentru a crea un violet țipător și zbuciumat. S-au împletit ca doi șerpi fosforescenți cu cozile legate. Legătura a tremurat în vânt, unduindu-se pentru a se menține pe loc și a evita să fie înghițită de golful ceresc.
Și atunci, în fața ochilor noștri uluiți, firul dublu a început să urce-n furtună. S-a tot strecurat înăuntrul și-n afara vijeliei și s-a întors la capătul spiței. Acolo s-a legat strâns, de parcă ar fi fost o panglică inteligentă care visa să ajungă fundă.
— Jiva, am șoptit și eu.
Gunoiul era viu.
III.
— Ce s-a întâmplat? ne-a întrebat Indrani când ne-am întors pe Clopot.
Și-a încrucișat brațele ca o profesoară pusă pe ceartă, cu fața ei cafenie numai linii ascuțite și părul negru zburlit într-un puf alcătuit parcă tot din magfibre. Toți jainiștii de pe Clopotul 51 aveau aceeași tunsoare. Solidaritate androgină, prin pierderea părului.
Noi încă ieșeam din biocostume și era nepoliticos din partea ei să ne întrerupă când eram pe jumătate goi, mai ales pe Komal. Nu străvechea interdicție jainistă ca femeile să bărbații să se vadă goi mă deranja, ci urgența din vocea ei, care sugera emoții puternice, în dezacord cu împăcarea și deci în contradicție cu Aparigraha, legământul detașării de cele lumești.
Ceea ce-mi trezea propria amintire a groazei mele de pe spiță. Încă simțeam gustul amar al adrenalinei, în fundul gâtlejului.
Komal nu s-a repezit să se acopere, ci s-a îmbrăcat fără grabă. Adevărata Aparigraha înseamnă să nu te ascunzi de nimic; budiștilor le place tare mult parabola cu cei doi călugări care au găsit numele lui Buddha scrijelit în noroi și, în timp ce unul s-a ferit să-l calce, celălalt a trecut drept prin el și l-a stricat cu urma tălpii sale. De ce? Fiindcă atașamentul față de un cuvânt e tot atașament.
— S-au legat cele două fire, i-am zis, în timp ce mă strecuram în roba mea albă standard.
— Ai fost necugetată, a declarat Indrani. Nu ai fost atentă la ce se întâmplă în jurul tău.
— Ba da, am insistat.
— Ai fi putut muri, Preema.
— Atunci asta mi-ar fi fost karma, probabil, m-am răstit.
Indrani s-a strâmbat și mai tare până când fața a părut să devină o mască de fier prinsă sub presiune.
— Nu ți-ai îndeplinit misiunea. Ai lăsat două bucăți mari de gunoi pe spiță. Ar putea înfunda filtrul.
— Nu-s gunoi, am replicat. Sunt jiva.
Superioara mea a oftat.
— Gunoaiele sunt fragmente de polirășini rămase de la generația anterioară de stații de procesare.
Practic cita literă cu literă din manualul tehnic de pe Lindorm; îmi dădeam seama cât era de supărată, fiindcă devenea agitată și neatentă în alegerea cuvintelor atunci cânt era prinsă de emoții puternice.
— Dacă nu facem ceva, o să înfunde filtre. Treaba noastră este să ne asigurăm că spițele funcționează eficient.
Indrani și-a întors supărarea și către Komal.
— Și nu doar Preema a eșuat în datoria sa. Și tu te-ai întors cu spatele la fire. De ce?
Însoțitorul meu cu barbă nu a reacționat la întrebarea ei. Fără casca de la costum, Komal părea o figurină de gresie, cu falca îngropată sub barba cenușie și încâlcită. Jainiștii nu mint. Minciuna-i un păcat îngrozitor și atrage karma negativă în jurul sufletului. Dar nici nu simțim nevoia să ne învinovățim singuri. Are și liniștea multe folosințe.
Indrani a părut să plutească spre intercom.
— Geeta, Parul, îmbrăcați-vă și veniți la sas.
— Panglicile alea-s vii, a zis Komal în cele din urmă. Nu-s doar gunoi. Am fost mințiți.
Indrani a ridicat degetul de pe butonul intercomului și a clătinat din cap.
— Sunt doar niște fire-n vânt. Resturi ale stațiilor mai vechi, asamblate în grabă de coloniști care nu au ținut cont de puterea vijeliilor de pe Furtună. Toți știm asta.
— Cele două panglici s-au căutat una pe cealaltă, cu voință.
— O coincidență. Le-au unit vânturile.
— Ba s-au combinat cu un scop, a insistat el.
— Cum ți se combină ție scamele pe burtă. Au cumva jiva?
Komal a privit-o calm.
— Scamele de pe burtă conțin bacterii. Deci da, au o prezență de jiva și ar fi trebuit să știi și tu.
Unul dintre pereți a glisat și au intrat Geeta și Parul. Geeta era la fel de bătrână ca și Komal; mi-am amintit că pe Visul Unei Nopți de Vară au fost căsătoriți, înainte ca micuța noastră comunitate să decidă devotament total pentru jurămintele jainiste. Mi-am adus aminte cum se plimbau împreună, de mână, prin câmpurile cu iarba bătută de soare de pe acea lume vibrantă. Acum stăteau unul lângă altul fără vreo emoție, doar o pereche de piese de șah din mahon, care, după cum universul uită frecvent, au fost tot o invenție indiană.
Parul era singurul dintre noi de altă obârșie; un jainist cu piele albăstruie, de pe lumea apropiată Povestea Iernii, aflată la o distanță medie de doar un miliard de kilometri.
— Pace asupra voastră, a zis Parul când a simțit tensiunea dintre noi. Ce ați pățit?
— Komal și Preema au încălcat un ordin, i-a explicat Indrani.
A atins peretele și acesta s-a dizolvat și a devenit ecran. A apărut spița, pe care se încolăcea, răsucea și pocnea legătura violetă.
— Îndepărtați-o, i-a zis.
Ei și-au pus costumele și au ieșit prin sas, cu ghearele zdrăngănind la brâu.
Indrani a început să urce către modului de hrănire.
— Komal, preia schimbul la ladar. Preema, tu vii cu mine.
M-am supus.
Era timpul să absorb lumina soarelui.
IV.
Îmi aminteam urâțenia, ipocrizia încercării de a împăca principiul jainist Ahmisa – să nu faci rău nici unei ființe vii – cu necesitatea biologică de a ne hrăni cu mâncare fizică. Să prinzi o viață între dinți, să muști și să mesteci, să o înghiți într-un glob de salivă. Să arunci în acidul stomacului ceva care tocmai fusese viu. Să simți în pântece greutatea străină, ca o parodie amară a creșterii vieții unui copil. Să furi dinadins jiva și, astfel, să te îndepărtezi de mântuire cu fiecare înghițitură.
Îmi aminteam Marile Vânători de pe Visul Unei Nopți de Vară. Bucuria orgiastică a unui sat întreg, degenerând în sălbăticie. Copii jainiști cu carne printre dinți!
Exact motivul pentru care am plecat de pe Visul Unei Nopți de Vară. Văratecii erau o cultură retro, care renunțaseră la tehnologiile mai moderne pentru a trăi în simple sate de fermieri. Credeam că am găsit acolo un loc bun pentru a ne forma propria comunitate, departe de persecuție.
Ne înșelam.
Visul Unei Nopți de Vară fusese o lumea a întoarcerii, da, dar la bacanale neînfrânate, la vânători sângeroase și la primitivism. La început ne-au primit bine. Treptat, au început zvonurile crude. Farsele și abuzurile. Leșurile de animale lăsate la ușă ori spânzurate-n grădina mea.
Dar picătura care a umplut paharul a fost Marea Vânătoare. O sărbătoare sângeroasă desfășurată o dată la doi ani, în care văratecii se adunau prin păduri și pe coline, cu instrumente muzicale și pofte depravate. Aprindeau ruguri uriașe. Adunau animale de toate felurile și le goneau disperate printr-un lanț omenesc ce le tăia, mușca, sfâșia și devora.
Ca jainiști, noi nu participam niciodată la această oroare. Acum doi ani, pe când ne încuiam ușile față de astfel de bacanale, am descoperit a doua zi că patru dintre copiii noștri cei mai mici a făcut ce fac ei mai bine: s-au strecurat afară din case pe ascuns, ca să se uite la ritualurile secrete din vârful unui deal.
Numai că nu au rămas în vârful acelui deal.
Poate că muzica i-a atras la festivitate. Poate că s-au provocat să se uite mai de aproape, tot mai de aproape. Poate ceva și mai rău, vreun impuls primordial incitat de tobe și incantații și de mirosul de sânge din aer.
Am fost una dintre cei care i-am găsit a doua zi de dimineață, cu carne între dinți și sânge pe mâini. De gât le atârnau trofee eviscerate, ochi și dinți și labe de animale înșirate pe tendoane ca niște ghirlande din iad.
După acea noapte de groază, am fugit de pe Visul Unei Nopți de Vară. Ne-am retras pe orbită, în clinica Templului Jainist unde ne-am supus ingineriei biologice necesare pentru a ne face jainiști până la capăt. Ultimul pas fizic spre devotament.
Am devenit autotrofi.
În modulul de hrănire din vârful Clopotului, m-am cățărat împreună cu Indrani într-o pereche de recipiente lucioase, ca să absorbim de-a dreptul un dejun solar. Lumina albastră de pe Shakespeare, cea mai mare stea pe o rază de 200 de ani lumină, scălda sistemul de șapte planete într-un val de energie care ne asigura nouă nutrienții zilnici. Lumina ne-a acoperit precum ceara fierbinte în timp ce așteptat ca Indrani să mă facă cu ou și cu oțet pentru performanța de pe spiță.
Nu am avut de așteptat decât un minut.
— Azi ai dat-o în bară, mi-a zis cu ochii închiși, pe când sorbea energie.
Cloroplastele i s-au aprins verzi peste față, mâini și gât, formând simboluri jainiste.
— Tu n-ai fost acolo, Indrani. Și Komal a zis la fel ca și mine.
— Nu Komal conduce Clopotul 51. Dacă nu ne facem treaba, rămânem iar fără casă. Ce altă lume ne-ar mai primi? Ce altă lume ar mai fi atât de ideală pentru curățirea karmei?
— Îmi cer iertare, am mormăit.
— Mi-ai sfidat ordinele. Dacă resturile alea blochează colectarea de hidrogen, Lindorm o să ne întrebe de ce. Și dacă ne întreabă eu le voi spune adevărul.
Probabil că mi s-a auzit dezacordul, din moment ce Indrani a deschis brusc ochii și m-a studiat dezaprobatoare.
— Nu am încotro, a repetat. Ca jainiști am jurat să nu mințim. Și noi nu ne încălcăm jurămintele.
— Chiar dacă ar duce la expulzarea mea? am întrebat-o, căutându-i pe față vreo urmă a femeii pe care o știam de pe Vară din primii mei douăzeci de ani de viață.
Lumina albastră îi dădea un aspect cu adevărat androgin și-i ascundea trăsăturile mai feminine. Mi s-a conturat o amintire scurtă – eu și Indrani târându-ne prin iarbă spre un fluture de jad. Mi-am amintit cum zâmbea atunci. Cum mă trăgea spre ea în fiecare seară pentru un pupic și o îmbrățișare.
Intercomul a sunat o singură dată, ca un clinchet.
— Da, Komal, ce-i? a întrebat Indrani. Au terminat Geeta și Parul misiunea?
— Activează imaginea externă, pe Spița 4, i-a zis el.
Indrani a atins peretele. Dintr-o dată, ne uitam la Geeta și Parul. Stăteau vertical pe spiță, o imagine remarcabilă a două ființe pe muchia neantului karmic.
O imensă floare purpurie îmbobocise în punctul terminal. Crescuse din firul dublu și se extindea petale fantomatice, semitransparente, chiar în acel moment.
— Jiva, a insistat Komal.
De pe ecran, colegii noștri scandau la unison:
— Jiva, e jiva!
În creatura ce înflorea se formau noi structuri, de-a dreptul sub ochii noștri. Am rămas cu gura căscată atunci când petalele fremătătoare au început să se despice și ramifice în tentacule bizare de forma unor cili tremurători, care prindeau viață la marginile florii. S-au amplificat și au început să șfichiuiască vântul, de parcă încercau să producă un boom sonic, dar nu erau destul de lungi – încă – pentru a reuși. M-am gândit Încearcă să comunice! și m-am întors triumfătoare spre Indrani.
— Gunoiul e viu!
— Dar ni s-a spus…
— Minciuni, am întrerupt-o.
Indrani a ieșit din recipient și a căzut în genunchi în fața ecranului. Avea ochii umezi.
V.
Ascensiunea pe Scară ne-a luat 8 ore, timp în care atmosfera Furtunii a efectuat o super-rotație completă a planetei. În lift eram eu, Komal și Indrani; restul grupului au rămas cu floarea, ca să o studieze. Geeta ne informa frecvent prin radio, iar după 6 ore a avut o noutate cu adevărat semnificativă: un al treilea fragment, tot albastru, a încercat să se alăture florii mov, dar a atins țepușele spiței și a fost incinerat. Acum atârna ca un steag religios ars. Un lucru mort, fluturând în vânt.
— Dezactivați țepușele, a ordonat Indrani și ne-a fixat cu o privire solemnă, de suferință tăcută. Ce or fi?
Komal s-a așezat în poziția lotus într-un colț al liftului, privind gânditor la imaginea organismului exotic, proiectată pe perete.
— O formă de viață, a zis pe un ton plat.
Eu am adăugat:
— Mai degrabă gameții unui organism în curs de dezvoltare. Reproducere prin fisiune.
Prin radio, Geeta ne-a completat:
— Și încă se dezvoltă. Ceea ce se vede pare începutul unei coloane neocorticale. Și o coroană de structuri paralele, care reacționează la lumina solară când se strecoară printre nori. Cred că-s grupări de celule fotoreceptoare.
— Ochi? a întrebat Indrani slab.
— Da, ochi primitivi.
— Clar așteaptă și alte resturi, am insistat. Chiar le cheamă.
Și i-am spus despre boomurile sonice.
Superioara mea s-a așezat și a intrat într-o meditație contemplativă, în timp ce eu mă bucuram de micuța plăcere proaspăt descoperită: un scop. Când mai fusesem eu vreodată în viață cea care să decidă?
Am continuat:
— Se unesc într-un organism gestalt. Nu au nevoie de ovul și spermă, ci se dezvoltă din material fragmentar. Cel pe care noi îl tot distrugem sistematic și-l înlăturăm drept gunoi.
M-am gândit: ce-or fi părinții? Oare jos, pe suprafața Furtunii, se întindea vreo grădină bizară cu flori extraterestre ce scuipă stamină în vânt ca să elibereze polen bioluminescent? Imposibil: ladarul planetar, ultrasunetele și ecolocația ne-ar fi arătat dacă exista ceva atât de mare. M-am întors către Komal:
— Tu bănuiai.
Mi-a aruncat o privire imposibil de citit.
— Mă gândesc la asta de doi ani, de când am venit aici. Nu m-a convins explicația cu polirășina.
Indrani respira greu, panicată.
— Am încălcat primul legământ, Ahimsa.
— Dar nu știam! am protestat.
Ea doar a repetat cu vocea sa cristalină:
— Ignoranța nu-i o scuză pentru răul făcut. Doar am schimbat o Mare Vânătoare cu alta.
M-am gândit la cuvintele sacre ale jainiștilor: iert toate ființele cu viață. Fie ca și toate ființele cu viață să mă ierte pe mine. Sunt prieten tuturor ființelor vii. Nu vreau răul nimănui.
Doi ani de zile am adunat și distrus gunoiul din atmosfera Furtunii. Și alții, 30 de ani înaintea noastră. Am intervenit în ciclul de viață al unei specii indigene!
— Ceva de pe Furtună încearcă să se reproducă, am repetat. Și altcineva vrea s-o oprească. De ce?
Komal a dat din cap.
— Cred că deja-s în extincție. Nu au mai rămas din ele decât gunoaiele, polenul unei flori de mult moarte. Cea care l-a produs a murit.
— Tocmai de-aia trebuie să ne înfruntăm angajatorii, i-am declarat și am deschis oblonul liftului.
Cerul de afară era negru. Eram la o altitudine de 100 de kilometri, în cele mai de sus straturi ale atmosferei Furtunii. Îmi simțeam oasele de parcă erau bambus proaspăt.
— O să aflăm ce se întâmplă, i-am zis. Și o să-i punem capăt înainte…
În sticlă s-a reflectat expresia tovarășilor mei jainiști.
— Ce-i? am întrebat, confuză.
— Preema, și cu ce-o să ajute înfruntarea cu angajatorii? m-a chestionat Indrani.
— Exact, a adăugat și Komal. Ce vom obține din confruntare?
Nu-mi venea să cred.
— O să oprim un ciclu al răului!
Dar el a zis doar:
— S-au consumat resurse și eforturi mari pentru a ascunde secrete mari. Doar o mare putere ar putea schimba asta, și ce putere avem noi?
— Avem…
— Oroarea puterii am abandonat-o pe Vară.
— Păi și atunci de ce naiba mai urcăm Scara? m-am răstit.
A tresărit la vulgaritatea mea.
— Tu ai venit cu ideea.
Indrani s-a alăturat:
— Tu țineai neapărat să iei liftul, Preema. Noi nu am vrut să te lăsăm singură.
— Am venit cu ideea fiindcă ceva trebuie făcut. Clopotul 51 e doar una dintre optzeci de stații diferite de procesare. Trebuie să mergem în miezul problemei!
Am ezitat.
— Dacă nu sunteți de acord cu acest curs de acțiune, de ce m-ați lăsat să merg?
— Te-am lăsat? s-a încruntat Komal și a avut un schimb de priviri cu Indrani. Cum să te fi oprit? Toate ființele vii trebuie lăsate să-și urmeze calea. Tu ai ales acest curs de acțiune.
— Dar sunt doar un copil! am țipat.
— Ba ești adult, m-a certat Indrani. Noi am încercat să te convingem că greșești. Ți-am explicat faptul că iar îmi încalci un ordin. Nu ai vrut să asculți.
— Voi nu voiați să facem nimic! am contrazis-o cu pasiune. Nii măcar nu v-ați gândit să dezactivați țepușele până n-a fost ucisă a treia panglică! Nu ați decis nimic!
— Am decis să privim cum crește floarea, mi-a zis ea. Să vedem ce devine…
— Să priviți floarea crescând?
Mânia mi-a dat în clocot și s-a revărsat peste zidurile rigide ale pregătirii mele jainiste și, descătușată dincolo de ele, am înțeles foarte clar de ce restul universului râde de noi. De ce eram ținta tuturor glumelor. Cât de ineficienți eram chiar și în fața unui genocid! Am priceput și plăcerea perversă a văratecilor când tinerii noștri au decăzut pe scara evolutivă și li s-au alăturat în barbaria despre care pretindeau că e starea naturală a omenirii. În fond, nu tocmai barbaria – și îndrăzneala – au împins umanitatea către stele? Ce curaj am arătat noi vreodată? Nu am luptat pentru creaturile de pe Visul Unei Nopți de Vară; le-am abandonat, am abandonat și planeta și am fugit în nori.
Indrani mă privea cu milă, chinuită.
— Controlorul Scării se numește Antarag Vel-Hetg. Cu el o să ai de-a face.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Cu care o să am eu de-a face?
Indrani a ezitat.
— Tu ai ales. Poate că e karma ta să faci asta, Preema.
— Și cum diferențiem karma de simpla prostie?
— Cel care-și urmează karma găsește calea cea dreaptă.
— Și ce-o să-i spun?
— Ce vrei de la el?
— Să nu mai omoare gunoiul! Să aflu de ce a fost activată această politică a crimei!
— Se pare deci, a zis Komal și s-a ridicat în picioare, că știi ce ai de zis. Urmează-ți karma și respectă-ți legămintele. Altceva nu mai avem, Preema.
Liftul s-a apropiat de Stația de Alimentare Lindorm.
VI.
Antarag Vel-heth, Controlorul Scării, nu ne-a întâmpinat la sas. Nu ne-a întâmpinat nici în culoarul care ducea în sala de comandă. De-abia când am pătruns în inima domeniului său s-a rotit cu scaunul și ne-a oferit un salut însuflețit.
Era încercuit de un dans macabru al oamenilor de plastic.
Navele care se alimentează pe orbita Furtunii rămân grijulii deasupra stației ca să-și primească hidrogenul. Realimentarea durează. Nu străbați sute de milioane de kilometri ca să sorbi doar puțin din izvor; îți umpli rezervoarele până dau pe afară. Furtuna are întotdeauna mai multe nave pe orbită, sugând din suzetele trans-atmosferice ale Scării. Adică o grămadă de timp de pierdut pentru echipaje. Timp pentru socializare. Pentru a cunoaște și saluta musafirii de pe alte lumi.
Problema cu Furtuna este că-i periculos să cobori spre Stația de Control a Scării pentru o reuniune multi-planetară. Puțul gravitațional ar arde o grămadă de carburant, dar nu acesta-i necazul. Există aici furtuni mai vechi decât civilizația umană. Furtuni care, pe vremea când omenirea învăța să scrijelească pe tăblițe de lut despre nașterea lumii, ele deja fierbeau pe Furtună și strângeau umiditate și energie, pe care le frământau în maelstrom-uri care acum clocotesc pline de-o mânie milenară. Avem nume pentru ele; sunt curiozitățile celebre ale Furtunii, iar intrarea în atmosfera planetei este echivalentă cu auto-jertfirea drept ofrandă pentru niște zei înfiorători și bizari.
E mult mai sigur să emiți neurologic în trupuri false și controlate de la distanță, pentru a trece prin orele mult prea lungi.
Antarag s-a grăbit spre noi, cu fire atârnându-i din cap. Ne-a scuturat mâinile viguros, pe rând.
— Ce ocazie! Clopotul 51 mă onorează cu o vizită! Poftiți! Petrecerea fără sfârșit este în plină desfășurare!
Indrani și Komal fac o plecăciune, dar nu și efortul de a-i accepta invitația.
L-am mai întâlnit pe Antarag acum doi ani, când am imigrat de pe Visul Unei Nopți de Vară și am acceptat slujbele de pe Clopotul 51. Pe atunci mi s-a părut că e doar urma nădușită și zdrențuită a unui om. Mi-a venit în minte expresia „întins ca pe coarde” și-mi dau seama acum câtă dreptate am avut. Era emaciat. Bolnav și nebărbierit, nespălat și neîngrijit.
Mi-era greu să mă concentrez la el, totuși, înconjurați de coșmarul petrecerii oamenilor de plastic.
Antarag mi-a remarcat fascinația.
— Preema, nu-i așa? Uite, încearcă asta!
Mi-a dat un vizor greu.
— Cu ăsta o să vezi și auzi ce fac.
A văzut că Indrani și Komal nu voiau să se apropie. Ciudat, a părut mai degrabă amuzat decât ofensat.
— Nu vă deranjează dacă Preema aruncă o privire, nu?
— La noi, oricine își poate lua propriile decizii, a declarat Indrani calmă.
Manechinele erau niște creații oribile; îmi aminteau de decupajele holografice ale corpului uman. Le pocneau fălcile, fluturau din brațe, valsau amețiți și se plimbau de colo-colo câte doi cu degetele cauciucate îmbârligate, pe măsură ce cuplurile se strecurau spre colțuri mai private.
— Ce… ce fac? am rămas eu cu gura căscată.
Antarag a părut foarte încântat.
— Mănâncă. Stau de vorbă.
— Mănâncă ce?
A chicotit și a scuturat o listă lungă de feluri de mâncare. Friptură și clătite de cartofi. Înghețată, tarte cu mure, o litanie de cărnuri și brânzeturi. Lucruri furate din alte trupuri.
Doar că în acest caz nu erau reale. Nu se fura nimic.
În afară de viață, m-am gândit. Viața acelor creaturi de pe Furtună.
În cele din urmă, Indrani a aruncat o privire din ușă.
— Antarag? Dacă-și pune Preema vizorul tău, pentru oaspeți o să arate ca tine?
Controlorul nu și-a luat ochii de pe mine – am roșit sub privirea sa fierbinte.
— Da. Aici oricine poate fi orice vrea, chiar și eu.
Indrani a dat din cap.
— Karma de împrumut. Interesant. Nu ți se pare, Preema?
S-a uitat cu subînțeles la mine și dintr-o dată m-am prins: karma deschide calea cea dreaptă.
Antarag și-a frecat bărbia.
— Din câte îmi amintesc, Preema, unul dintre legămintele voastre sfinte este să spuneți întotdeauna adevărul.
Mi-a dat vizorul.
— Aș vrea să te întreb ceva, Preema. Și mă aștept să-mi răspunzi sincer.
— Da?
— De ce ai venit azi aici, Preema? Care-i adevăratul motiv al vizitei voastre?
Și fix atunci s-au declanșat alarmele.
VII.
Antarag Vel_Heth sare și înjură, cu firele atârnându-i, și se grăbește pe culoar spre locul unde s-a declanșat alarma. Are un pistol în mână și mai că țip, fiindcă mă gândesc la Komal – bunicul meu – ca fiind în pericol.
— Acum e momentul, îmi șoptește Indrani, abătută. Grăbește-te, Preema!
Îmi pun vizorul.
Devin Antarag.
Nu adevăratul Antarag, firește, ci avatarul său idealizat – specimenul musculos și umflat de masculinitate pură, de pe o planetă cu gravitație mare. Oamenii de plastic sunt înlocuiți unul câte unul de iluzii superbe.
Când vorbesc prin microfonul din cască nu iese vocea mea, nici a lui, ci un bariton răgușit din lista sa de preferințe:
— Vă distrați? îi întreb.
De-abia mă aud. Doar bărbatul cel mai apropiat de mine, căpitanul Jason Finch de pe Povestea Iernii, conform identității care-i plutește deasupra capului, se întoarce beat, cu un pahar de lichior într-o mână și o femeie suplă și plină de forme agățată de el.
— Totul e la fel de grozav ca de obicei, Antarag.
— Bine.
Ezit.
— Ai vizitat vreodată Clopotele?
Mijește ochii.
— Clopotele?
Se trezește fata de lângă el, cu o tresărire.
— A, da! Mai multe bârfe! Mi-a plăcut ultima ta poveste despre Clopotul 17! Cum de nimeni de acolo nu s-a prins că Fenton se culcă și cu Jezebel, și cu Sinaga? Doar sunt surori! Ce, nu vorbesc?
— Nu știu, răspund sincer. De fapt, chiar mă întrebam dacă despre Clopotul 51 circulă vreun zvon?
— Adică ciudații? întreabă căpitanul Finch.
Femeii i se aprind ochii.
— Da, ciudații de pe 51!
Râde răutăcios și înhață o mână de struguri de pe o tavă de argint. Încerc să nu mă gândesc la scheletul cauciucat care gesticulează în gol.
Finch dă din umeri.
— Ce-i cu ei? Sunt un fel de călugări sau ceva, nu?
Mă chinui să găsesc un răspuns.
— Păi… hm… sunt acolo jos și se ocupă de înlăturarea tuturor resturilor și nici măcar nu știu ce sunt resturile.
Îmi încerc norocul și inima-mi stă în piept când le văd expresiile nedumerite. Eu mizasem pe ideea că ei știu despre gunoi. Cineva trebuie să știe!
— Antarag, începe căpitanul, ce crezi că ar face dacă le-am spune? S-ar ruga spre noi foarte, foarte tare?
— Ce să le spunem?
— Despre piftii, exclamă femeia. Am auzit uneori discuții despre ele pe punte. Chiar au fost periculoase?
Căpitanul Finch îi mângâie părul, absent.
— Ne-a luat 50 de ani și o flotă întreagă ca să le înfrângem. Deci da, erau destul de periculoase, Darlene.
Precaută deși deja mi se pusese un nod în gât, încerc să obțin mai multe.
— Tu le-ai văzut vreodată personal, Finch?
Îmi aruncă o privire tăioasă, încă și mai perplexă.
— Ce tot zici acolo? Ești beat? Adică pe bune beat? Ascunzi marfă adevărată acolo jos, în pușcăria ta?
— Nu-s beat.
— Atunci știi foarte bine cum le-am omorât împreună, prietene!
— Aha, zic și, grăbită, adaug cu sinceritate, aș vrea să te aud cum spui povestea. Cred că și Darlene.
Se îndreaptă în scaun și pare că nu se simte confortabil.
— Eu și Antarag am fost parte din acea armada, Darlene. Nu am avut o flotă de la început. Totul a început cu navele de explorare care au coborât pe orbită prima dată când am ajuns în acest sistem. Cred că s-au căcat pe ei căpitanii ăia când au văzut câte piftii zburau prin atmosfera Furtunii! Milioane! Saci uriași, plutitori, de gaz!
— Și i-ați spart, chicotește femeia. Ca pe niște baloane, poc!
El ezită, iar întunecimea intensă de pe fața sa e cât se poate de reală și mă gândesc la emițătorul neurologic și precizia sa în a transmite fața reală de pe nava oarecare unde i se află trupul.
— Ba nu, mormăie el, nu a fost ușor precum spartul de baloane. Când au ajuns primele nave nu a avut loc nicio luptă, fiindcă piftiile erau doar curioase ce-i cu noi.
— Erau inteligente? țip.
— Al naibii de deștepte. Când s-au prins că ne trebuie hidrogenul planetei au început să ni se opună sistematic. Să ne hărțuiască echipele de constructori. Așa că ne-am mutat construitul în spațiu, unde nu puteau ajunge la noi. Dar când am coborât Clopotele ni le-au stricat. Le-au sfâșiat și le-au aruncat spre suprafața planetei.
Cu un gest, cere mai mult alcool.
Nu i-l pot oferi. Nu am mănușa cu meniu holografic a lui Antarag.
— Încă un pahar, cere Finch. Antarag.
Reacționez pe negândite, înhaț un pahar pe jumătate gol de pe masă și i-l dau. Adulmecă lichidul transparent și se strâmbă.
— Știi că eu beau coniac! Adu-mi unul!
— Termină povestea, îi zic. Chiar vreau s-o aud. Și ea.
— Da, îl încurajează Darlene, aruncă alt strugure din pumn și-l prinde între dinți. Nu ziceai că trăgeau cu fulgere din propriile corpuri?
— Cu plasmă, o corectează căpitanul. Plasmă sclipitoare și fierbinte, care ne transforma echipamentele în focuri de artificii și resturi arse. Am încercat tot felul de măsuri defensive. După vreo 17 trilioane de notificări despre căcaturile alea, am făcut petiție la Congresul IPC să trimită o flotă de atac și să liniștească băștinașii.
Dă din cap, dezgustat.
— O adunătură de filosofi elitiști lași! Chiar aveam nevoie de hidrogen? Ai idee cum s-ar fi prăbușit economia fără el? Dar cei de la IPC erau mulțumiți în scaunele lor călduțe și se văicăreau că genocid. Genocidul e la oameni, nu la saci cu gaz.
Nu mă pot abține. Cuvintele îmi ies singure pe gură.
— Dar ai zis că erau inteligente! Al naibii de deștepte.
— Deștepte și ucigătoare.
— Și cum le-ai omorât?
Căpitanul Finch tace o vreme. A uitat că a cerut coniac.
— A trebuit să ne ascundem de IPC: am adunat 30 de nave de mercenari, scumpe ca dracu. Apoi..
Ochii i se focalizează pe vreun punct îndepărtat din spațiu și amintire.
— Apoi? insist, cu un sentiment de greață.
— Apoi ne-am înființat pe orbita înaltă și le-am făcut praf și pulbere. Practic am incendiat atmosfera ca să ne iasă.
Darlene aplaudă și dintre degete îi zboare boabe de struguri.
— N-am terminat!
Privirea căpitanului se oțelește.
— Cu nave cu tot, nu a fost ușor deloc! Piftiile s-au împrăștiat în bande rătăcitoare și au tras cu plasmă în noi. Ne-au doborât jumătate de flotă! A trebuit să ne retragem tot mai departe de Furtună, ca să le ieșim din raza de acțiune. Practic ajunsesem să strângem din ochi pentru a vedea în ce tragem.
— Dar ați scăpat de ele, zice Darlene, nedumerită de furia lui. Deci a ieșit bine!
— Ba n-a ieșit bine! A durat ani să le eliminăm, n-auzi? Am început să le zicem Regii Norilor, fiindcă „piftii” nu se mai potrivea cu viclenia și încăpățânarea lor. Un rege-și apără regatul, nu? Și chestiile astea aveau de apărat o lume întreagă. Când le-am eliminat în cele din urmă… au rămas resturi. Bucăți din ele, peste tot. Și am descoperit că se pot reuni! Se reconstituie, cu amintirile furioase a zeci de strămoși supărați! Și chiar își aminteau! Despre tacticile și armele noastre! Porcăria aia de război a început iar, doar că de data asta aveam mai puține nave și căcatul de IPC tocmai își deschidea un birou local în sistem. De-abia am reușit să le înfrângem iar. Țepușele…
Dă din cap, satisfăcut, deși presupun că trupul său real, din nava de sus de pe orbită, tremură și asudă în timp ce retrăiește iadul transpirat de odinioară.
— Țepușele le păstrează moarte.
O vreme nu mai zice nimic. Alții se ridică și pleacă spre colțuri mai private, pentru secrete intime. Chiar și Darlene se plictisește de tăcerea lui și pleacă să-și caute altă distracție.
În cele din urmă, Finch se uită urât la mine.
— Ești un cretin, Antarag. Știi că nu suport să-mi amintesc acele vremuri! Ai impresia că ești mare șmecher fiindcă te-ai procopsit cu postul ăsta de rege peste latrină, dar uite-te la tine! Nu ești decât un chelner poleit!
Se ridică și dă cu paharul gol de podea. Cioburile ne lovesc picioarele și se dizolvă imediat în pixeli. Simultan, un pahar înlocuitor apare pe masă, dar deja căpitanul Finch a dispărut și el, părăsind cu totul petrecerea, precum un spirit neliniștit alungat din țărâna proaspăt sfințită.
Tocmai îmi scot vizorul, când niște mâini aspre mă smulg din scaun.
VIII.
Controlorul Vel-Heth mă trage în picioare și mă împinge între Indrani și Komal. Flutură amenințător un pistol, cu ochii umbriți de-o furie care pare mult disproporționată față de-o alarmă. Un om care nu-i obișnuit să fie provocat sau păcălit, aș zice.
— Ce făceai? îl chestionează pe bunicul. Zi-mi drept! Ce căutai în depozit, Komal?
— Nu ai nevoie de armă, noi suntem pacifiști. Nu ne vom lupta cu tine.
— Atunci răspunde, moșule!
Komal oftează în barbă.
— Îți distrăgeam ție atenția.
Antarag se încruntă.
— De la ce, nemernicule?
Komal tace. Controlorul închide un ochi și țintește genunchiul lui Komal, iar eu mă gândesc înnebunită: nu o să mai meargă la plimbare cu bunica.
— Oprește-te! țip. Komal îți distrăgea atenția de la ce făceam eu!
Antarag dă energic din cap.
— De asta mă prinsesem. Ce făceai, curvulițo?
— Eu am fost cu ideea să venim aici, acesta e adevărul. Eu…
M-am gândit la toate creaturile asasinate. Un genocid vreme de decenii. O întreagă specie ștearsă de pe lume.
Controlorul Vel-Heth urlă:
— Zi!
— Voiam să…
Mă bâlbâi și mă uit vinovată și încordată spre oamenii de plastic.
— Știi tu.
Tăcerea are multe utilizări.
Komal se întoarce dezgustat și pleacă spre lift. Indrani clatină tristă din cap și mormăie:
— Vai, Preema!
Dar Antarag holbează ochii, uluit. Un rânjet îi despică fața osoasă și-și lasă capul pe spate ca să hohotească.
— Voiai să te dai în leagăn? răcnește cu un chicotit ascuțit. Jainista cea bună și mititică voia să vadă cum e să tragi la rame! Ha!
Îmi cobor capul, rușinată. Dar nu e o rușine pe care s-o simt eu. Este rușinea pe care o merităm toți, toți cei care am participat – c-am vrut sau nu – la uciderea unei întregi planete.
Antarag tropăie în cerc, ținându-se de burtă cu mâna cu pistol.
— O! Curviștină mincinoasă! Ha-ha! Omuleții cei perfecți cu religia lor perfectă!
Se repede la mine și mă prinde de umeri.
— Friptură ai mâncat! Sau alt tip de carne voiai să bagi în tine?
Indrani se bagă între noi și mă ia de mână.
— Noi am terminat, se rățoiește și mă conduce afară din încăpere, spre lift.
În ochi îi surprind o scânteie nu de supărare, ci de mândrie. Mă strânge de mână cu o emoție foarte rar permisă.
— Mulțumesc, mamă, îi șoptesc.
Din spatele nostru zbiară Antarag:
— Hai că m-ați distrat pe ziua de azi!
Ciudat, mă gândesc, cât de sincer pare când o zice. Și nebunii spun adevărul câteodată.
IX.
Au trecut 8 luni.
Alte 12 echipe de jainiști imigrează de pe Visul Unei Nopți de Vară și îi înlocuiesc pe cei de pe Clopot, care-s fericiți să plece din slujbele lor obositoare și prost plătite. După ce ajung pe propriile lor Clopote, Komal îi vizitează personal și le explică ce se întâmplă. Le spune despre genocidul de pe Furtună. Și, după ce aud povestea, toți sunt încântați să dezactiveze spinii spițelor.
Ca urmare, piftiile – Regii Norilor – au tot crescut și s-au înmulțit.
Sunt cu adevărat niște creaturi imense, și totuși știu că probabil nu și-au atins dimensiunea adultă în doar 8 luni. Deja fiecare sunt cât jumătate dintr-un Clopot. Cresc din resturile care continuă să se adune în număr tot mai mare. Bucată cu bucată, rasa străveche se reasamblează.
Inteligente? Chiar așa. Indrani și Parul au dezvoltat un sistem primitiv de comunicare, prin pulsuri de lumină colorată. Regii Norilor se adună acum în jurul Clopotelor ca niște baloane prietenoase. Le permit melcilor zburători să se agațe de ei, cum probabil fac de multă vreme. Nu ne spun mare lucru, dar am reușit să le transmitem ce intenții avem. În schimb, ne-au mulțumit. Au promis că nu ne vor face rău.
Nouă.
Adică nouă celor care i-am ajutat. Cei care am oprit genocidul și i-am ajutat să revină din morți.
Acum stau lângă spița atmoprocesorului, cu Indrani și Komal și Parul și Geeta și ne uităm cum pleacă Regii Norilor. Se răspândesc pe tot cerul ca niște halouri înflăcărate care urcă spre paradis.
— Ce le-a declanșat zborul? întreb. Unde se duc?
— Nu ne-au zis, mormăie Komal. Ladarul arată că se îndepărtează, într-o migrație neașteptată. I-am întrebat ce fac, dar nu ne-au răspuns.
Mi se pune un nod în gât și mă simt învăluită de un puhoi de emoții pe care nu vreau să le identific.
— Au luat toți aceeași culoare, observ pe când ei se înalță până nu-i mai vedem și converg spre Stația de Alimentare Lindorm ca niște flăcărui.
— Luni de zile au fost albaștri sau verzi sau violeți. Acum sunt toți roșii.
Bunicul dă din cap.
— Culorile derivă din emoții. Albastru și verde sunt curiozitate prietenoasă. Violet pare să indice o stare de calm.
— Și-acum ce simt?
— Furie, zice bunicul și în căști vocea lui pare metalică. Sunt toți, până la ultimul, încărcați cu furie…
© 2015 Brian Trent
povestire publicată inițial în Analog, tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
(în engleză o puteți citi în Escape Pod – aici)
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Ficțiunea speculativă a lui Brian Trent a apărut în Fantasy & Science Fiction, Analog, Orson Scott Card’s Intergalactic Medicine Show, Great Jones Street, Daily Science Fiction, Apex (câștigător al sondajului cititorilor pentru povestea anului), Cosmos, Galaxy’s Edge, Escape Pod, Pseudopod, Nature și în numeroase antologii Best of the Year, iar non-ficțiune și în Strange Horizons și Clarkesworld. Ca autor al seriei fantasy istorice Rahotep a fost finalist al premiului Baen Fantasy Adventure Award din 2015 și câștigător al premiului Writers of the Future. Trent locuiește în New England, SUA, unde lucrează ca romancier, scenarist și poet.
Blogul de SeFe 