Top 10

Top 10 coperți SFF frumoase (din România)

Nu știu voi ce părere aveți, dar după mine coperta unei cărți SF&F nu doar că are un rol major în decizia de cumpărare, ci este și un element vital în valoarea simbolică a acelei cărți. Pentru că, mult mai mult decât la cărțile mainstream, la cele de gen coperta face parte dintre elementele care ne costruiesc lumea fantastică dinăuntru. Pe deasupra, consider că atenția acordată unei coperte SF&F reprezintă cât se poate de direct gradul de respect pe care editura îl acordă simultan autorului, romanului și cititorului. Care, în prezent, aș zice că tinde nu spre zero, ci spre minus infinit (de aceea editurile care lipsesc de aici nu se datorează faptului că nu le știu, ci că nu le apreciez lipsa de seriozitate în coperte).

Pe de altă parte, mi-am dat seama că sunt un ignorant în privința „copertarilor” români ca persoane (artiștilor grafici care au creat copertele) – iar aici vina îmi aparține în primul rând mie (și nouă cumpărătorilor în general, care nu ne interesăm de ei și le acordăm chiar și mai puțină recunoștință decât traducătorilor). Nici editurile nu-s nevinovate (de ex. cele alese aici de la Nemira presupun că sunt cam toate de la Tudor Popa, dar iată că pe situl lor nu pot găsi pe nicăieri), însă aici și noi ar trebui să le acordăm mai multă atenție. Motiv din care v-aș ruga ca, în comentarii (pe Facebook), cei care știți să ne împărtășiți și restului recomandări de artiști grafici români de valoare, ca măcar pe FB să-i urmărim.

De asemenea, v-aș ruga să completăm împreună acest top: tot în comentarii (pe Facebook), cine știe să-mi zică autorii lipsă de la fiecare copertă de aici, ca să îi trec (da, știu că unii nu sunt români). Deocamdată, tot ce am concluzionat eu scriind acest top a fost că:

  • personal sunt un ignorant în domeniu, dar aș vrea să mă tratez.
  • cel mai bun „copertar” ca artist grafic pe care-l știu e Tudor Popa (din câte știu a fost la Nemira, unde eram fan, și a trecut la Crux, unde nu-mi mai place, presupun că omul desenează ce i se cere).
  • cel cel mai bun „copertar” ca editor (adică la alegerea lor) era Horia Ursu (la fosta editură Millennium Books, unde a fost cea mai mare concentrație de coperte reușite).
  • am și un mega-ultra-anti-preferat la o mare editură (Paladin), dar nu o să dezvolt subiectul pentru a nu părea atac la persoană – că probabil nu-i înțeleg eu arta. Geniile nu-s niciodată înțelese de contemporani, nu-i așa?

Plus precizarea din păcate necesară la fiecare top: acesta reprezintă doar gusturile mele (ce-mi place mie) și experiența mea (cele de care am eu cunoștință). Nu-s nici guru, nici istoric literar, nici critic, doar blogger („cititor avizat”, cum zicea cineva, cred că Michael Haulică, sper că nu mă înșel). A, iar de ce-urile sunt, evident, tot din perspectiva unui complet ignorant grafic, așa că sunt mai degrabă analiză psihologică / sociologică decât artistică (fiindcă la acestea mă pricep eu ca pregătire academică).


 10. „Omul din castelul înalt” de Philip K. Dick (ed. Nemira)

De ce îmi place: În primul rând, evidențiază singurătatea protagonistului, dar simultan și faptul că e „sub deghizare”, și nuanțele de noir (ambele din ținută). Poziția lui este un amestec între încredere în sine (ține bărbia sus) dar și nesiguranță (umerii lăsați, mâinile în buzunare). Toate, foarte potrivite personajului din carte.

În al doilea rând, clădirile formează un „canion” exagerat de înalt, strivitor pentru omul din imagine, care pare prizonier fără scăpare (din nou, corect față de conținut). Apoi, steagurile japoneze și naziste sunt față în față – nu chiar în luptă, dar într-o înfruntare – însă cel nazist din fundal se înalță amenințător, din nou o sugestie corectă față de conținut.

În plus, coperta „omagiază” serialul (evident mai cunoscut publicului larg), dar suficient de discret încât să nu devină lingușeală (cum fac multe coperte după câte un film sau serial și sunt, evident, doar un mercantilism).

Artist: Tudor Popa


9. Războiul macului” de R.F. Kuang (ed. Paladin)

De ce îmi place: În primul rând, fiindcă este desenată într-un stil minimalist și aparent „din pensulă” foarte potrivit fundalului est-asiatic (deși e mai degrabă japonez, pe când în carte personajele-s evident chineze și antagoniștii niște japonezi caricaturizați).

În al doilea rând, fiindcă e minimalistă în general, fără să devină plată. În al treilea rând, surprinde bine singurătatea și zbaterea protagonistei, întunecimea din față (doar negru) poate fi bine conexată poveștii, iar „fumul” colorat care se aprinde din ea sugerează și mai la obiect un element fundamental al poveștii. Pe deasupra, este pur și simplu elegantă.

(P.S. cartea însă nu o recomand)

Artist: Jung Shan Chang


8. ”Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin (ed. Nemira)

De ce îmi place: Și din nuanțe, și din poziționarea prim-plan versus plan secund, transmite o senzație de ezitare, îndepărtare, melancolie, pierdere (corectă față de poveste). Distanța mare a personajului față de oraș nu doar că sugerează însingurarea și alteritatea sa, dar ne și permite să înțelegem că individul respectiv NU este parte din acel oraș, ci altceva.

Apoi, albastrul general care tinde spre alb transmite și sugestia de frig / iarnă, dar și pe cea de tristețe – una calmă, însă, nu pasională ci împăcată cu soarta. O altă idee excelentă a artistului a fost contrapunerea dintre verticalitatea ascendentă a fundalului și orizontalitatea fragilă și accidentată a prim-planului – o incongruență bine potrivită poveștii.

Artist: Tudor Popa


7. „Cyberpunk” de Bruce Sterling (ed. Millennium)

De ce îmi place: Dacă e să pornesc de la ce este cel mai elementar, cred că puține culori se potrivesc atât de bine întregului concept de cyberpunk precum albastrul închis de aici. Peste acest fundal care sugerează metaversul cibernetic se bagă în față, țipător, titlul cu galben – din nou, o bună sugestie pentru cum funcționează cyberpunk-ul, bazat tocmai pe stridența a ceva sau cuiva care refuză să se încadreze în decăderea generală.

La nivel mai concret, imaginea mi se pare bine aleasă atât pentru că face trecerea naturală între om și mașină, cât și pentru că fața este cumva suficient de neutră pentru a se potrivi tuturor povestirilor din antologie și deci a nu favoriza vreuna.

Dacă ne uităm mai cu atenție, remarcăm faptul că serenitatea aparentă a feței este contrastată de vârtejul tehnologic din spate, ceea ce ne întroduce o doză de îndoială: chiar e serenitate, sau mai degrabă resemnare provenită din disperare? Și oare care e fațada și care e realitatea dintre om și mașină aici? Excelentă surprindere a dilemei specifice cyberpunkului.

Artist: ?


6. ”Spațiu periculos” de Kelley Eskridge (ed. Millennium)

De ce îmi place: Aici la prima vedere mi-a plăcut tot simplitatea și eleganța, ca și la o carte de mai sus (și sunt în aparență cam pe aceeași linie grafică), doar că roșul pe alb parcă e și mai spectaculos și, evident, mai viu. La a doua (și a treia și a patra) vedere însă, ne dăm seama că „simplitate” este cel mai nepotrivit cuvând pentru această copertă – deja o performanță în sine să admiri pentru minimalism o copertă în realitate foarte elaborată.

În al doilea rând, m-a fascinat faptul că de fiecare dată când mă uit remarc un nou strat, care și transmite altceva: liniile de siluete roșii pe negru transmit ceva, tentaculul ascuns printre ele altceva, aparenta formă umană care iese din fruntea personajului o a treia sugestie și tot așa – e de-a dreptul spectaculos și îmi pare rău că nu am citit acest volum ca să îmi dau seama la ce se referă exact din poveste.

Și fața, aparent, la o vedere sumară, doar o femeie mai degrabă cyberpunk, la o privire mai atentă se dovedește a fi extrem de horror și undeva între sugestie demonică și sugestie a dezagregării mintale – din nou, nu știu ce se întâmplă în carte, dar în această ilustrație se întâmplă foarte, foarte multe. În plus, ele par să tragă în direcții diferite, fragmentând spectaculos o imagine (și o sugestie) care la prima vedere păreau foarte clare și simple – dar nimic mai înșelător decât aparențele în această copertă.

Cred totuși că ar fi fost mai bună fără caseta cu titlu/autor, care rupe cu ceva fix (un dreptunghi cu unghiuri drepte) o copertă în rest fluidă și compusă din linii curbe.

Artist: ?


5. ”Amintirea imperiului” de Arkady Martine (ed. Nemira)

De ce îmi place: Aici trebuie să recunosc faptul că am căzut în cea mai elementară capcană de marketing sau propagandă: am văzut roșu în fața ochilor, m-a captivat (doar nu credeți că degeaba afișele naziste și comuniste au avut atâta succes, ca oameni reacționam instantaneu și pasional la roșu). Totuși, aici e perfect justificat, sângele având un rol foarte important nu atât în poveste (deși asigură și acolo un punct culminant), cât pentru societatea pseudo-aztecă descoperită treptat de protagonistă.

Pe de altă parte, ideea cu acele „țepușe” radiante este excepțional de bine aleasă: exprimă simultan expansionismul imperiului de aici, religia sa solară și agresivitatea societății sale marțiale. Tușa de finețe care m-a dat pe spate este că una dintre ele este ruptă – într-adevăr, imperiul de aici, aparent în infinită expansiune și splendoare, începe de fapt să „trosnească pe la colțuri” și se strecoară în el, insidios, decăderea încă nu tocmai vizibilă, dar și rebeliunea ascunsă sub preș.

Aici, spre deosebire de alte romane apărute recent în Armada și copertate similar, se potrivește foarte bine și abstractizarea persoanelor din imagine, pentru că vorbim de o societate atât de formală încât individul e mai degrabă o siluetă a caracterizată de castă. În plus, e de fapt una dintre cele mai puțin abstracte coperte recente la Armada, ceea ce ajută…

(Mâinile acelea, în schimb, mi se par în plus și nejustificate, noroc că nu se văd la prima vedere.)

Artist: Alin Adnan Vasile


4. „Umbra torționarului” de Gene Wolfe (ed. Leda)

De ce îmi place: Aici, trebuie să recunosc, m-a captat din prima imaginea eroului întunecat (anti-eroul) care lasă lumea ordonată în spate și se avântă în necunoscut – mai exact, profilul de badass adus puternic în prim-plan de Geralt de Rivia, din Witcher. Nu e foarte originală construcția în sine (spre exemplu pun mai jos coperta de la Vagrant, sunt multe coperte pe acest standard), dar este una suficient de puternică să funcționeze de fiecare dată.

Originalitatea este adăugată aici de grafică ce tinde mult mai mult spre artă mai clasică (pictură) decât copertele în general. Una mai degrabă stil Hieronymus Bosch (chiar aduce cu Ispitele Sfântului Anton), ceea ce m-a încântat, și care, prin „topirea” clădirilor din fundal transmite foarte bine sentimentul de degradare fizică din carte (una din subgenul ”dying Earth” – deci coperta e bine aleasă). Combinația de culori transmite și ea foarte eficient o senzație de bolnăvicios, iar toată construcția (piramidală în spate, alt plan în față) creează un efect de adâncime, de tridimensionalitate (parcă Severian iese din imagine spre noi, nu doar din oraș).

Ispitele Sfântului AntonHieronymus Bosch

Și, recunosc: deși tot lipsită de originalitate, mantia aceea neagră fluturând e cool as fuck (și adaugă mișcare într-un fundal static, iar viteză îi este adăugată de păsări – tot într-un contrast între stagnantul din spate și activul din jurul protagonistului).

Artist: Bruce Pennington


3. „Galileo nr. 3” (ed. Millennium)

De ce îmi place: Aici recunosc: nu am prins acest număr la vremea lui și nu-mi dau seama din copertă ce texte conține exact, dar primul lucru la care mă face să mă gândesc este Tura de noapte a lui Lukianenko (inclusiv bufnița) – un mare plus din partea mea, fan al respectivei serii.

(iar al doilea, filmul maghiar fantastic Kontroll).

Independent de aceasta, prima mare calitate mi se pare construcția în adâncime: cu cât te uiți mai mult, cu atât observi noi planuri de conținut. E și captivant vizual (aproape hinotizant, te tot afunzi în ilustrație, te prinde și te trage tot mai adânc) și ca sugestie: în spatele întunericului se ascunde uneori lumina, dar și ea se datorează, poate, altei întunecimi, mai primordiale și mai puternice. E foarte bine construită și sugestia de mișcare: dacă vă uitați cu atenție, tot ce e clar definit se curbează spre stânga (cotul protagonistului, apoi aripa bufniței, apoi gâtul grifonului sau ce-o fi), iar tot ce e fluid (panglica personajului, penele care zboară, extensiile zeității) zboară spre dreapta. Rezultă foarte eficient un efect de „torque” (eu știu cuvântul englez din aviația de război, unde-s pasionat, văd că în română ar fi… „momentul forței”? nu e deloc sugestiv) – adică un efect de rotire puternică în jurul axei centrale. Care, din nou, te amețește și te hipnotizează.

O ilustrație destul de complex construită, dar care reușește un efect hipnotic bazat de obicei pe efecte mai simple (de spirală). Și, sincer, o ilustrație foarte frumos desenată.

Artist: ?


2. ”Compania neagră” de Glen Cook (ed. Millennium)

De ce îmi place: În primul rând pentru că este o concentrare de întunecime, dar cu un strop de lumină în mijloc, adică surprinde grafic exact senzația de grimdark fantasy pe care Cook a fost printre primii ce a introdus-o în literatura de gen (deși la el încă e mai degrabă în dark fantasy). Apoi, fiindcă acea focalizare a reflectorului în mijloc, pe frumusețea Doamnei (înșelătoare, de altfel, dacă ați citit cartea) te păcălește momentan, după care defocalizezi și vezi mai întâi protagonistul neutru între Bine și Rău (așa cum și sunt cinicii mercenari din Companie) și de abia apoi întunecatul malefic din spate. Din nou, cum le descoperi și citind cartea.

În al doilea rând, pentru că este foarte vie și activă, dar și de-a dreptul haotică – spre deosebire de ilustrația anterioară, aici privirile personajelor (fiindcă noi oamenii avem tendința să urmărim în primul rând privirea și apoi restul) ne duc în toate direcțiile și imaginea pare să se fragmenteze. Din nou, excelentă transpunere grafică a conținutului, cam întreaga serie fiind efectiv despre haos. Pe deasupra, are nu mai puțin de 6 planuri (!!!), însă fiecare ESTE semnificativ pentru roman (fiecare există în poveste și e relevant) – ceea ce îi dă adâncime vizuală, dar o și încarcă. Un lucru bun aici, fiindcă surprinde corect atmosfera încărcată din intrigă.

Și, din nou, pentru că pur și simplu personajele sunt frumos desenate -cineva (artistul) chiar știe să deseneze și mă simt fericit să mă bucur de talentul său.

(Acum îmi dau seama că unul dintre motivele pentru care nu îmi plac copertele actuale la cele 2 edituri SFF care mai există și simt o enormă ruptură față de cele actuale ”de afară” este că la noi artiștii NU se concentrează pe factorul uman în imagini. Ori e mai degrabă un arhetip, ori nu există deloc (sunt abstracte). Ceea ce, sincer, eu cred că spune multe despre lipsa de empatie a românilor și concentrarea lor mai degrabă pe „sferele înalte” decât pe oamenii care le trăiesc poveștile. Poate și efectiv despre lipsa capacității de a-i desena?)

Artist: Raymond Swanland


1. „Picnic la marginea drumului” de frații Strugațki (ed. Nemira)

De ce îmi place: Aceasta a fost întotdeauna una dintre copertele mele preferate, fiindcă surprinde esența poveștii mai bine parcă decât oricare: acea senzație de plutire, dar și absurditatea, incongruența și bizareria ei, ca și efectiv sfidarea fizicii, sunt fix ce ne-au transmis și frații Strugațki în textul lor.

Clădirea din mijloc (apropo, pare să fie Universitatea Lomonosov, deci nu e corect aleasă pentru conținut, dar este imediat recognoscibilă ca simbol al comunismului de către români, fiindcă a inspirat Casa Scânteii – și deci este totuși o excelentă alegere) este ruptă de orice context. Este, pur și simplu – nu are nicio noimă, dar iată că și-a găsit locul între cer și pământ, între noi (e arhitectura noastră) și Ei (este efectul lor), între stânga și dreapta imaginii (și între sus și jos). Este la fel de centrală, imanentă, intangibilă și inamovibilă ca și un zeu – are o formă pe care o înțelegem, dar un fond care ne depășește capacitatea. Mă repet, fix senzația pe care au construit-o frații Strugațki în roman.

Iar în fața ei, omul. Stalkerul, Călăuza, care are o poziție corporală (acea oblicitate) ce transmite precauția militară (poziție recomandată fiindcă reduce ținta oferită unui eventual trăgător), dar și raționalismul (pare că încearcă să „proceseze” situația) și dârzenia (nu e pe fugă sau pe burtă – dimpotrivă, se îndreaptă spre ea, ezitant dar fără gânduri de retragere). E clar că îi cunoaște gradul de pericol, dar o studiază pentru a găsi o cale de-a ajunge la ea și e clar că VA AJUNGE la ea. Sau, cum ne sugerează planul îndepărtat ce pare ceva între oraș distrus și necropolă de cavouri, va muri încercând.

În combinație cu înclinarea ușoară la stânga (care-i dă realism, nu pare o imagine statică), pe mine întotdeauna m-a făcut să simt că mă uit printr-o fereastră – că arunc o privire spre Zonă și risc să cad în ea. Și că sunt fascinat și simultan îngrijorat pentru Roșcat – oare nu o să cadă și el, cum stă periculos pe muchie? Întreaga ilustrație transmite senzația că te afli, ca privitor, în echilibru precar pe o muchie (pe o margine de… drum?) și că acea clădire are o atracție periculoasă.

Mie îmi dă o senzație reală de neliniște, iar așa ceva este excepțional de greu de obținut doar dintr-o imagine 2D, compusă practic doar din 2 elemente.

Well done, mister Artist, well done!

Artist: Tudor Popa


ilustrația reprezentativă de Iván Tamás de la Pixabay

%d blogeri au apreciat: