„— Dar pentru numele lui Dumnezeu, zise Tom. (…) Ziua de azi n-o s-o uit niciodată! Știu eu sigur, niciodată n-o s-o uit!
Prin fereastra pivniței, bunicul privi copacii care fremătau într-un vânt nu chiar atât de cald.
— Ba o s-o uiți, Tom, zise el, ba o s-o uiți.”
Da, fix citatul de mai sus este esența acestui roman, asamblat retrospectiv de Bradbury dintr-o serie de povestiri (povești?) despre copilărie. Lucrurile atât de unice și minunate (sau terifiante) încât umplu cu vârf o întreagă minte de copil și dau pe-afara realității comprehensibile – dar totuși, chiar și-așa, noi ca adulți tot le uităm.
Sau, mai bine zis, nu le uităm, căci ele nu sunt definitiv pierdute: doar sunt prinse pentru eternitate în acea vară infinită (de 1928 pentru autor, de anii 80 pentru mine, 60, 70 sau 90 pentru alții) care nu va pleca niciodată nicăieri – numai că nu mai știm noi s-o regăsim. Și, spre deosebire de amintirile noastre, care au așezat totul într-o ordine rațională și s-au acoperit cu praful auriu al nostalgiei, nu erau deloc structurate în forme clare – și nici nu erau chiar atât de icoane sclipitoare. Pentru că includeau și miracole, dar și moarte, și entuziasm, dar și groază și, mai ales, foarte multe lucruri deocamdată inexplicabile.
Multe fisuri, la fel de contrastante cu lumea copilărească precum natura luxuriantă din Râpa ce despică în două orașul de acolo (de atunci?) – intarsii ale unui haos neîmblânzit vreodată și canale comunicante prin care se scurge-n noapte magia. Nu, nu doar fac eu pe poetul, deși întregul roman este o adevărată poezie în proză și scriitura de aici a lui Bradbury este probabil cea mai curgătoare și visătoare pe care am citit-o vreodată. Nu, chiar simțim de-a lungul întregii cărți că are loc o întrepătrundere, o întrecere între înțeles și neînțeles – iar Râpa chiar există, și chiar ascunde și naște groază.
De fapt, pentru cititorii de acum, învățați să recunoască mai degrabă alte nume celebre decât pe contemporanii autorului Cronicilor Marțiene, cred că cea mai bună descriere a acestei cărți este „orășelul tipic american explorat de copii” pe care îl întâlnim în mod repetat la Stephen King (mai ales în IT, dar și în Talismanul și altele), minus oroarea (Vin de păpădie nu e horror, cum nu e nici fantasy, nici SF). Eu, cel puțin, cam această senzație am regăsit-o: arhetipul de „small town”, văzut prin ochi încă deschiși la inexplicabil.
Cu atât mai surprinzător, cu cât vara anului 1928 din Greentown (o fi nume real sau metaforă?) nu ascunde absolut nimic paranormal sau, de fapt, magic în vreun sens fantasy. Tot ce se întâmplă acolo este cât se poate de realist și, probabil, real (adică trăit direct de Bradbury copilul). Dar aceasta este interpretarea postumă, prin ochii adultului între timp dresat matematic de școală și de societate. Copiii de acolo, în schimb, au 10-11 ani. La fel ca și noi la aceeași vârstă, încă au mai multe întrebări decât răspunsuri – iar răspunsurile pe care nu le primesc le găsesc singuri, fără un bagaj științific pe care să se bazeze, așa că intră adesea cât se poate de natural în sfera magică.
Altfel spus, am putea considera Vin de păpădie un roman mainstream, sau l-am putea declara realism magic: depinde pur și simplu de perspectivă. Faptele descrise sunt fix aceleași, dar interpretarea lor prin minți încă permeabile la extraordinar, încă însetate de-a se mira de „corola de minuni a lumii”, este adesea absolut surprinzătoare.
Și convingătoare. Conexiunile pe care le fac frații Tom și Doug sunt frecvent cel puțin absurde – dar, în logica lor internă, perfect credibile. Așa că, din calitate de cititor adult, te simți luat de mână de un cârd de ghizi entuziasmați de infinitatea verii (da, iată, îmi amintesc și eu acum că la început de vară aceasta mi se părea un ocean al timpului, dilatat fără vreun capăt) și plimbat în goană printr-un tărâm al zânelor. Mă repet, tot ceea ce vedem este cât se poate de natural (case și oameni, mașini, povești de viață pe care cu mintea matură poate că le-am percepe ca triste sau grele), dar senzația alergatului prin ele este probabil aceeași simțită de personajul lui Eliade rătăcit printre iele sau a exploratorilor Susannei Clarke din Strange&Norrel în aventura lor prin Faerie Land.
În mod ciudat, mai familiară mi se pare comparația cu fantasticul nostru. Sau poate nu chiar așa ciudat, din moment ce Greentown nu e prin Maine, ca la King, ci pare (nu cred că se menționează clar pe undeva) a fi din America și mai profundă: din Sud. Dintr-o Americă rurală molcomă, în care eternitatea s-a născut la sat și timpul curge altfel. Ceea ce mie mi-a dat o senzație bizară de disonanță, fiindcă în rest este o lume atât de diferită de a noastră, încât nu pot spune că este comprehensibilă unui european. Este acea Americă a balansoarului din verandă și-a licuricilor în borcane – o America fix la fel de străină nouă precum însuși titlul. Căci eu a trebuit să caut ce-o fi vinul de păpădie și am descoperit nu doar că există și cum se face, dar și că nu are niciun fel de echivalent la noi.
Așa cum nu are nici acest roman vreun echivalent literar: chiar nu aș ști cu ce să-l compar. Da, orașul este cumva similar celor King-iene, dar numai în acea senzație că însăși localitatea e vie și nu doar o comunitate, ci o entitate; și da, noaptea de acolo e cumva similară Nopții la Sânziene eliadene, însă tot doar în senzația că s-a rătăcit cumva timpul, nu și în altceva. Per total, cartea aceasta este unică și greu de descris – tot astfel cum e și greu de reținut, după ce se încheie trecerea sa ba pe deasupra, ba pe dedesubtul realității. Am citit-o și deja am uitat-o – și nu o spun ca o critică, ci tocmai ca o dovadă a faptului că este atât de diferită, în logica sa copilărească, încât nu-și mai găsește vreun loc în mintea matură.
Poate și pentru că abordează teme mai mult decât mature, dar interpretate într-o cheie neutră: moartea, bătrânețea, crima, frica, paranoia, dragostea imposibilă, căutarea fericirii. Toate sunt aici subiect de minunare și cercetare, dar nu și de tristețe sau îngrijorare. Pentru un copil, ce este, este. Și atât. Întrebarea nu-i ce este sau dacă este rău ori bine, ci cum este și cum decurg unele din altele – iar în Vin de Păpădie, după cum vă spuneam deja, „cum este” și „cum decurg lucrurile” sunt întrebări care primesc răspunsuri absolut surprinzătoare și, pentru noi adulții, de-a dreptul stranii.
Așa că, pentru băiețandrii Tom și Doug, un străvechi general veteran al Războiului Civil (din care nu-și mai amintește de care parte a luptat, dar își amintește cântecele și praful turmelor de bizoni) nu-i „doar” un om: el este… o mașină a timpului, cu care se pot teleporta după voie 70-80 de ani în trecut și mii de mile în spațiu. Și este și o lume, astfel că moartea lui reprezintă pentru ei uimitoarea moarte a „jumătate de omenire” –atâta timp cât mai trăiau poveștile sale, încă mai trăiau și nenumărații oameni întâlniți de el cândva, undeva, și între timp morți de decenii.
Sau cum un vânzător de vechituri, etern în preumblarea sa cu o căruță și un cal prin spațiul nedefinit de dincolo de oraș, este probabil o creatură magică și mistică poate, cu putere asupra vieții, morții și a bolilor. Iar pădurea din râpă este un iad fetid, o crevasă a Nelumii din care noaptea, prin beznă, se întinde înspre case groaza (în timp ce, de fapt, ca cititor matur subînțelegi că prin oraș vâna un criminal în serie – poate și violator? copiii nu-și pun această întrebare fiindcă nu au conceptul sexualității încă – psihopat despre care Bradbury zice pe undeva că a fost real; și nu rezultă clar dacă a el era bărbatul ucis în carte într-una dintre povești sau și-a continuat vânătoarea macabră și doar a ieșit din atenția copiilor).
Da, pentru copiii anului 1928 acest echilibru fragil dintre real și imaginar, haos și ordine, e cât se poate de natural. Iar pentru unii dintre adulții de acolo… este și dezirabil. Fiindcă, într-adevăr, personajele mature sunt mai degrabă niște animale exotice, cu obiceiuri bizare (sunt „altă specie”, concluzionează ferm Tom), și cumva doar umbre pe fundal (chiar și părinții); însă numai jumătate dintre personajele principale sunt copii, iar cealaltă sunt „ceilalți copii”: bătrânii de peste 80 de ani. Care, la rândul lor, știm cu toții că revin într-o lume mult mai stranie decât a noastră, și care redevin treptat fluenți în limba copilăriei.
Bătrâni prin gura cărora Bradbury pledează și pentru un conservatorism convingător. Nu vreunul politic (lumea sa este cât se poate de tolerantă și deschisă la Celălalt), cât unul al modului de a-ți trăi viața. Bătrânii din acest roman se opun, cu argumente cât se poate de convingătoare, modernității. De ce ți-ai dori gazon care nu mai trebuie tuns, când actul de a tăia iarba este în sine un ritual aproape religios? De ce ai vrea să organizezi mirodeniile în cutii de metal cu etichete ordonate, când tocmai improvizația și dezordinea creativă a celor rătăcite prin sertare și saci dau naștere celor mai delicioase mâncăruri ale Bunicii? De ce să te grăbești la cinema să vezi poveștile altora, când poți sta la taclale cu prietenii în prispă, despre poveștile tale?
În 1928 și, probabil, și în prezent, bătrânii și copiii se regăsesc drept aliați în protejarea lumii văzute nebulos față de adulții care încearcă mereu să o clarifice. Dar pentru ce? Nu are ea deja tot ce ne trebuie, în iarba udă și înghețata de vanilie, în limonadă și țânțari, în țigle, bile și cicade? Și, de altfel, când un tânăr meșter evreu din oraș se apucă, la provocarea bărbaților anglo-saxoni, să inventeze mașina fericirii – și chiar îi iese! – nu descoperă el că de fapt adevărata fericire nu e ce-i arată mașina, ci tocmai camera de zi unde-l așteptă familia cu cina după ce termină de meșterit la artefactul ce-l secătuiește?
Sunt multe întrebări surprinzătoare în 1928-ul lui Bradbury, oriunde o fi locul în care i-a rămas prinsă vara pentru totdeauna – și sunt încă și mai multe răspunsuri, deși cert nici ele nu-s cele la care v-ați fi așteptat. Nu întâmplător spuneam că romanul a fost asamblat dintr-o colecție de povestiri, pentru că fix așa se și simte: ca un extract din diverse povești de vară, bune și rele, cu gusturi diferite, mai dulci sau mai amare; un amestec de arome și de culori care se completează și se potențează reciproc; un strop de magie și-un vârf de poezie, puse la rece pentru totdeauna.
Unde? În inima copilului ce-am fost cu toții și iată-l că era ascuns încă pe undeva, prin mintea noastră.
Ce? Nostalgie. Și vin de păpădie.
Verile din Greentown înseamnă pentru doi frați, încă puști, experiențe ce-i vor schimba pentru totdeauna. Înghețata de vanilie și vinul de păpădie au devenit deja ritualuri estivale, dar în vara anului 1928 ei încearcă și gustul amar al morții, fragilitatea fericirii și ireversibilitatea timpului. Orășelul, pe care credeau că-l cunosc atât de bine, le dezvăluie și alte secrete. Iar unele dintre ele sunt desprinse dintr-un univers fantastic.
Primul lucru pe care-l înveți în viață este că ești un prost.
Ultimul lucru pe care-l înveți în viață este că ești exact același prost.
editura Paladin, 2020, hardcover, 264 pagini, traducere din limba engleză de Oana Clapa
Blogul de SeFe 