Ficțiune Lit+ Original

„Al doilea F din Fericire” de Robert Gion

În această povestire fantastică inspirată din mitologia noastră autohtonă, Cornelia, psiholog, femeie matură și deja realizată profesional, încearcă să descifreze unde e granița neclară dintre realitate și fantezie în visele stranii ale timidei (și imaturei?) puștoaice Patricia – dar și ce este oare tărâmul (și mai ales stăpânul său) unde diferența dintre suferință și iubire, sau dintre durere și plăcere, se estompează… Cu un preț.


1.

― Înțeleg.

Dr. Colin făcu o pauză înainte de următoarea întrebare.

Direcția pe care o luase discuția impunea acest lucru, așa că se lăsă pe spate în scaunul de piele și își privi mâinile. Întârzie o secundă cu ochii fixați asupra verighetei de pe inelarul stâng, confecționată din aur alb, apoi urmări liniile subțiri ale venelor de pe dosul palmei, până la brățara de la încheietură, care strălucea întinsă deasupra unei vânătăi alungite, galben-verzui, presărată cu puncte roșii. Să nu mai îndrăznești să ridici tonul la mine, curvă ticăloasă. Mintea îi scotocea printre miile de tratate de psihologie studiate, printre sute de articole și însemnări, făcând comparații, asociind cazuri, construind structurile următoarelor întrebări, ce urmau să-i confirme teoria, lăsând bineînțeles și spațiul de manevră necesar, în cazul unei eventuale erori. Se concentră asupra hematomului gălbui, de parcă ar fi încercat să descifreze ceva dincolo de el – și ar fi trebuit, nu? – apoi ridică din nou ochii și-o privi pe tânăra așezată pe fotoliul confortabil de dincolo de birou, care-și lăsase acum capul pe spate și-și coborâse pleoapele, părând că studiază ceva aflat pe tavan, ceva foarte îndepărtat, dar în mod evident interesant, pentru că un zâmbet ușor îi strâmba colțul buzelor.

Trecuse destul timp. Dr. Colin întrebă:

― Când ai simțit acest lucru pentru prima oară? Ura? Ura față de mama ta?… Ce anume a declanșat sentimentul?…  A venit treptat, ori a fost ceva asemănător unei… revelații, să zicem?

Soarele strălucea puternic în ferestrele cabinetului. Jaluzelele însă erau închise aproape de tot – la cererea pacientului – și doar câteva raze pătrundeau înăuntru, toate risipite pe pereții acoperiți cu diplome înrămate și lozinci motivaționale ridicole, dar extrem de eficiente, de genul „Fii fericit. Azi.”, „Eu pot.”, sau „Începe acum”. Cabinetul era cufundat într-o penumbră mișcătoare, răcoroasă, care făcea ca fiecare cuvânt rostit în acel spațiu să conțină o rezonanță precisă, ca și cum ar fi făcut parte dintr-o poveste ce căpăta formă fizică încetul cu încetul, făcându-și loc în realitatea încăperii, chiar pe covorul plasat între biroul Corneliei Colin și fotoliul pe care stătea așezată tânăra sa pacientă. Prindea viață și se rotea lent acolo, ca o sculptură pe jumătate terminată.

Fata nu răspunse imediat. Se foi pe fotoliu.

― A început odată cu primele vise, spuse ea. Ba nu. Nu, nu chiar cu primele, se corectă imediat. Am simțit asta abia după ce am început să vorbesc cu „el”. După ce a venit la mine întâia oară – în primele nopți m-am plimbat doar de colo-colo, pe pajiștea aceea însorită, privind pădurea din apropiere și dealurile înverzite, acoperite cu flori – nici măcar nu l-am văzut în acele secvențe. Știu acum însă că era acolo, fusese acolo din primul moment, așezat pe-o buturugă la liziera pădurii, dar abia în a treia sau a patra noapte am început să privesc mai atentă detaliile, pentru că nu mai avusesem niciodată un vis recurent, și mai ales unul în care să nu mi se întâmple nimic. Înțelegeți ce vreau să spun. Doar eu, fără niciun gând, fără nicio neliniște, mergând cu picioarele goale prin iarbă, și o pace imensă în jurul meu. De când mă știu am avut vise haotice, chinuitoare, ce, nu de puține, ori mă epuizau fizic – ba am avut unele care m-au făcut să mă simt rău câte o zi întreagă, deși dimineața nu-mi aduceam aminte mare lucru din ele.

Întotdeauna se întâmpla câte ceva groaznic, ori foarte jenant, ceva ce mă distrugea psihic, mă înjosea dincolo de orice cuvinte și mereu, mereu, figura mamei plutea prinsă în țesătura tuturor acestor aberații nocturne, dominându-le din semiîntuneric, ca un martor neclintit și posac al tuturor neliniștilor, râzând pe înfundate când dorințele mele secrete se terminau în teroare și umilință. Dacă o urăsc? Da, o urăsc din tot sufletul. Dar nu asta am simțit în primele vise. Ci surprindere. O mare, calmă surprindere. A fost ceva asemănător cu descoperirea unei camere secrete. Un loc curat, luminos în care puteam, în sfârșit, fi eu însămi, netulburată, fără griji sau obligații, fără trecut ori viitor. Și cel mai ciudat era sentimentul că purtasem întotdeauna locul ăsta în mine, visele respective îmi ofereau doar cheia, modul de acces, posibilitatea de a examina resurse pe care nici nu-mi închipuiam că le dețin. Iar asta numai din vina ei. Din vina mamei mele.

Tânăra de pe fotoliu tăcu o clipă, apoi strânse pleoapele. Dr. Colin trase manșeta sacoului peste vânătaia de la încheietură.

― Patricia, vreau să rămânem puțin în acest punct, spuse. La imaginile din primele vise. Când încă nu s-a declanșat nimic și ai simțit doar surprindere. Iar din acest punct să aruncăm o foarte scurtă privire înapoi. Ți-ai iubit totuși vreodată, cu adevărat, mama? Încerc să înțeleg. Ce simțeai exact înainte de a se întâmpla toate astea?

Fata deschise ochii. Îmbrăcată în hainele ei simple, prea largi, în penumbră, subțire și palidă între brațele fotoliului uriaș, nu mai părea deloc tânăra fragilă care pășise pragul cabinetului Corneliei Colin cu mai bine de două săptămâni în urmă. Dimpotrivă, întreținea acum o aură de duritate rece, conștientă, asta mai ales când se vedea forțată să vorbească despre relația cu mama ei.

Nu și despre vise.

Oricum, se deschidea încet-încet, făceau progrese și asta era foarte bine.

Dr. Colin își puse palma peste carnețelul deschis de pe birou, pregătită să-și facă însemnări dacă situația o cerea și, în timp ce făcea acest lucru, un junghi neplăcut îi trecu prin carne, prin hematomul de la încheietură, apoi percepu o serie de înțepături pe suprafața pielii, înțepături ce nu dispărură decât atunci când își puse degetele celeilalte mâini pe sub mâneca sacoului pe carnea înfierbântată a vânătăii.

Și dacă mai deschizi o dată gura…., îi urlă în cap vocea soțului ei.

― Da, am iubit-o, zise Patricia. Am iubit-o din tot sufletul, așa cum își iubește orice copil mama și am continuat s-o iubesc până mi-am dat seama că felul în care mă crescuse îmi afectase iremediabil stima de sine și posibilitatea de a mă simți normală în societate. Nu am considerat niciodată că era vina ei pentru că eu eram așa cum eram. Timidă, neîndemânatică, izolată. Dimpotrivă, mi s-a părut mereu că doar mă protejează să nu sufăr prea mult, aflându-se permanent la capătul tuturor nevoilor mele. Ce proastă am fost!

Vedeți, întotdeauna am fost doar noi două. Tata ne-a părăsit când eu eram foarte mică – nu suporta ideea că e prins într-o familie, ținut pe loc – cel puțin după cum spune mama. Acum nu cred că s-a întâmplat așa. Mai degrabă tot ea l-a gonit cu eternele ei capricii, cu văicărelile și crizele aberante de furie când i se părea că pierde controlul. Singurele momente în care m-am simțit liberă au fost în copilărie, când mă puteam juca cu copiii – vecinii de la blocuri – cât era ziua de lungă, pentru că mama nu era tot timpul acasă, trebuia să lucreze și doar seara deveneam total supusă toanelor ei. Mai ieșea și prin oraș cu diverși bărbați, știu asta – o făcea dintr-un motiv foarte pragmatic – voia să economisească cât mai mulți bani din salariu. Când a reușit să găsească o posibilitate de a lucra de acasă, eu intram în adolescență și deja influența educației primite se făcea simțită. Pur și simplu, nu am reușit să depășesc stadiul de copil. Schimbările petrecute în personalitatea celor de vârsta mea mă speriau, mă deprimau cumplit. Puțeau. Iar mama, în loc să mă sprijine, a profitat din plin de carențele caracterului meu – în fond, știa ea ce crescuse.

La liceu a fost și mai rău – îmi plăcea să învăț, dar o făceam doar pentru mine. Niciodată nu am simțit dorința de a mă impune în ochii celorlalți prin rezultate, iar felul meu de a fi, comportamentul, imposibilitatea de a susține o conversație din cauza excesivei timidități – mă pierdeam complet față-n față cu un chip (deși acasă îmi repetam iar și iar că pot privi pe oricine în ochi), m-au făcut o izolată din toate punctele de vedere. Și, bineînțeles, bătaia de joc a tuturor. Au fost ani cumpliți… Dar acasă o găseam întotdeauna pe mama…

O rază de soare se desprinse dintre jaluzelele verticale și căzu câteva secunde pe fața Patriciei. Se opri brusc din vorbit, de parcă raza o arsese, apoi ceva înflori probabil în spatele pleoapelor ei lăsate, ceva foarte plăcut, pentru că murmură câteva silabe, foarte-foarte încet – „iubitule”, i se păru Corneliei Colin – înainte de a-și găsi din nou cuvintele.

― … o găseam întotdeauna pe mama, neclintitul meu sprijin, vorbi în continuare. Știa cât mă chinuiam la școală, de aceea avea grijă mereu să mă consoleze, să mă împace, insinuând în același timp că ceva-i totuși în neregulă cu mine, de sunt așa cum sunt – dar că, în orice caz, ea o să aibă grijă să fie totul bine. Că având ajutorul meu ea o să trăiască mult de tot, iar eu probabil nici n-o să ajung la vârsta ei dacă lumea merge așa cum merge, așa că nu are niciun rost să mă frământ degeaba. Cu alte cuvinte, mi-a inoculat cumva ideea că o să mor înaintea ei, că sunt doar un apendice suplimentar al personalității ei, că nu trebuie să mă preocupe nimic, că atâta timp cât trăiește o să-mi fie bine. Și… hmmm… hmmm…

― Patricia?

― Da…

― Ești în regulă? Ai nevoie de o pauză?

― Hmmm… nu… nu… mă uitam doar la… Sunt în regulă. Da… așa e, mama și-a dorit întotdeauna o slugă, de fapt.

Dr. Colin trase o linie cu pixul în carnețelul de însemnări.

― O slugă, da. Hmmm… Mă și întreb dacă m-a iubit vreodată cu adevărat. Dacă m-a văzut în vreun moment și în alt fel decât cel în care mă privește acum – ca pe-o fiică în niciun caz. Lucrul amuzant e că nici nu pot să mă înfurii, pentru că înainte de aceste vise care mi-au deschis mintea și mi-au arătat că există totuși un viitor pentru mine, un viitor departe de ea, nici nu-mi închipuiam că aș putea fi „ceva” în afara influenței ei. M-am încurcat întotdeauna în propriile sentimente, m-am împiedicat de ele, iar mama m-a prins cumva în brațe și mi-a zis că totul o să fie bine.

― Așadar, înainte de apariția acestor vise, nu-ți imaginai că viața ta ar putea fi altfel? întrebă Cornelia Colin.

― Nu, deloc. Mă resemnasem. Oricum eram defectă îndată ce ieșeam în societate. Între mine și oameni existau bariere de netrecut. Lucrurile cele mai simple constituiau o corvoadă uriașă pentru mine, presupuneau un epuizant efort de mobilizare. Nu, eram mulțumită așa… având grijă de mama. Era singura viață pe care o cunoșteam.

― Și visele… ți-au arătat ce nu cunoșteai?

― Nu neapărat. Mi-au arătat ce aș putea deveni dacă mi-aș accepta calitățile. M-au făcut să înțeleg ce resurse uriașe de fericire se află sub perimetrul strâmt în care mă închisesem, blocând toate ieșirile din jur, repetându-mi constant că există un dezacord total între mine și lume, iar mama e singura care-mi poate face viața suportabilă. Sincer, înainte de aceste evenimente, nici nu realizam cât sunt de nefericită. Iar „el”, cel din visele mele, m-a făcut treptat să înțeleg cine sunt cu adevărat. Cred că nici n-aș putea sta așa acum, să vorbesc cu dumneavoastră atât de onest și atât de… coerent. N-am fost niciodată capabilă să găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima ideile ori sentimentele. Dar, nu știu cum, el a pătruns în creierul meu, apoi a făcut ordine acolo. A deschis toate ușile și ferestrele, a aerisit, a făcut curat, apoi a așezat lucrurile la locurile ce le erau destinate. Realizez că pare o prostie ce spun. Totuși simt într-adevăr că așa a procedat. A aruncat toate resturile, toate gunoaiele, toate gândurile inutile, pe urmă a luat tot ce-a fost sănătos și zdravăn și s-a apucat de construit cu răbdare, legând sentimente, idei, cunoștințe,  gânduri, ca pe niște fire de ață, unele de altele, unele de altele, până a alcătuit o uimitoare hartă interioară pe care mi-a oferit-o apoi cu toată bunăvoința. Practic, m-a redat mie însămi. A lucrat în interiorul meu și lucrează și acum, îl simt, cum îi simt întreaga forță, întreaga flacără lăuntrică, fără niciun gând ascuns, numai afecțiune și atenție. M-a învățat atât de multe lucruri în ultimele săptămâni, încât am senzația că am trăit patru vieți.

― Când ai venit la mine, erai mai degrabă speriată, spuse dr. Colin. Nu voiai să-mi spui prea multe despre el. Te simți acum pregătită să faci acest pas?

― Da, zise Patricia, cu ochii închiși, lăsată adânc în fotoliu. În special acum, pentru că a început tot mai des să mă îndemne…

― Să te îndemne…

― S-o părăsesc pe mama. Să scap de ea. S-o las în urmă. Pentru totdeauna.

Vânătaia de pe încheietura lui dr. Colin zvâcni dureros, iar ea își puse mâna peste sacou, deasupra.

― Atunci povestește-mi. Despre bărbatul din vis.

― Bărbatul din vis…

― Da. Spune-mi despre el.

― Bine, zise Patricia surâzând, tot cu ochii închiși. Asta și vreau.

2.

Cornelia Colin o citise de când intrase în cabinet. Dintr-o singură privire.

Sau, cel puțin așa i se păruse.

Avea un simț extraordinar când era vorba să identifice necazurile pacienților după modul în care vorbeau, ori se comportau la un moment dat – nu de puține ori găsise sau identificase probleme studiind felul în care se deplasau, își purtau hainele, ori se așezau pe scaun, asta cu mult înainte de a deschide gura. Nu era ceva căpătat prin practică, în urma îndelungaților ani de experiență, nu era nici obișnuință, nu era nici vorba despre un supranatural simț al observației, ci doar de o abilitate înnăscută de a pune etichete, de a diagnostica. Nu se constituia probabil în cea mai potrivită metodă de a începe lucrul cu un pacient, dar emblema aplicată astfel îi permitea să-și acceseze mult mai ușor cunoștințele, să încerce rapid anumite asocieri și acest lucru o făcuse, iată, una dintre cele mai căutate și respectate personalități din domeniu.

Astfel încât, atunci când Patricia Leov intrase în biroul său și dăduse încet „bună ziua”, mintea Corneliei Colin deja pornise la turație maximă, în ciuda intensei dureri de cap care o chinuia încă de dimineață. Timiditate excesivă, își spusese privind ochii de un albastru spălăcit ai tinerei. Posibil morbidă. Influența unuia dintre părinți – mama, desigur, după ce mi-a spus la telefon. Presupunere. Problemă cauzată de imposibilitatea de a-și concepe un viitor căruia să-i aparțină, de aici nevoia de evadare într-o realitate vindecătoare, asta nu însemnând neapărat suicid. Presupunere. Adevărata provocare va fi să…

― Ia loc, Patricia, o invitase, după ce-i strânsese mâna. Acolo, pe fotoliu – poșeta o poți lăsa la cuier. Așa, intră fără nicio teamă – ai nevoie de ceva, un pahar cu apă poate?

Tânăra își agățase poșeta la cuier și se așezase încet, mulțumind, cu picioarele lipite sub rochia lungă.

― Aș vrea un pahar cu apă, da, vă rog, îi spusese în cele din urmă, cu un glas abia auzit, chiar în clipa-n care dr. Colin se pregătea să se așeze la birou.

Dr. Colin încuviințase, se dusese către dozatorul cu apă, luase un pahar și se aplecase, încercând să ignore junghiurile din coaste, ascultând cu ochii strânși zgomotul apei care curgea. Migrena o făcea să aibă senzația că stă încruntată și probabil că fața ei cu trăsături severe, era mai inexpresivă ca de obicei, însă, din cauza durerii, făcea mari eforturi și să stea în picioare.

Dimineață se gândise să anuleze programările. Să rămână acasă, să facă poate curățenie, ori pur și simplu să stea să se relaxeze, însă se nimerise să fie și ziua liberă a lui George, așa că își învinsese greața și slăbiciunea și plecase la cabinet, lăsându-l pe soțul ei să sforăie între așternuturile jilave de transpirație din dormitor, cu fața tumefiată de alcoolul al cărui damf puturos îi țâșnea încă prin gura deschisă larg, expulzat puternic printre șirurile galbene de dinți.

Nu voia să dea ochii cu el.

Să-i audă din nou scuzele, discursurile pline de justificări care, în mod curios, se transformau în cele din urmă în acuzații îndreptate împotriva ei,  a interesului acordat carierei, nu voia să-i audă argumentele pline de săgeți otrăvite ce-i distrugeau cu o abilitate diabolică toate încercările de a-și construi modesta fortăreață de unde să fie capabilă să se apere. Nu-i putea ține piept. Încercase de prea multe ori și pierduse. (Deși, poate era de preferat să piardă așa, cu el mahmur, după încă o zi de beție, decât seara, când argumentele veneau de cele mai multe ori însoțite de lovituri.)

Aseară se îmbătase din nou, după două săptămâni în care reușise, cel puțin în aparență, să rămână treaz – probabil dădea pe gât câte-o bere, două înainte de culcare – încercând, cu acea rămășiță de responsabilitate ce-i mai rămăsese, să-și respecte promisiunile făcute după ultima ceartă. După ce-i bolborosise, împleticindu-se, „te iub… esccc, Cornelia… tu efști viața mea, spijinulmeuuuh… ”, plecase în baie, unde îl auzise gemând. De furie. Aparent, problema fusese un prosop – al ei – care picase din suportul de pe ușă pe jos, iar el, intrând, se împiedicase și aproape căzuse cu capul de chiuvetă.

Venise spre ea ca un tren.

Fără avertisment.

Nici nu apucase să se miște din loc. George, profesorul de matematică ratat, lovea întotdeauna la corp, în burtă, în sâni, în mușchi și avea o precizie incredibilă oricât ar fi fost de băut. Cornelia simțise brusc cum i se înmoaie brațul drept apoi, surprinsă de durerea neașteptată, se lăsase într-o parte, cu fața schimonosită, primind imediat  încă două lovituri puternice în coaste, lucru ce-o silise să se lase moale în genunchi, cu răsuflarea tăiată.

George încremenise deasupra ei, cu pumnii ridicați, gura deschisă strălucind de salivă, răsuflând foarte greu, cu cămașa ieșită din pantaloni și pântecul umflat revărsat peste curea, apoi își dusese mâna dreaptă la buze și se mușcase de degetul mare înainte de a se îndrepta, fără un cuvânt, către dormitor. Nu trecuseră nici două minute și-l auzise sforăind.

Își petrecuse cea mai mare parte din noapte pe canapeaua din sufragerie, stând cu picioarele sub ea, cu capul dat pe spate, studiind tavanul în lumina slabă a plafonierei. Nu reușea să-și adune mințile oricât de mult încerca. Unicul gând legat ce urca la suprafață din amalgamul viermuitor  alcătuit din sfărâmăturile de idei și impulsuri, sclipind uleios, scufundându-se și ieșind din nou la iveală era, trebuie să te hotărăști. trebuie să iei o decizie, o să-și piardă controlul într-obună zi și-o să te omoare. nu mai poți sta așa…

― Și ce să fac, unde să mă duc? murmurase atunci, ascultându-și vocea slabă plutind în încăpere. O să mă găsească. Are o mulțime de prieteni, de relații. Iar oamenii ajunși în acest stadiu sunt în stare de orice.

Cornelia Colin, psiholog, specializată în dificultăți de relaționare, depresie, fobii, anxietate, dependențe – incapabilă să-și ducă gândurile mai departe (de frică) de săgețile ascuțite din coaste și braț, cu capul deja vuind din cauza frământărilor ce aveau să aibă drept rezultat aceleași evenimente ca de fiecare dată. O nouă deșteptare dureroasă, o nouă dimineață la cabinet, unde chiar putea schimba ceva în bine în viața oamenilor, o nouă șansă de evadare, departe de ea însăși. Cu o zi în urmă o sunase o tânără pentru programare – ceva din glasul ei o intrigase, ceva profund, subteran, o inflexiune bizară și…

… adormise acolo, pe canapea, cu picioarele strânse și capul dat pe spate.

3.

― Patricia?… S-a întâmplat ceva? Te-ai oprit.

― Nu… îmi cer scuze. L-am văzut. Acum o clipă. Se uita la mine. Cred că știe că vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Despre el, vreau să spun. Mi-a zâmbit. Și-a dat seama că vreau să vă povestesc totul și e-n regulă… o să vă spun. O să vă spun totul de la început.

4.

Gura  mică, cu buze subțiri, cu colțurile îndreptate în jos. O gură amară. Nas cu nările aproape lipite, fără nicio relație cu restul feței concentrate în permanență, ca după un geamăt. Sau un strigăt. Ochii de un albastru șters, umbriți de sprâncene foarte scurte, ale căror vârfuri erau legate, într-un mod foarte curios, printr-o rețea fină, dar destul de clară, de riduri, de colțurile buzelor – astfel încât, ori de câte ori vorbea, ochii, în necontenită mișcare, încuviințau ori accentuau silabele, fapt ce făcea ca orice cuvânt, orice propoziție, să pară născută dintr-un profund și foarte serios zbucium interior.

O tânără palidă, îmbrăcată în haine simple și nu foarte bine asortate, o fustă neagră, o bluză maro, cu dantelă la gât și, pe deasupra, o jachetă scurtă din denim de culoare verde – nemachiată, nefardată, cu părul strâns aspru într-o coadă lăsată pe-un umăr, părând să aibă între 25 și 28 de ani, cu trăsăturile feței legate parcă într-un singur punct, aceasta dacă nu deschidea gura să vorbească.

Iar vocea i se asorta perfect cu înfățișarea – dr. Colin își dădu seama că imaginea ei i se conturase în minte cam așa cum o vedea acum, în ușa cabinetului, încă de când vorbiseră la telefon – părând mai mult o emanație a făpturii ei, o consecință firească a fizicului, a înfățișării, mai degrabă decât un mod de a-și comunica gândurile și impresiile.

La telefon îi povestise, în câteva cuvinte, despre relația cu mama sa, cerându-și scuze după fiecare propoziție, apoi despre apariția anumitor vise, ce începuseră să se manifeste în ultimele săptămâni, vise care, îi spusese cu un glas extrem de ezitant, se temea că începeau să-i afecteze sănătatea mintală. Apoi o rugase, de mai multe ori, cu alte zeci de scuze, să-i facă o programare, „în orice după-amiază”, pentru că „am început să cred că-mi pierd mințile”.

Dr. Colin se gândise inițial s-o refuze. Avea deja un program extrem de încărcat, iar viața de acasă devenise aproape insuportabilă în ultimul an, fapt ce-i afectase simțitor capacitatea de concentrare, însă, pe măsură ce conversația se prelungea, se trezise ascultând cu mare atenție cuvintele tinerei Patricia Leov. Pentru că exista un accent în acel glas, pe lângă îngrijorarea profundă, reală, un accent ce răsărea după fiecare cuvânt rostit, un fel de euforie sălbatică, nerăbdătoare, un soi de speranță abrazivă, care o umpluse de uimire pe Cornelia Colin și-o făcuse să-și dea seama că în viața acelei fete intervenise într-adevăr un fenomen nemaivăzut, extrem de puternic, ce amenința să-i răstoarne întreg sensul existenței.

Numai disperarea aceea euforică o făcuse să accepte să facă o programare. Ca și realizarea faptului că, nu se știe cum, situația tinerei crease instantaneu o punte în mintea ei către propria situație complicată de acasă, deși, în mod evident, nu putea exista niciun fel de legătură acolo.

Fusese ca un soi de presimțire. O premoniție.

Totuși primele ședințe nu relevaseră nimic neobișnuit.

Patricia era o fată dependentă de mama sa, cu grave probleme de încredere și stimă de sine, afectată de-o timiditate extremă, incapabilă să-și conceapă viitorul dincolo de figura părintelui care-o crescuse și-o controla în totalitate. Împlinise 27 de ani în vara aceea, nu avusese niciodată vreun prieten, sau vreo relație, era virgină și nu-și putea închipui că un bărbat ar putea să se apropie de ea vreodată, ori să găsească în persoana ei ceva atrăgător ori demn de iubit.

Până de curând.

„Mama nici nu știe că am venit la dumneavoastră, îi spusese la prima ședință. Simt însă că trebuie să spun cuiva ce se întâmplă. Nu mai pot ține asta în mine. Am nevoie de eliberare, pentru că totul e pe cale să se schimbe. Pentru acest motiv am insistat să mă programați acum, după-amiaza, la ora asta mama încearcă să se odihnească, iar eu pot ieși din casă fără să mă sune din cinci în cinci minute, ca atunci când plec să fac cumpărăturile. De la o vreme a început să ia sedative, spune că o dor oasele și nu se poate odihni cum trebuie, așa că doarme extrem de profund. Știe că obișnuiesc să mai ies când ea se odihnește, dar crede că mă duc în parc să-mi scriu poeziile – știți, mai scriu poezii din când în când, nu mare lucru, mai mult așa… niște observații meteorologice, dar mamei îi plac când i le citesc uneori seara. N-au nimic în ele, nu cred, dar ea spune că vin dintr-o zonă a sufletului pe care ea nu o are și probabil ăsta este cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată.”

Ajunsese cu greu la vise.

În timpul primelor ședințe vorbise permanent despre mama sa.

Uneori ezitant, cântărindu-și îndelung cuvintele, alteori repede și foarte acid, fără punct și virgulă, în cascade explozive de exclamații – lucru ce arăta clar câtă furie înăbușise, fără să-și dea seama, de-a lungul vieții – ca și cum ar fi simțit că trebuie să spună absolut tot ce știa, fiecare amănunt, să-i sublinieze fiecare trăsătură de caracter, de parcă într-un alt mod nu s-ar fi putut justifica problemele care o nelinișteau cu adevărat și o făcuseră să apeleze la serviciile unui psiholog.

Dr. Colin o lăsase să se desfășoare în ritmul ei, fără a interveni prea mult. Îndreptase doar discuția în direcția potrivită atunci când prea multele detalii amenințau să deraieze problema către zone fără nicio relevanță. Patricia părea speriată (îngrozită) uneori, însă, pe măsură ce treceau săptămânile începuse să se schimbe, și să se schimbe într-un mod uimitor, frapant – asta din momentul în care abordase în sfârșit chestiunea viselor.

De la precipitat și nesigur, tonul îi devenise grav, ironic chiar. Vorbea cu mult mai multă siguranță, legând frazele în chipuri neașteptate, și de unde până atunci povestise despre mama sa cu un soi de respect timorat, începuse să folosească un accent plin de dispreț, perorând în rafale impregnate de o ură atât de profundă, încât pe Cornelia Colin o treceau fără voie fiorii.

Dar tot avea sentimentul acela ciudat, care-i spunea că situația Patriciei se potrivea pe undeva cu ceea ce suferea ea în secret și, cu toate că nu izbutea să vadă nicăieri nicio conexiune, simțământul devenea tot mai acut pe măsură ce dezvăluirile fetei se adunau, săptămână după săptămână. Iar într-o după-amiază plăcută de vară, într-o joi, în timp ce stătea relaxată pe fotoliu, Patricia deschisese brusc ochii.

― Mi-am întâlnit bărbatul visurilor, răsunase glasul ei în penumbra cabinetului. Asta voiam să vă spun la urma urmei. Tot ce-mi doream și-mi închipuiam, tot ce-i potrivit pentru mine. Acolo în siajul nopților mele. M-a așteptat – și mă aștepta demult. Nu mai am nevoie de mama. Să dispară. O urăsc. Îl vreau doar pe el.

5.

― Nu l-am văzut de la început. V-am spus asta. A fost doar senzația aceea uimitoare de libertate și fericire. Sentimentul deplin că-mi aparțin. Niciun sentiment de îndoială ori de teamă, nimic ascuns, nicio vedenie de coșmar tupilată pe undeva, gata să râdă de gândurile mele. Stăteam pe-o pajiște întinsă, plină de flori de toate culorile, îmbrăcată în cămașa de noapte, cu părul desfăcut, în picioarele goale și un vânt ușor făcea iarba să se îndoaie și să vălurească, ca și cum însuși pământul ar fi respirat sub tălpile mele. De fapt, asta am și simțit mai întâi, înainte  de a-mi da seama de toate câte se aflau în jur – adierea aceea ca o respirație, urcând direct din sol, pe sub brațele și pulpele mele, înfiorându-mi pielea. Trecând peste… intimitatea mea… ca o atingere fină.

Inițial nici nu am îndrăznit să mă mișc prea mult. Veridicitatea peisajului mă intimida. O parte a subconștientului mă avertiza că sunt acasă, întinsă pe patul din camera mea – o altă zonă însă, atinsă de-o hotărâre ce venea din afara mea, încerca să mă convingă că tot ce mă înconjura era la fel de adevărat, de consistent ca și ceea ce cunoșteam atunci când eram trează.

Existau și mirosuri acolo. Foarte distincte. Mireasma florilor și a ierburilor, iz de ploaie, de pământ umed și se auzea foarte bine bâzâitul insectelor care-mi săreau peste labele picioarelor ori de câte ori îndrăzneam să fac un pas. Deasupra pluteau câțiva nori, foarte îndepărtați, ca niște scame murdare, aparent rotindu-se-n cerc, iar întreg spațiul era scăldat într-o lumină puternică, lumina soarelui, fără îndoială, deși soarele nu se vedea nicăieri pe cerul de altfel senin.

Pajiștea mă dezorienta puțin. Nu încuraja deplasarea. Aveam impresia că în orice direcție m-aș fi apucat să merg, n-aș fi ajuns nicăieri. Doar undeva spre dreapta, pe o colină domoală, se vedea o pădurice, de brad, mi-am zis eu, după ce m-am uitat mai atentă la vârfurile copacilor – și când mi-am luat inima-n dinți și m-am obișnuit întrucâtva cu atmosfera visului, care se repeta astfel noapte de noapte, apoi cu senzația pură de mulțumire ce-l însoțea, mi-am îndreptat pașii în acea direcție, cu impresia vagă că aveam ceva de făcut acolo. De văzut, de încercat. Ceva extrem de important.

Eram un pic îngrijorată. Nu mi se părea firesc ca un vis să se repete într-un asemenea mod, ca un film pus pe pauză, începând exact de acolo de unde îl lăsasem cu o zi înainte. Dimineața însă, senzațiile trăite în somn se prelungeau și-n timpul real, astfel că mă trezeam foarte bine dispusă și odihnită, capabilă să suport mult mai bine toate capriciile mamei.

În drumul meu nocturn am străbătut pajiștea, printre flori, inundată de lumina aceea scânteietoare și am traversat trei pârâiașe, pe trei poduri înguste – unul de lemn, unul de fier și unul de piatră.

Dacă mă gândesc bine, cred că era același pârâu, ce tăia în zigzag tot câmpul, însă nu asta contează, ce contează este că imediat ce-am trecut și ultimul pod, cel de piatră, l-am văzut pentru prima dată. Da. Acolo, pe colină, la marginea pădurii. Așezat pe-o buturugă înaltă doar de câteva palme, cu capul plecat, cu pletele ascunzându-i fața, cioplind ceva dintr-o bucată lungă de lemn – un fluier poate. Îmi era ba frig, ba cald, îmi venea să râd, să plâng, voiam să alerg, să mă întorc, să stau pe loc – iar vântul, tot mai fin, mai îndrăzneț, mi se strecura în susul pulpelor, printre picioare, făcându-mi pielea de găină pe partea interioară a coapselor.

Teama a fost totuși mai puternică, pentru că nu știam ce căuta omul acela acolo, în visul meu – ori eram eu în visul lui? – nu știam ce-avea de gând să facă, sau dacă avea de gând să facă ceva, și cum totul mi se părea atât de real în jur, am rămas acolo, intimidată, vreo două nopți la rând, fără să mai fac vreun pas, mulțumindu-mă să-l privesc de la distanță.

În acest timp s-a uitat de câteva ori la mine. Ba o dată mi-a făcut semn cu mâna în semn de salut. Avea chipul foarte alb și, cu toate că se afla prea departe ca să-i pot distinge trăsăturile, îmi dădeam seama că e tânăr, foarte tânăr, probabil de vârsta mea. Ciudat, ce căutam era aici, tot ce-mi doream, tot ce mă interesa, pe pajiștea asta, la marginea pădurii, în strălucirea directă a peisajului, poate pe buturuga aceea, un lucru nedefinit, ascuns între senzațiile contradictorii de liniște, pace și spaimă. Așa că, atunci când l-am văzut pe tânăr ridicându-se și îndreptându-se către mine, nu m-am mișcat din loc, deși primul meu impuls, ca întotdeauna, fusese acela de a mă retrage.

Nu se grăbea.

Mergea printre tufe și flori, cu lucrul acela cioplit într-o mână. Cu ochii fixați pe mine, fără să mă slăbească o secundă, în vreme ce zdrențele de nori se aliniaseră undeva în spatele lui și-l urmau tăcute, vălurind ușor, de parcă ar fi fost o pelerină atinsă de bătaia vântului. Vânt ce devenea tot mai insistent pe măsură ce el se apropia. Îmi frământa fața, îmi ridica părul, îmi atingea sânii cu o poftă umană – și-n vremea asta îi simțeam ochii, două vârfuri de ac încins, perforându-mi pielea, din cap până-n picioare. Mă studia cu un zâmbet tot mai vizibil pe buze, făcându-mi din când în când semn cu mâna, poate în chip de salut, poate pentru a încerca să-mi spună să nu-mi fac griji, să rămân acolo unde mă aflam.

Două zile i-au trebuit să ajungă la mine. Două nopți mai precis. Dacă mă gândesc acum, probabil mi-a oferit acest timp doar ca să mă obișnuiesc cu prezența lui, să învăț să-l aștept așa cum el mă așteptase pe mine – aveam să aflu asta mai târziu. Și într-adevăr, două zile nici n-am știut ce-i cu mine. Vedeam totul ca prin ceață, mama era o fantomă sinistră bântuind prin casă, lătrându-mi ordine, iar eu așteptam doar să treacă orele, să vină noaptea, să pot în sfârșit să mă culc, să-l văd din nou. Spaimă, nerăbdare, bucurie, un dor fără nicio sursă, nici eu nu știu ce mai simțeam. Dar stăteam acolo, pe pajiște, dârdâind cu cămașa de noapte umflată pe corp, cu vântul lipit de mine în locuri pe care niciun bărbat nu le atinsese vreodată și mă uitam cum se apropia, pășind prin visul meu de parcă i-ar fi aparținut.

Nu mai văzusem niciodată un bărbat ca el.

Nu vorbesc doar de înfățișare, ori de modul în care se deplasa. Ci despre întreaga lui făptură, despre modul în care, la fiecare gest, la fiecare privire, spiritul, forța, păreau să-i țâșnească prin piele, prin pori, dând impresia că dincolo de el nu mai există nimic, că este cheia tuturor întrebărilor, că-și cunoaște perfect abilitățile și ceea ce-i aparține. Iar aceste impresii erau probabil induse tot de el, parte din durerea așteptării, a nerăbdării încărcate de promisiuni. Îmi era teamă, eram tot mai bucuroasă, tremuram.

Îl vedeam bine de-acum. Nu era foarte înalt. Poate cu un cap mai mare decât mine. Subțirel, cu umeri de pe care se ridicau și coborau, în bătaia vântului, șuvițele negre ale părului, lucios în lumina orbitoare, încadrând, atunci când i se așezau pe umeri, o față alungită, foarte palidă, cu o frunte sub care sclipeau niște ochi ascuțiți ca niște săgeți întinse în arc, ce încercau parcă să găsească ființa potrivită asupra căruia să se năpustească. Buzele, deasupra cărora se ițea o mustață neagră, erau întinse în zâmbetul ce nu le părăsise de când se ridicase și venise spre mine, numai că acum constituiau o parte distinctă a chipului său, complet separată, un surâs aruncat înainte ca o ofertă de întâmpinare, incredibil de atrăgător, de hipnotic.

M-am trezit făcând câțiva pași în direcția lui. Numai senzația unui smoc de iarbă noduros, strâns sub talpă, mi-a dat imboldul să mă opresc. Speriată, cu brațele moi pe lângă corp, cu pielea de găină din cauza vântului indiscret. O secundă m-am simțit ca o musculiță prinsă într-o plasă, dar numai o secundă, pentru că abia am apucat să clipesc, că el a fost lângă mine.

Purta un fel de costum popular, oricum ceva foarte asemănător, o bluză cu șireturi descheiate la gât, acoperită cu o mulțime de motive florale, de toate formele și culorile, ce-și schimbau permanent locul și dimensiunile, dând naștere la noi și noi modele, după cum își mișca el corpul. Mai avea și niște pantaloni albi cred, nu știu, nu eram capabilă să le disting bine culoarea, iar de la genunchi în jos nici nu-i mai vedeam picioarele, ci doar o ceață grea, cu unduiri înșelătoare, ce scotea la iveală, din când în când, ori forma unui picior gol, ori o prelungire lungă ce semăna cu o gheară, pentru ca aceasta să se transforme imediat într-un tentacul cenușiu zbârcit, ca de caracatiță. Oricât ar fi fost de bizar, acest lucru nu mă neliniștea, nu acesta, pentru că părea o manifestare firească în acel spațiu, îl întregea, îl făcea și mai autentic, dădea o dimensiune mai concretă omului din fața mea.

M-a salutat, cu glas foarte cald și m-a întrebat cum mă cheamă.

Nu-mi găseam cuvintele. Nu i-am răspuns. De fiecare dată când clipeam, mi se părea că mă privește din alt unghi.

M-a întrebat atunci cum ajunsesem acolo, dacă mă rătăcisem sau fusese o pură întâmplare, dacă auzisem cumva despre acel loc, ori simțisem vreo chemare. Când am reușit să mă dezmeticesc și i-am zis bâlbâindu-mă că nu știam nici unde sunt, nici de ce sunt unde sunt, el a zis foarte bine, foarte bine, este exact așa cum trebuie să fie, să n-am nicio teamă pentru că mi se întâmplase cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple – apoi m-a luat de mână. Și atât de firesc și de frumos a fost acest gest, încât toată teama și fascinația mea s-au topit într-un sentiment cu totul nou, pe care nici acum nu aș putea să-l definesc, ori să-l cuprind cu mintea, atât de complex lega în mine tot ceea ce eram și simțeam și îmi doream.

În noaptea aceea ne-am plimbat amândoi pe pajiște.

Am vorbit despre o mulțime de lucruri. Avea un ușor accent moldovenesc – știți, prelungea încet cuvintele, apoi făcea o pauză, lăsându-le să plutească în aer, dându-le o viață proprie – și, pe măsură ce pătrundeam mai adânc în acel vis straniu, mintea mi se dezmorțea, ideile se legau altfel și-n cele din urmă am fost capabilă să-i răspund și să mă uit la el fără să-mi mai plec ochii de fiecare dată când mă privea. Era fascinant. Mi se părea că-l cunosc de când mă știu – și e normal, îmi ziceam atunci, este visul meu, iar el este doar ce se află la capătul tuturor dorințelor mele. I-am spus cum mă cheamă, de unde vin, i-am povestit despre mama, despre apartamentul nostru și despre lucrurile care-mi plăceau, adăugând amănunte pe care nu le-aș fi mărturisit nimănui niciodată, iar el mi-a zis câte ceva despre locurile acelea, despre pădurea ce se vedea în depărtare, ce se afla dincolo de ea, despre norii zdrențuiți care ne urmau fluturând, despre florile printre care călcam, adăugând că se află acolo lucruri uimitoare, lucruri magice, ce pot oferi o fericire inimaginabilă celui care știe să le caute.

Așa a fost vreme de două săptămâni.

Noapte de noapte mă aștepta, așezat pe iarba pajiștii. Mă lua de mână și o porneam amândoi încet, vorbind, râzând, mereu în direcția pădurii. N-am cuvinte să descriu stările prin care treceam, îmi este imposibil. Dar îmi era limpede că mă îndrăgosteam de el. Mă îndrăgosteam de un produs al imaginației mele, de o zonă la care nu avusesem acces până atunci, de-o regiune a creierului ce materializase, din toate neliniștile și durerile mele, o creatură capabilă să-mi dea răspunsurile de care aveam atâta nevoie. Atunci, îmi pierdeam poate mințile? Mi se întuneca conștiința? Mă țicneam? Eram gata pentru cămașa de forță?

Cu toate că mă simțeam atât de fericită, iar somnul îmi oferea singura consolare, pentru că-l puteam lua de mână pe omul acela seară de seară, mă puteam plimba și sta de vorbă cu el nestingherită, sinceră, nu mă puteam împiedica să-mi pun anumite întrebări. Părea tot mai real pe măsură ce trecea timpul. Îi simțeam strânsoarea degetelor, respirația, mirosul părului, al pielii, îmi vedeam reflexia în ochii aceia ca două arme albe și mă tot frământam din cauza naturii adevărate a acestui fenomen care-mi invadase intimitatea, mintea, visele.

Aș fi dat orice să spun cuiva ce experimentam. Să strig, să țip, să pun în cuvinte bucuria și spaima – iar mamei n-aveam de gând să-i zic nimic, în niciun caz. Cam atunci mi-a venit ideea să apelez la un psiholog. Măcar să-mi liniștesc frământările, să-mi mărturisesc niște probleme. Astfel am ajuns la dumneavoastră – nu regret nimic, într-un mod bizar simt că există o anumită legătură între noi, doamnă Colin, deși n-aș putea spune de ce. De când am ajuns aici însă, s-au schimbat câteva lucruri – în aceste săptămâni el a continuat să vină la mine seară de seară și am ajuns să înțeleg multe despre viață mea. V-am spus, m-a eliberat, mi-a descătușat spiritul, forța, mi-a oferit viața, îi datorez totul. Nu sunt doar vorbe goale acestea, răspunsurile și revelațiile oferite, felul în care m-a făcut să mă privesc și să-mi analizez evenimentele vieții, nu aveau cum să vină din interiorul meu. În lumina cuvintelor lui mi-am dat seama cât rău îmi făcuse mama, cum mi-a distrus și anulat existența, blocând orice portiță de acces către viața pe care trebuia s-o trăiesc. Știu însă ce ar putea fi această viață acum, dacă plec de lângă ea. Îl iubesc pe bărbatul din visul meu și i-am și spus. Dar, ca să fim împreună cu adevărat, trebuie să mă descotorosesc de mama. Să scap de influența ei.

Îmi amintesc limpede fiecare noapte, detaliile, cuvintele, de parca-ar fi tipărite pe foile unei cărți închise în conștiința mea, pe care însă o pot răsfoi oricând, după voie. Îi pot respira parfumul, retrăi atmosfera oricând, în orice secundă. Îmi amintesc mai ales momentul în care, după nopți și nopți de mers împreună pe pajiștea aceea luminoasă, ținându-ne de mână, vorbind, fără nicio grabă, am ajuns în sfârșit la marginea pădurii, în apropierea buturugii unde mă așteptase la început. Îmi amintesc totul clar, foarte clar. Pentru că atunci am făcut dragoste întâia oară.

6.

― Numele lui e Căroian. Mi-a spus că e singurul nume cu care îl pot cunoaște. Are mii  și mii de alte nume răspândite în toate visele prin care a trecut și aceste nume țin visele laolaltă, iar în centrul lor se găsește adevăratul său nume, neclintit, veșnic, pe care nimeni nu-l poate afla vreodată. M-a spus asta chiar el. Căroian… Nu e un nume frumos, dar e numele trezit de mine și nici nu i-ai putea da altul când îl privești în ochi, ori îi auzi glasul când te ia și te strânge în brațe în fiecare noapte. Nu poți…

Patricia zâmbi, cu ochii închiși. Fața îi părea un bloc de marmură unde cineva schițase la repezeală niște pleoape, un nas și o linie ce semăna cu o gură.

Cornelia Colin mototoli încet una dintre foile carnețelului. Voia să spună ceva, un lucru ce i se învârtea de mai multă vreme prin minte, dar atmosfera cabinetului cufundat în penumbră era ca o palmă mică și fermă apăsată pe buzele ei.

― Lucrul cu adevărat uimitor, reluă Patricia, este că atunci când sunt cu el acolo, în pădure, ori pe pajiște, devin cu adevărat eu. Nu eu cea de aici, ci eu cu adevărat, un eu complet transformat și atât de autentic, încât mă întreb cum am reușit să supraviețuiesc fiind eu cea de aici. O metamorfoză realmente uluitoare, dar firească și profund intimă. Suntem doar noi doi, nu mai există nimic altceva. Doar noi doi și legătura noastră imposibil de zdruncinat. El mă vede și mă citește până-n străfunduri. Eu îi văd toate cotloanele și ascunzișurile și nu este acolo nimic trucat ori fals. Îl cunosc, mă cunoaște, nu e loc de altceva între noi decât ceea ce suntem. Realizez acum că nu e om, nu pe de-a-ntregul, mi-a zis-o și el – nu în atât de multe cuvinte – totuși acest lucru nu mă sperie. Ceva atât de perfect nu îți poate face rău. Este puternic, duce cu el cunoștințele multor secole (asta dacă timpul ar avea vreo importanță pentru ceea ce este) și e la fel de real acolo, pe domeniul lui pe cât suntem noi aici, în acest birou, deși, bineînțeles, posedă abilități ce se prelungesc și influențează lumea noastră.

― Atunci…, găsi Cornelia Colin ocazia să pună în cuvinte gândurile ce i se plimbau de la o vreme prin minte, ce crezi tu că reprezintă această… emanație care ți-a invadat visele? Din ceea ce spui – da, hai să admitem măcar o clipă existența lui ca fiind reală, în scopuri terapeutice, asta dacă dorim să descoperim amândouă veritabila cauză și rădăcină a problemelor tale – cred că îți dai seama că cele povestite de tine se potrivesc cu elementele unui foarte vechi și cunoscut mit…cel al zburătorului. Mă refer la modul în care tu percepi această entitate. Ești de acord cu mine? Ai auzit de zburător, Patricia?

Tânăra ezită un moment. Apoi spuse:

― Sigur că da. În școală… și acum, nu demult. Parcă era și o poezie, am uitat cine a scris-o… Recunosc, după declanșarea primelor vise, a fost întâiul meu gând. Am citit câte ceva în legătură cu asta. Ba, am fost și la bibliotecă într-o după-amiază. Iar superstițiile…

― Crezi că ființa din visele tale, o întrerupse repede Cornelia Colin, are vreo legătură cu această creatură? Acum, când admitem posibilitatea că o astfel de legendă ar putea fi susținută de realitate?

― Nu, spuse hotărâtă Patricia, și pentru întâia oară în acea după-amiază deschise larg ochii și-o privi fix pe femeia așezată în fața ei. Căroian nu poate fi un zburător. Nu are nimic de-a face cu toate credințele acelea prăfuite, ori cu superstițiile ridicole din vechime. E real, însă într-un mod cu totul și cu totul special. Există similitudini cu poveștile din folclor, recunosc, dar sunt lucruri superficiale, simple coincidențe. Căroian e altceva.

Mintea lui dr. Colin intră iarăși în modul-diagnostic: Pacientul, în încercarea de a se elibera de elementele care îi provoacă suferință, născocește, influențată de anumite surse – aici e de cercetat – o unealtă pe care o încarcă cu toate speranțele sale de fericire/libertate/vindecare. O adevărată bombă, iar acum caută locul potrivit unde să o detoneze. Foarte interesant. Ar fi vrut să noteze această observație pe caiet, ori în telefon, însă nu voia să rupă contactul vizual cu Patricia. Nu într-un astfel de moment.

― Căroian e o ființă făcută să aducă fericire, spuse tânăra, cu glasul schimbat. Nu e un demon, nu există nimic malefic în făptura lui. Singura lui menire este plăcerea celorlalți. Trăiește doar ca să aducă fericire femeilor care nu au parte de ea pe această lume, iar în schimbul acesteia cere un preț, foarte mic, în comparație cu ceea ce vine după acceptarea lui.

― Un preț? întrebă Cornelia Colin. Ce fel de preț? Nu ai zis nimic despre asta până acum. Așa ți-a spus el?

― Prețul, cu aceeași valoare pentru toți, este altul în ochii fiecărei femei care are șansa de a-l întâlni, continuă Patricia, cu o voce aproape bărbătească și cu ochii ieșiți din orbite. Într-o seară, după ce am făcut dragoste, cu fierbințeala cărnii ieșind ca un abur din trupurile noastre, m-a dus până la marginea pădurii și printre doi copaci mi-a arătat o stâncă neagră, pe o colină îndepărtată, pe care se înălța un castel ale cărui creneluri străpungeau norii.

„Ce e asta?”, l-am întrebat. „Acolo locuiesc”, mi-a răspuns. „Și acolo vom sta împreună, dacă vei alege să rămâi cu mine.” Mi-a mărturisit multe lucruri în seara aceea. Multe, multe lucruri.Mi-a spus că în castelul acela sunt multe femei… multe fete… ca mine. Sute… poate mii. Tinere nefericite, chinuite în viață, care și-au găsit împlinirea doar alături de el. Nu mi-a ascuns nimic. Sunt multe, dar nu se întâlnesc aproape niciodată, pentru că fiecare dintre ele îl percepe pe Căroian pe coordonatele propriei fericiri. El există pentru fiecare în parte într-un alt mod, iar fericirea fiecăreia e unică, irepetabilă, așa cum este și el pentru fiecare dintre ele, așa cum este și suferința care le-a adus acolo. Dragoste și bucurie autentică, cu un contur distinct, palpabil – asta fiind una dintre multele lui puteri.

― Și nu te deranjează acest lucru? întrebă repede Cornelia Colin. Faptul că el are atât de multe… femei? Ce te face acest aspect să reprezinți pentru el?

― El este doar fericire, zise Patricia cu o voce atât de adâncă încât pe dr. Colin o trecură toți fiorii. Noi plătim prețul cerut, unul de nimic, și apoi, rămânând acolo, îi oferim forța de a-și susține tărâmul și domeniul. Și-n schimb suntem veșnic fericite. Iar dacă acest lucru îl face un demon, o entitate malefică, o superputere vicleană, un parazit, sau cum doresc să-l numească cei care nu-l vor înțelege niciodată, atunci așa să fie.

Dr. Colin simți ceva ca o ruptură în timp.

O scurtă vibrație ce scutură cabinetul de sus până jos, urmată de-un fulger abia vizibil, ce legă scaunul ei de fotoliul Patriciei, creând o legătură extrem de dureroasă, dizolvată însă după numai o secundă. Își privi carnețelul de însemnări. Tremura pe birou. Fără să-l atingă nimic. Poate doar glasul Patriciei.

― Vreau să mă descompun în brațele lui, spunea aceasta cu aceeași voce sinistră. Vreau să-l simt în fiecare celulă, fiecare atom din corpul meu să strige de dor, vreau să uit de mine, de lumea asta. N-am nevoie de niciun sprijin. N-am nevoie de compătimire, nu sunt un om slab, n-am fost niciodată, îmi simt puterea de fiecare dată când mă atinge, iar viziunile ce mi se deschid în minte atunci când suntem împreună, îmi spun limpede că acolo sunt în singurul loc în care pot fi ceea ce sunt. La naiba cu mama și cu dimensiunea asta găunoasă și strâmbă. Vreau să fiu numai cu el și din împreunarea noastră, din conținuturile noastre, să se nască apocalipsa acestei lumi, s-o înghițim cu totul în triumful nostru extatic. Vreau…

Cazul e mai complicat decât credeam, atacară imediat gândurile Corneliei Colin. Probabil o să am nevoie de ajutor. Dacă George nu mai face scandal în seara asta, poate am timp să-l sun pe profesorul

― Știu la ce vă gândiți, zise Patricia surâzând, de această dată cu glasul ei obișnuit. Nu trebuie să vă faceți griji. Sunt bine. Amândoi suntem bine. Oricum, aceasta este ultima vizită pe care o mai fac la cabinetul dumneavoastră. La revedere.

7.

„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,

Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;

Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! Inima-mi zvâcnește… și zboară de la mine!

Îmi cere… nu-ș ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da;

Și cald și rece, uite că-mi furnică prin vine,

În brațe n-am nimica și parcă am ceva…

Ion Heliade Rădulescu – Zburătorul

*

Dr. Colin ieși din clădire, coborî scările pe trotuar, apoi închise ochii.

Soarele strălucea neobișnuit de puternic în acea zi de sfârșit de octombrie, iar printre crengile copacilor aproape desfrunziți ai parcului din centrul orașului, veneau adierile unui vânt călduț, cu iz de primăvară.

Făcu un pas, nesigură, fără a-și da seama în ce direcție trebuie s-o apuce, apoi zări reflexia roșie a unui semafor și își îndreptă pașii într-acolo, către trecerea de pietoni. Apăsă butonul de pe stâlp, deși o femeie din fața ei tocmai făcuse acest lucru, așteptă să se facă verde și traversă strada, prin puhoiul de lume, cu ochii-n jos și spatele țeapăn, îndreptându-se către una dintre intrările parcului. Se simțea obosită, speriată, și vedea tot ce-o înconjura ca printr-un geam murdar.

Când urcă bordura strânse din dinți, apoi se strâmbă, suportând cu greu junghiurile din omoplați. Totuși, reuși să-și mențină postura fără să se dezechilibreze și porni încet, cu poșeta grea pe umăr și brațele atârnate pe lângă corp, ca niște pendule de plumb.

Cât merse prin mulțimea de oameni abia încercă să respire, preocupată să pășească cât mai drept, dar la intrarea cu boltă a parcului, trecătorii se răriră și reuși să răsufle în voie, întorcându-se apoi să privească pe partea cealaltă a străzii, spre clădirea pe care tocmai o părăsise. O clădire nouă, ultramodernă, cu o mulțime de spații pentru birouri, îndesată între o pizzerie și un restaurant – o clădire în care găseai aproape orice, de la notari, la case de amanet și cabinete de psihologie. Îți aminti fața încruntată a profesorului, în timp ce-o asculta concentrat, pe când ea se străduia să lege în cuvinte ceea ce nu putea fi spus și înțeles. Pierdere de vreme, își zise. Ce încercai să faci? Ce încercai să obții? Știi doar ce ai de făcut. Și un om ca el nu ar fi priceput niciodată, e baricadat în clișee și generalități.

… Știu, își răspunse tot ea. Voiam doar o clipă de liniște. Un scurt răgaz.

… Un psiholog care caută scăpare la un alt psiholog. De fapt, e normal. Întotdeauna ți-a fost teamă să-ți analizezi propriile sentimente. Te stingheresc, de aceea ți-ai și ales meseria asta. Să scapi de tine concentrându-te asupra problemelor altora.

… Perfect. Acum mai taci.

Intră în parc.

Era destul de aglomerat. Vremea caldă scosese din casă o mulțime de pensionari și familii cu copii cu toate că era abia miercuri, dar după ce trecu de fântâna arteziană din mijlocul parcului, cea din cărămidă roșie, Cornelia o luă pe-o alee lăturalnică și de acolo coti pe alta, mai scurtă, acoperită cu un coridor plin de trandafiri agățători ce-și lăsau florile galbene, roșii și albe să atârne din tavanul boltit în bătaia vântului cald, parcă încurajându-se unul pe celălalt în așteptarea primei brume ce-avea să vină curând, pregătită să le smulgă petalele și să le răsucească frunzele.

O întâmpinară pe Cornelia încuviințând ușor, plecându-și capetele, în timp ce mici vârtejuri de frunze uscate, aduse de vânt din teii de la capătul aleii, se ridicau în coloane câte-o secundă, la trecerea ei, apoi se împrăștiau, precum niște mici creaturi ce se ițeau din vizuinile lor, intrigate de prezența străinului ce le tulbura joaca.

Femeia merse până în mijlocul aleii, până dădu de-o bancă cu spătar – majoritatea celor de aici nu aveau – se uită în jur ca să se asigure că era singură, apoi se răsuci și se așeză țeapănă, ca o gravidă, gemând cu picioarele încordate, cu câteva broboane de transpirație adunate între sprâncene. Simțea ciupituri între omoplați și de-a lungul coloanei. Spatele-i era tot o vânătaie. În urmă cu două zile George își pierduse parcă mințile și o călcase pur și simplu în picioare. Grav era faptul că nici nu-și mai amintea ce făcuse ca să declanșeze turbarea. De parcă mai avea vreo importanță. Destul că pielea spatelui îi era plină de vânătăi galben-albăstrui, de la furia cu care o izbise cu călcâiele.

Se strâmbă.

Trebuia doar să suporte durerea. Nu George se afla acum în gândurile ei – deși, într-un fel, ăsta era motivul pentru care se afla aici – ci altcineva. Pentru George era destul timp mai târziu. Se gândea la Patricia. Tânăra care ieșise îmbujorată, îmbrăcată în hainele ei asortate neglijent în urmă cu trei săptămâni, din cabinetul ei, și nu mai apăruse de atunci. De fapt, era doar un fel de-a spune că se gândea la ea – adevărul adevărat fiind că nu-i părăsise nicio clipă gândurile.

Mai ales acum, că o vizita noapte de noapte.

Da.

Chiar așa.

De fiecare dată când punea seara capul pe pernă, când durerile se încolăceau veninoase în jurul ei, sâsâind, gata s-o înșface la cea mai mică mișcare.

După acea ultimă vizită la cabinet, fata dispăruse cu desăvârșire. Cornelia Colin încercase fără succes să o sune timp de mai multe zile, temându-se că tânăra ar fi putut face un gest pripit, apoi se străduise să-i afle adresa, fără a reuși însă. Nu se gândise să sune la poliție, nu credea că se impunea o astfel de măsură, însă până la urmă nici nu fusese nevoie.

Mama Patriciei, o bătrână de 64 de ani, fusese găsită la o săptămână și jumătate după ce murise, în apartamentul ei. Vecinii de pe palier, alertați de mirosurile tot mai puternice de pe scara blocului chemaseră autoritățile, iar Cornelia, dincolo de știrile văzute la televizor și de cele citite pe internet, mai aflase câteva amănunte despre acest caz și de la un vechi prieten din facultate, ajuns comisar.

Mama Patriciei fusese găsită înjunghiată în pat. Înjunghiată –  nu o dată, de două ori, ori de patru ori, ci de douăzeci și șapte de ori.

Avea douăzeci și șapte de cuțite înfipte în corp de toate lungimile și formele, de la cuțite de tranșat carnea, la cele de feliat pâine, ba chiar și câteva boante de uns dulceața, toate înfipte până la mâner, din creștetul capului până-n zona inghinală – două în ochi, două în urechi, două în nări, unul băgat în fundul gâtului, altele în sâni, în inimă, între coaste, între pulpe, în abdomen, în obraji. Nu exista nicio îndoială asupra făptașului, erau urme peste tot. Numai că nu rănile de cuțit cauzaseră decesul – femeia murise otrăvită.

Probabil, privindu-și mama moartă – în sfârșit și înaintea ei – Patricia își concentrase toată durerea și suferința în loviturile acelea oribile, eliberându-se astfel pentru totdeauna de tirania aceleia care-i controlase întreaga existență, iar polițiștii găsiseră în bucătăria apartamentului toate rafturile bufetului scoase și golite pe gresie, un amalgam de linguri, furculițe, palete și polonice. Toate cuțitele fuseseră luate și înfipte în corpul bătrânei care zăcea golită de sânge în patul ei, cu mânerele ieșindu-i din corp precum excrescențele ciudate ale unui animal preistoric.

În dormitorul tinerei, agenții dăduseră peste hainele acesteia – nu foarte multe de altfel – îngrămădite în mijlocul camerei. Deasupra lor trona o poză, o foaie de hârtie, un selfie făcut cu telefonul, apoi scos la o imprimantă alb-negru, din centrul căreia Patricia, cu părul despletit și cu un zâmbet rece încremenit pe buze, îi întâmpinase pe polițiști cu o privire melancolică, ce parcă spunea, „da, am plecat și nu mă veți găsi niciodată”.

Agenții nu se îndoiau totuși că aveau să dea peste ea foarte repede. Agresorii de acest tip nu reușeau să se îndepărteze prea mult de la locul faptei. Cercetările lor nu duseră însă la niciun rezultat. Patricia dispăruse cu totul, intrase în pământ, nu o văzuse nimeni, nu exista nicio urmă, niciun indiciu. Și nici n-aveau cum s-o găsească vreodată, pentru că numai Cornelia Colin știa acum unde este, iar ea nu avea nicio intenție să mărturisească acest lucru poliției.

Patricia plecase după fericirea ei. După zburătorul ei, în domeniul și-n stăpânirea lui, iar acolo nu ajungeai decât plătind un anumit preț, iar Patricia îl plătise cu frenezie, cu fanatism, cu o bucurie nebună eliberatoare și desăvârșită. Unică și irepetabilă. Ca și ea, ca și viața ei. Plecase după fericire. Și puteai oare s-o învinuiești?

Cornelia Colin începu să tremure pe bancă, cu ace de durere în șale. Privirea i se întunecă, lumina soarelui dispăru pentru o clipă, apoi reapăru, tremurând, printre frunzele copacilor, în stropi scânteietori, în timp ce femeia își dădea încetișor capul pe spate, sprijinindu-și ceafa de spătarul băncii.

Patricia venise la ea la numai câteva zile după dispariție. Intrase în visele ei tiptil, totuși firesc, de parcă ar fi folosit o ușiță secretă, cu respect, dar și cu un anumit simț al proprietății, pentru că nu rămăsese prea mult timp ascunsă. Cornelia retrăia în acel moment, într-un coșmar, amintirile chinuitoare ale unei altercații cu George – poate una, poate toate la un loc – iar tânăra, zâmbitoare, cu ochi scânteietori, pășise în visul ei și îndepărtase firele sinistre ale coșmarurilor, le dăduse deoparte, apoi le călcase în picioare ca pe niște plase prăfuite de păianjen, înainte de a se opri în fața ei, cu un chip ce-i reflecta trăirile interioare mai bine decât ar fi făcut-o orice mărturisire. Purta o rochie simplă, albă, cu motive folclorice roșii în partea de jos, și se apropiase dând din cap.

― Vreau doar să-ți mulțumesc, îi spusese. Nu trebuie să-ți fie teamă… Sunt chiar eu. Vreau să-ți mulțumesc că m-ai ascultat și ai încercat să mă ajuți și mai ales pentru că, mărturisindu-ți tot ce am mărturisit, m-ai determinat să iau o decizie, să realizez că nu mi-am pierdut mințile. Știu acum ce te chinuie, îți înțeleg bine suferința, percep legătura care ne unește, cea pe care o bănuiam, dar n-o puteam defini înainte. Mi-a spus și el. Noi două suntem la fel în multe privințe. Te urmărește de multă vreme, i-a fost greu să se apropie de tine, însă acum, cu ajutorul meu, a găsit calea potrivită pentru a te aduce la lumină. Tot el mi-a dat permisiunea de a intra în visele tale și m-a lăsat să fac acest lucru pentru că ai neapărată nevoie de îndrumare.

Cornelia Colin o ascultase vorbind.

Fără să se miște, fără să facă un gest. Încruntată, dar cu mintea complet trează. Iar dimineața, după ce înghițise obișnuitele justificări puerile ale lui George, plecase spre cabinet într-o stranie stare de euforie descurajată, stare provocată de imaginile extrem de vii ale visului, de prezența Patriciei, de vorbele pe care și le amintea atât de clar încât trebuia doar să închidă ochii ca să le asculte răsunându-i din nou în minte. Acela nu fusese un vis. Avea toate calitățile unei amintiri reale. Nu era rezultatul unui traumatism, cum putea crede, ori al unei dorințe subconștiente. Iar dacă așa stăteau lucrurile, Patricia trebuia să apară din nou.

Și nu numai ea.

Patricia apăruse, într-adevăr. Chiar în următoarea noapte.

Tot tiptil, tot surâzând, pe aceeași ușiță secretă. Doar că nu mai era singură. O însoțea cel pe care ea îl numea Căroian, iar prezența lui o copleșise pe Cornelia din primele clipe, din momentul în care îi văzuse silueta decupându-se din spatele tinerei îmbrăcate în alb, în aparență exact cum i-l descrisese ea, subțire, cu părul negru, cu o privire întunecată și insistentă, fiind, în același timp cu mult mai mult. Prezența aceea se năpustise în ea cu forța unui taifun, încrucișându-i gândurile, alterându-i percepțiile, smulgându-i din rădăcini certitudinile și întorcându-le pe toate părțile, vorace, lacomă, alimentându-se din cele mai intime substanțe ale sale, ca și cum ar fi tânjit accesul la ele de o vreme îndelungată.

Iar după acest prim asalt năucitor, și după ce mai făcuse câțiva pași în direcția ei, îi oferise un scurt răgaz de a redeveni ea însăși, rămânând doar ca o permanentă atingere pe corpul ei, o mângâiere fină și blândă în zonele cele mai ascunse, o răsuflare și o expirație peste abdomen și pulpe.

În lumina visului, alături de Patricia, care stătea puțin mai într-o parte, bucuroasă și râzând, tânărul acela era cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată. Își dăduse seama brusc că fericirea, așa cum o înțelegeau oamenii, nu era doar o vorbă goală. O vorbă între vorbe. O senzație iluzorie. Fericirea era posibilă. În anumite dimensiuni.

Tânărul venise lângă ea, alunecând cu picioarele ascunse într-un nor de neguri:

― Știi cine sunt, Cornelia. Patricia ți-a spus totul despre mine. Tot ce trebuia să știi. Dar tu mă cunoști la rândul tău, mă cunoști bine. Întotdeauna ai bănuit că cineva ca mine trebuie să existe într-un fel sau altul, că suferințele prin care treci nu au loc în lumea din care te-ai visat că faci parte. Și ai dreptate. Uite, vin acum ca un răspuns la toate frământările tale. Nu sunt o iluzie, nu sunt un vis, nu sunt o speranță ridicolă, Știu ce te mistuie și îți pot da tot ce vrei, iar în schimb nu cer mare lucru. Doar ceva ce ai la îndemână și-mi poți oferi oricând. Te voi face mai fericită decât ți-ai închipuit că poți fi vreodată, aici, alături de mine, de Patricia – dacă dorești – și de toate tovarășele tale de trecere. Dacă mai întârzii și continui să trăiești ca până acum, te paște nebunia, iubita mea Cornelia, iar tu trebuie să-ți dai seama de asta. În adâncurile nebuniei, puterile mele nu te mai pot ajunge. Fericirea aparține celor lucizi. Trebuie doar să-mi dai mâna și să spui „da”. Iar acest „da” înseamnă…

― Ce… ce înseamnă acest „da”? bolborosise cu glas sugrumat.

Cornelia tresări și țipă, cu ceafa lipită de bancă, trezind din nou junghiurile din spate. O crenguță uscată dintr-un trandafir se desprinsese și căzuse la picioarele ei, scoțând un zgomot atât de puternic, încât îi sfărâmase pe loc toate gândurile. Se strădui să se ridice, să se îndrepte, cu vorbele zburătorului încă sunându-i în urechi, apoi scoase telefonul din poșetă și verifică ora.

Era patru și douăzeci după-masă. George ajunsese probabil acasă de acum.

În oase i se strecură o senzație de panică surdă, răspândită în ecouri prin toate mădularele, dar reuși să și-o reprime, dând atenție doar eforturilor făcute de a se ridica de pe bancă. Porni încet către una dintre ieșirile parcului. Probabil am înnebunit. Am înnebunit cu totul, complet, iremediabil. Și dacă am înnebunit, ce mai contează toată nebunia asta?

Zburătorul venise la ea în fiecare noapte de atunci. Uneori însoțit de Patricia – căreia îi simțea fericirea ca pe-o prezență fizică separată, de sine stătătoare – uneori fără ea, și vorbiseră pe îndelete ore în șir, absorbindu-se unul pe altul. Aflase tot ce însemna el și domeniul său, aflase ce însemna trecerea ei către acel loc, ce semnifica acel „da”, consimțământul ei și îl acceptase sub toate aspectele. Totodată, acele nopți fuseseră cele mai plăcute momente din viața ei, cele mai intense și semnificative, iar dacă promisiunea fericirii producea astfel de sentimente, ce însemna fericirea reală, desăvârșită și, în aparență, veșnică?

Cornelia Colin zâmbi.

Un taxi trase lângă trotuar.

Urcă, răsuflă adânc, apoi îi spuse șoferului unde dorea să ajungă. Nu o mai durea nimic. Scoase din nou telefonul din poșetă și îl sună pe George.

Era acasă. Deja beat. Bineînțeles.

― George, da… da… nici vorbă, nu s-a întâmplat nimic. Nu… Știu c-am întârziat. Ajung imediat… Voiam să mă asigur că ești acasă… liniștește-te… nu trebuie să țipi, ajung repede. Am ceva foarte important să-ți spun… nu… nu… tu stai doar acolo și așteaptă… bine, da, înțeleg… numai liniștește-te…

Închise și băgă la loc telefonul în poșetă. Taxiul mergea în viteză prin trafic, schimbând des benzile – șoferul, un grăsan bărbos, conducea atent, cu abilitate, furând fiecare metru din fața șoferilor neatenți, până ce prinse un semafor roșu și opri brusc, drăcuind încet, pe fondul muzicii ce venea de la radioul dat la minimum.

Cornelia Colin se relaxă. Iată, ajunsese și în acest punct. Îi bănuise prezența, îl dorise, era oare o fundătură, ori o eliberare? Făcuse ea ceva important în toți acești ani, luptând în fiecare zi cu sentimentele sale, contau micile victorii zilnice obținute în urma acceptării lucrurilor ce-o făceau să sufere, argumentele pe care și le impunea pentru a trece mai ușor peste dificultățile unei relații fără niciun viitor? Avea importanță că mai tolera o zi, o oră, un minut în plus? Pentru ce? Ce însemna o viață trăită într-o permanentă justificare?

Un vânt rece îmi bate în creier, gândi ea brusc, fără sens.

Taxiul se puse iarăși în mișcare. Iconițele legate de oglinda retrovizoare a mașinii – erau multe, poate vreo douăzeci – de tot felul de forme și mărimi, zvâcniră brusc, legănându-se înainte și înapoi, apoi în dreapta și-n stânga și iarăși înainte și înapoi, pe măsură ce taxiul înainta în trafic. Și printre fețele imobile și inexpresive ale sfinților și maicilor domnului, printre Iisuși și duhovnici făcători de minuni, Cornelia zări lucind o dungă subțire, neclintită, ce se desena tot mai clar, indiferentă la mișcările haotice ale iconițelor, tăind orizontal o zonă ce nu avea nicio conexiune cu interiorul mașinii – o linie aurie ce se arcuia și se mărea tot mai mult, până luă forma unui zâmbet.

Zâmbetul lui Căroian. Cornelia îl recunoscu imediat.

Iar zâmbetul se desfăcu, înflori, se ramifică într-o mie de firișoare negre, tremură, se zbătu, până ce dizolvă în interiorul automobilului un spațiu propriu, independent, iar în centrul acelui spațiu fremăta acum o pădure îndepărtată, se auzea murmurul vântului, foșnetul ierburilor, și zburătorul era acolo și-o privea cu ochii ca două săgeți scăpate din arc, iar alături de el stătea Patricia. Vântul le răscolea amândurora pletele, împletindu-le laolaltă, risipindu-le și încurcându-le iarăși într-o flacără nestatornică, pentru a le destrăma apoi în bucle și spirale haotice. Vântul susura, vorbea, se bâlbâia, vorbea iarăși – Cornelia îi cunoștea prea bine vocea, căci era chiar vocea ei, vocea ei repetată la nesfârșit, glasul ei șovăitor, înăbușit, atunci când întreba pentru prima dată – și ce înseamnă acest „da”?

― Ce înseamnă? Ce trebuie să fac ca să ajung acolo… la tine? La voi?

― Este cel mai simplu „da” din lume, Cornelia, vorbise zburătorul. Nu trebuie să faci mare lucru, nu-ți cer nimic ce nu ai îndrăzni singură cu toată inima. Trebuie numai să-mi cedezi sursa nefericirii tale. Trebuie să-mi oferi mie „lucrul” care te face să suferi, care te chinuie, iar eu îți voi da în schimb fericirea visată, cea pe care o meriți și o dorești. Este doar atât de simplu, sursa nefericirii tale pentru cea mai desăvârșită viață pe care ți-o poți imagina.

Iconițele se clătinară, izbiră parbrizul, șoferul schimbă benzile, dar tăietura sclipitoare din interiorul mașinii nu se tulbură și nu-și schimbă poziția. Cu mâna pe umărul Patriciei, Căroian își lăsă degetele să alunece până găsiră pieptul fetei, apoi se strecurară sub rochie și-i cuprinseră unul dintre sâni. În timp ce-o privea fix pe Cornelia, își ridică celălalt braț, încet, surâzător, își plimbă palma prin fața ei, pe urmă o răsuci lent, odată cu vântul și murmurul copacilor, într-un semn de chemare. Mâna îi era acoperită cu totul de sânge gros, scurs în șuvițe peste încheietură – sângele curgea din palmă pe jos, pe iarbă, apoi mâna i se transformă dintr-o dată într-un braț subțire de femeie, acoperit în întregime de vânătăi.

Vino, șopti el cu glasul ierburilor și al frunzelor. Știi ce ai de făcut.

Cornelia Colin înghiți, îl privi pierdută în ochi, se uită la palma lui însângerată – la palma ei – apoi încuviință, cu fața brusc strălucitoare, fericită. Zâmbind.


 © 2021 Robert Gion

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Robert Gion s-a născut în 1978, la Tecuci, și și-a petrecut tinerețile bătând Europa în lung și-n lat. O perioadă a locuit în Cipru, apoi în Grecia. Pasionat de literatura horror, este un mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King.

A publicat proză scurtă și nuvele în revistele Gazeta SF, Revista de suspans, Ficțiuni.ro, Galaxia 42, CSF și Helion online.

A fost inclus în „Antologia prozei românești polițiste și de mistere” (editura Paralela 45), „Antologia CSF 2019”, (ed. Pavcon) și „Antologia CSF 2020” (ed. Pavcon).

A debutat în volum propriu în colecția de povestiri „Elisa”, care a primit premiul Antares pentru cel mai bun debut SFFH din 2020. Al doilea său volum de povestiri, „Întunericul de mâine”, a apărut în noiembrie 2021 la ed. Pavcon.


Rubrica Lit+ este un proiect de promovare a prozei SF&F românești,

derulat în parteneriat cu editura PALADIN,

ale cărei cărți SF le găsiți aici, fantasy aici, iar pagina de FB aici.

%d blogeri au apreciat: