În acest military scifi cu tente horror despre o grupă de asalt eșuată într-o mlaștină de pe o planetă străină, ne întrebăm, alături de foștii infractori care se confruntă aici cu ceva mult mai rău decât orice om: cine îi vânează prin bezna nopții, fără ca măcar să se ascundă? Cât de inteligent este de fapt și ce vrea cu ei? Și în cine poate avea încredere la greu fiecare dintre ei, când unitatea disciplinară e de fapt o adunătură de interlopi, escroci și drogați?
Când reușesc în sfârșit să miște aripa încă fumegândă a transportorului, doar cât să-l tragă pe Beasley de unde era prins, tot ce poate face Elliot pentru o clipă, ca și ceilalți, e să se holbeze. Brațul musculos și tatuat luminescent al lui Beasley e aproape smuls, iar sub șolduri nu mai are nimic altceva decât așchii de os și carne tocată.
E viu încă și bolborosește, poate despre femeia pe care Elliot a văzut-o într-o hologramă micuță, cu brațele în jurul gâtului său, înainte ca Beasley să-și fi ras coama legată în codițe și să i se fi implantat la capătul coloanei vertebrale brida de recrut.
— Nu i s-a declanșat kitul de impact, zice careva, de parcă nu ar fi al dracului de evident și de parcă altfel ar fi putut fi aruncat din transportor ca o păpușă de cârpe.
— S-a stricat autochirurgul? întreabă altcineva, probabil Tolliver.
Lui Elliot încă îi vuiesc urechile după prăbușire și mintea-i încă prinsă cu ce făcea înainte și toate vocile par să se amestece. Știe, vag, că ar fi trebuit să dea deja niște ordine.
— Nu are ce să-i mai facă un autochirurg. Ce, să-l cauterizeze la mijloc?
— Măcar să-i dea ceva de durere. Să-l amorțească.
— A rezolvat-o deja șocul.
— Nu ai de unde ști.
— Căcat, măcar sper.
Beasley încă încearcă să vorbească, dar, sufocat, îi ies doar niște bulbuci de sânge din gură. Trece totuși apelul. Apare în colțul implantului optic al lui Elliot, clipind galben și veninos. O unduire prin restul grupei, deci l-au primit și ei. Vreo doi își duc instinctiv mâinile la ceafă, unde țesutul ars și cicatrizat încă-i suficient de proaspăt cât să le dea mâncărimi.
Elliot înțelege că aici, în mlaștină, deconectat de comandament, brida din coloana vertebrală a lui Beasley nu mai are nevoie de aprobare oficială ca să-i declanșeze nanobomba. Doar de unanimitate.
— Eu asta mi-aș dori, zice Tolliver și-și șterge vălul de sudoare de pe față.
Votul său pro se ridică în coada digitală de așteptare. Se mușcă de buză și-i aruncă lui Elliot o privire pe care acesta o evită cu grijă.
— Păi da, spune și Santos cea din colonia lunară, cam maximul de vorbe ieșite vreodată din gura ei. Declanșeaz-o.
Apare alt vot pro, apoi altul, apoi încă trei în cascadă. Elliot vede că el are opțiune de veto – ceea ce nu i s-a spus când l-au procopsit cu comanda grupei. Se uită în ochii sticloși ai lui Beasley și se alătură unanimității, iar votul îi plutește spre coadă.
Nanobomba se declanșează și străpunge cu precizie o gaură prin măduvă, întrerupând simultan toate conexiunile nervoase. Trupul lui Beasley se înmoaie.
În afară de el, doar răni minore. Au funcționat kiturile tuturor, după cum se vede în gelul de un portocaliu murdar împrăștiat peste uniformele lor. Elliot se curăță de al lui, în timp ce studiază stricăciunile suferite de transportorul R 12 Heron, care se odihnește într-un crater, la capătul unei dâre fumegânde de vegetație strivită și resturi de metal. Mina antiaeriană inteligentă le-a sfârtecat rotorul principal când s-a detonat, iar prăbușirea a făcut restul. Naveta aceasta nu va mai zbura vreodată.
— Ar trebui să scoatem celulele combustibile din-ăla, zice Snell, slab ca o sperietoare de ciori și cu gura plină de metal, atât de negru încât scalpul ras îi lucește aproape albăstrui. Să nu ne trezim cu vreo scurgere.
În afară de Beasley, care tocmai e vârât într-un sac, singurul care mai știe câte ceva despre aparatele de zbor e Snell. L-au trimis în armată fiindcă făcea contrabandă suborbitală. Cu oameni.
— Așa să faci, răspunde Elliot, când realizează că Snell îi aștepta aprobarea. Ia-l pe unul dintre Prenti să te ajute. Vezi că sapă.
— Unul dintre gemeni? întreabă Snell cu un rânjet care-i face dinții de metal să scrâșnească.
Da, Elliot se referea la gemeni, soldații Prentiss și Prentiss. Porecla s-a prins de ei de la Tolliver, la fel cum lui Snell îi zice „Smell” și lui Mirotici „Miroglitch”. Dacă are cumva una și pentru Elliot, nu a folosit-o de față cu el.
— Da, ia unul dintre gemeni.
Snell își pune o mănușă de diagnostic și se strecoară în carcasa Heron-ului; Elliot se întoarce și privește în jur. Dacă nu ar fi căzut într-un smârc, unde să fie amortizați de ferigile bleu-purpurii și moi și de pomii-burete deși, prăbușirea ar fi fost mult mai dură. Pe o parte a transportorului, o zonă de junglă curățată de impact. Pe cealaltă, calibrează Mirotici niște ciclopi.
Elliot vede cum bulbul senzorial roșu se aprinde, se ridică pe gâtul subțire și se rotește încet.
— Vede ceva?
Mirotici e logat și implantul optic îi lucește la fel de roșu ca și unitatea de supraveghere.
— Nimic mobil și cald, în afară de noi. Vegetația e mai densă către est și sud. O grămadă din copacii ăia burete și o grămadă de mucegai pe sub sol. Nicio comunicație radio. Ar mai putea fi ceva mine antiaeriene ascunse, totuși.
Vorbește perfect engleză, dar încă are o intonație sârbească. Înainte să-l brideze, avea rang înalt într-o mafie neo-europeană din Kettleburn. A executat la un moment dat singur trei bărbați și două femei într-un siloz abandonat și le-a băgat cadavrele la mașina de tocat. Doar Elliot are acces la dosare. Pentru toți ceilalți, Mirotici e doar un uriaș jovial, cu barba neagră zburlită și ștechere neuronale de calitate.
Prentiss, Jan, trece pe lângă ei, chemat de Snell să-l ajute cu celulele. Își șterge noroi de pe picioarele lungi cât niște copaci. Și el și sora lui sunt aproape la fel de înalți cât Mirotici, dar mai solizi.
— Nu-i bun solul pentru înmormântat, mormăie peste umăr. O să se ridice la suprafață. E-o chestiune de timp.
— Câte drone încă întregi? îl întreabă Elliot pe Mirotici, încercând să vorbească ferm și să nu-și mai imagineze leșul lui Beasley cum se ridică spre suprafață.
— Două. Și poate o repar pe-a treia.
— Ridică una, zice Elliot și se scarpină pe braț. Să ne facă o hartă.
Mirotici ezită.
— Dacă ridic o dronă, poate se mai declanșează o mină inteligentă.
Elliot nu s-a gândit la așa ceva. Nu s-a gândit la multe, dar dacă ar anula ordinul ar părea slab și zguduit, poate chiar i-ar aminti lui Mirotici de noaptea când l-a surprins cu seringa.
— De-aia o s-o ții jos. La linia copacilor, nu mai sus. Și doar pentru puțin.
Mirotici scoate din cutie o dronă destul de lovită și o desface în poală, așezat turcește pe solul umed. Aparatul se ridică în aer, zbârnâind, iar ochii sârbului se aprind într-un albastru senzorial sclipitor.
— Ciudat că lipsesc animalele, spune el. Nu mișcă nimic pe senzori în afară de insecte. Poate a fost vreo molimă. Armă biologică, poate. Am văzut așa ceva în codrul de la New Warsaw, era la fel de mort și pustiu totul ca și-aici.
Își coboară brațele groase pe genunchi.
— Am putea să ne pornim toți boosterele imunitare.
Elliot înțelege aluzia și emite un ordin general pentru activarea imediată a imunității și filtrelor, cel puțin temporar. Apoi merge spre Tolliver și Santos, care sigilează vidat cadavrul lui Beasley într-un sac, iar materialul subțire se încolăcește în jurul acestuia ca un giulgiu. Când îl aude, Tolliver își ridică ochii și clipește din genele negre. Are pielea cafenie și fină, zâmbete viclene și o despicătură acoperită în plastic, unde un artist pielar i-a scos în evidență, în timpul unei permisii, mișcările elegante ale mușchilor și tendoanelor. Elliot a pipăit-o și era tare și rece. Știe că Tolliver și-o trage cu cel puțin o persoană din grupă, dar nu crede că e vorba de Santos.
— Terminăm noi, eu și Tolliver, zice Elliot. Tu du-te să-l ajuți pe Mirotici, că e conectat. Apoi să ridicați corturi.
— Am înțeles, să trăiți.
Santos e singura care-i spune „să trăiți” și-l salută, dar pe ambele atât de ironic încât zici că ar tăia și oțelul. Santos a luptat pentru una dintre familiile braziliene din colonia lunară. Arată ca un buldog cu ochi mijiți și fălci umflate. Bridarea nu a ieșit din prima în cazul ei și are două cicatrici pe ceafă.
După ce pleacă Santos, încă ostilă, Elliot se lasă pe vine.
— Se știau? întreabă când prinde sacul de partea cu picioarele.
Tolliver apucă celălalt capăt și se ridică amândoi cu grijă.
— Uneori vorbeau în portugheză, că Beasley înțelegea câte ceva. Se plângea, totuși, că accentul de pe Lună e cam greu de urmărit.
Elliot își spune că acesta este motivul pentru care îl vrea pe Tolliver lângă el, fiindcă Tolliver vede toate rețelele, legăturile subțiri care se întind prin grupă și leagă toate moleculele sociale.
— A fost de rahat să-l vedem așa, muribund, continuă Tolliver cu o duritate impusă în voce. Măcar e și brida bună la ceva, nu?
Elliot își mormăie acordul și-l cară pe Beasley departe de Heronul căzut, de unitatea de supraveghere și de corturile din fibră de carbon care tocmai se înalță.
— Când am zis să-i dăm tranchilizante ți s-a umflat vena aia de pe frunte, remarcă Tolliver, aproape conversațional. Tu erai în spate când am fost loviți. În cabina medicală. Din nou.
— Mă las, zice Elliot și tocmai atunci mâncărimile îi fac brațul să tresară. Și mă abțin. Sunt curat.
Tolliver nu zice nimic și ajung la groapa unde cealaltă Prentiss, Noam, îi așteaptă cu o lopată pe umăr. Coboară corpul, lent și cu blândețe. Elliot ia un pumn de țărână udă și o împrăștie peste fața țiplată a lui Beasley. La fel și Tolliver. Prentiss începe să-și folosească lopata.
— Am emis solicitarea de evacuare înainte să pierdem altitudine, spune Elliot. Nu o să rămânem mult pe aici.
Tolliver îi aruncă o privire lungă.
— Ba unii dintre noi o să rămână, îi dă replica, îi întoarce spatele și pleacă.
Elliot rămâne să privească la cadavru până când dispare complet sub mocirla groasă.
Apusul e rapid pe Pentecost, vopsind cerul și mlaștina într-un albastru rece și bizar pentru vreo 30 de minute, înainte de a le acoperi complet cu o beznă profundă. Cam toți din grupă au ochi peliculari – viziunea nocturnă este o intervenție chirurgicală banală pentru infractori – așa că Elliot ordonă reducerea tuturor luminilor la minim, pentru a conserva energia din generator.
Elliot are un cort doar pentru el. Se întinde țeapăn pe spate, în întuneric, și verifică parametrii misiunii în implantul optic, trecând iar și iar peste cuvintele citite deja de o mie de ori. Se îndreptau spre nord, ca întăriri în Osuna, tăind-o oblic peste zona mlăștinoasă de „no man’s land” de care rebelii se feresc de obicei. Nu se așteptau la probleme pe drum, și iată că acum sunt izolați la cel puțin o mie de kilometri de cel mai apropiat avanpost.
Elliot încearcă să calculeze cât o să-l țină tranchilizantele și morfina salvate din cabinetul medical distrus. Apoi intră în fișierele lui personale din implant și se uită la singurul clip neșters încă, cel pe care-l vizionează înainte de culcare.
— S-a trezit… se uită în jur…
Vocea soției sale împarte „trezit” în trei silabe și le lungește pe un ton înalt și dulce, cu nuanțe de oboseală. Capul moale și venos al fiicei lor se întoarce. Caută ceva cu ochii negri strălucitori, iar Elliot se preface că-l pot vedea.
Ceva-i atinge o latură a cortului. Clipește ca să închidă clipul, se ridică și se întinde după armă înainte să deslușească forma unui corp sprijinit de materialul textil. Elliot deschide o ușă cu un gest și Tolliver alunecă înăuntru, deja pe jumătate gol.
— I-am zis lui Smell că mă duc în pădure și va dura mult să mă cac, zice Tolliver și-și freacă penisul erect cu o mână, alunecând cu cealaltă peste mijlocul lui Elliot. Va trebui să ne mișcăm repede.
— Nici nu știam dacă vii, răspunde Elliot și-l ajută să-și dea jos pantalonii. După Beasley.
— Nu mai vorbi de Beasley, la naiba.
Elliot se supune și trupul lui Tolliver peste al său e o senzație depășită doar de o doză de morfină, când vine vorba să nu se mai gândească la altceva. Dar nu durează mult și totul redevine mort și călâi. După, Tolliver stă pe marginea sacului de dormit și-și dă jos prezervativul șpreiat, fâșie după fâșie.
— Jan s-a plimbat nițel prin smârc, îi spune în schimbul lor obișnuit de când au ajuns pe front, acum o lună. Cred că vrea să vadă până unde bate brida. Vrea s-o ușchească, probabil. Cu soră-sa.
— Într-o mlaștină infestată de mine? întreabă Elliot și-și trage pantalonii pe el.
— Ei sunt coloniști presetați, amândoi. Mix genetic pentru colonizare, știi la ce mă refer, așa că se cred invincibili. Probabil consideră că sunt destul de duri să supraviețuiască și să iasă la sud de spațioport.
— Ți-a zis el că dezertează?
Tolliver soarbe din sticla de apă a lui Elliot și-și trece limba peste dinți.
— Mie mi-a zis c-a explorat. Avea chef de trăncănit despre nu știu ce oase bizare peste care a dat. Concluziile le-am tras eu.
— Ce-a găsit?
— Oase de animale. Foarte albe, complet curățate.
— Mirotici crede că a trecut pe aici vreo molimă, zice Elliot în loc de armă biologică. Așa că da, ar trebui să găsim oase.
— Numai că molimele nu obișnuiesc să le aranjeze în grămăjoare. Cică erau adunate. Un morman de schelete.
Tolliver gesticulează o ușă și dispare, iar Elliot rămâne asudat și amețit. Ezită doar o secundă până să caute pe sub sacul de dormit, după seringă. Înainte să apuce să-și pregătească vena preferată, încep să urle ciclopii.
În câteva minute ies toți din corturi, înarmați, și se adună în jurul ciclopilor. Jumătate își freacă ochii, iar peliculele li se lasă peste irișii deveniți reflectorizanți. Elliot activează viziunea nocturnă din implant și toate umbrele radiază verde. Aerul îl apasă greu și umed și nu există nicio briză care să miște vegetația. Pomii burete îndesați și ferigile cu frunze late sunt nemișcate de parcă ar fi moarte.
— Unde ți-e fratele? o întreabă pe Noam, după ce-și numără soldații.
— A ieșit să-și facă nevoile. Dar probabil a auzit alerta.
Mirotici s-a conectat și implantul îi sclipește roșiatic.
— Doar un inamic, zice el. Distanță treizeci de metri. Pare un fel de animal.
— I-ai setat să urle la orice șobolan rătăcitor? exclamă Snell.
Are fața murdară de săpun.
— E mult mai mare decât un șobolan. Nu știu ce-o fi. Nu are semnale vitale. Nu emană căldură.
— Mecanic? întreabă Elliot și se gândește la vânătorii-ucigași cu picioare de păianjen pe care-i folosesc să scoată rebelii din cavernele de la Catalao.
În conflicte atât de lungi, tehnologia are tendința să ajungă și la inamic, fie ea furată sau vândută pe ascuns.
— Nu se mișcă precum vreunul dintre insectoizii pe care i-am văzut eu, răspunde Mirotici. Acum ne ocolește ca să ne ajungă în spate. Rapid. În spate, unde încă-i Jan.
Câțiva din grupă se întorc, instinctiv. Elliot deschide un canal cu Jan.
— Prentiss, vine un inamic spre tine. Ar putea fi mecanic. Încearcă să-l vezi.
Un trosnet și răspunsul lui Jan.
— Nici nu am cum să-l ratez. Strălucește, al dracului.
— Și ce-i? Tu ești înarmat?
Răspunsul lui Jan nu mai vine pe canal, dar urletul său străpunge aerul nemișcat al nopții. Elliot e împins la o parte când Noam se năpustește pe lângă el, își dă jos de pe umăr scrâșnitoarea și-o armează. Imediat apare și Snell în spatele ei, apoi restul și Elliot se trezește că a ajuns ariergardă. Încă se chinuie cu arma când ocolește Heronul doborât.
Ochii îi alunecă peste scenă și încearcă să înțeleagă ceva din masa coșmarească de bioluminescență și țepi de os care l-a înghițit pe Jan aproape complet. Viziunea nocturnă identifică un braț care atârnă, un șold, o cizmă expusă. Creatura îl înfășoară strâns pe Jan, cu plăci de os care trosnesc pe măsură ce se freacă unele de altele și cu o carne sclipitoare care se mișcă șerpuitor. Țipetele dinăuntru sunt amortizate.
Snell trage primul și dopurile din urechile lui Elliot se umflă precum bumbacul ud. Rafala punctează creatura pe lung și-n aer erupe un jet fin de sânge roșu – sângele lui Jan.
— Oprește-te dracului din tras!
Noam îl plesnește pe Snell peste armă și se repede înainte, ca să-l apuce pe fratele ei de mâna în convulsii. Înainte ca el s-o prindă, creatura se retrage uluitor de iute spre lizieră, cu Jan captiv încă.
Se împinge înainte cu un pseudopod unduitor de țepușe de os, de parcă ar fi o pătură mișcătoare. Mai trage careva și-o ratează milimetric pe Noam, care urmărește fiara. Bestia șerpuiește printre copaci. Pentru o clipă, silueta lui Noam e profilată de sclipirea aceea bizară, după care dispar amândouă în beznă.
— Un căcat, zice Tolliver. Pe bune, un mare căcat.
Un rezumat foarte bun, crede Elliot. Încă îi apar semnalele vitale și pentru Noam și pentru Jan, ambii pompați cu adrenalină, dar vii. O să-i iasă din raza de emisie în mai puțin de un minut.
— Am nimerit-o, spune Snell. Am împroșcat-o de-a lungul, cum să zic, abdomenului. Dar nu i-a păsat.
— L-ai nimerit pe Jan. Sângele ăla era din Jan.
— Dar Jan e înăuntrul ei.
— Îi urmărim, da?
Elliot se uită în jur, la fețele distorsionate ale celor din grupă. Ochii lui Tolliver lucesc în întuneric precum ai unei feline. Nu au fost antrenați cum să reacționeze când unul dintre ei este târât în tenebre de-un monstru. Deschide gura, apoi o închide. Cu colțul ochiului îl vede pe Mirotici în mișcare, aplecat înainte, cu umerii trași, iar Elliot înțelege că-i pe punctul să preia comanda și poate că așa ar fi mai bine pentru toți.
— Mirotici, îi spune. Tu rămâi pe loc. Ridică o dronă ca să ne îndrumi de sus. Restul, cu mine.
Se afundă în mlaștina întunecată și se așteaptă ca fiecare pas scufundat în mâl să calce pe vreo mină inteligentă. Pe gât i se adună pete de sudoare. Vaietul dronei undeva deasupra lor îl cutremură până-n dinții încleștați, dar echipa e tăcută. Nu se aud decât gâfâituri și înjurături în barbă pe măsură ce urmăresc pe implanturi dâra lucioasă. Semnalul Prentilor tot apare și dispare, ca o fantomă de electricitate statică.
Amestecul neclar verde-negru al viziunii nocturne, dâra pâlpâitoare de firmituri digitale a dronei, amintirea monstrului și a brațului convulsiv al lui Jan – nimic nu pare tocmai real. Un coșmar sau, mai degrabă, o supradoză.
— Rebelii se feresc de smârcurile astea, zice Snell cu voce tare, ceva ce i-a rămas în minte din briefingul de luptă primit prin bridă. Și toți coloniștii.
Are vocea subțire și încordată.
Nu-i răspunde nimeni. Dâra dronei ocolește la stânga, unde-s mai deși pomii burete, așa că o urmează. Frunze puternic mirositoare îl lovesc pe Elliot peste cap și umeri. Aproape că-i amintesc de eucalipții transplantați în locul unde copilărise pe Terra.
— Mai aproape nu pot ajunge cu drona, se aude cu întreruperi vocea lui Mirotici. Copacii-s prea deși, prea înalți. Drept în fața voastră. Sunteți aproape.
Semnalul gemenilor explodează în capul lui Elliot, dar au canalele de comunicare închise și semnalele vitale neregulate. Elliot simte că inima începe să-i bată prea repede. Ceilalți clipesc și întorc și ei capetele, pe măsură ce prind semnalul. Fața lui Tolliver e palidă, cu gura pe jumătate căscată. Santos e indescifrabilă. Snell pare gata să facă pe el. Mâinile se încordează pe paturile armelor. Degetele alunecă spre trăgaci.
Pomii burete se mai răresc și Elliot zărește aceeași bioluminescență care l-a înghițit pe Jan cu totul. Forma e neclară, prea luminoasă pentru viziunea nocturnă, așa că o oprește. Când închide și redeschide ochii, vede ce s-a ales din gemeni.
Sunt prinși împreună într-o parodie grotescă a afecțiunii, cu membrele îmbârligate, și e imposibil de spus unde se termină unul și începe celălalt, fiindcă sunt acoperiți cu o peliculă unduitoare de lumină albastră fantomatică. Țepe lungi de os cenușiu, humeruși sau femururi dintr-un animal despre care Elliot înțelege că nu vreo molimă l-a ucis, îi țintuiesc pe loc precum niște specimene în insectar.
Elliot își reamintește că poate doar halucinează și înaintează încetișor.
— Prentiss?
O mișcare lentă vălurește prin trupurile unite ale gemenilor. Elliot o urmărește și descoperă un gât. Un cap încă neînghițit. Noam are ochii larg deschiși, plini de groază. Fața i se încrețește când încearcă să vorbească, dar când deschide larg gura vineție din gât i se revarsă tentacule sclipitoare și albăstrui. I-a intrat în corp. Elliot dă înapoi. Simte cum urcă în propriul gât fiere arzătoare.
— Sunt conștienți, dracului, pufnește Tolliver. Ce-i chestia aia? Ce pizda mă-sii e…?
Întinde o mână spre obrazul lui Noam, dar nu apucă s-o atingă, fiindcă celălalt cap, Jan, îngropat pe undeva pe lângă coapsele sorei sale, începe să urle. Un sunet brut, animalic, pe care-l scot doar oamenii rupți în bucăți, cu membrele smulse, atunci când șocul și durerea i-a redus la creierul reptilian și nu mai știu decât să zbiere.
Elliot trage înapoi mâna lui Tolliver.
— Nu pune mâna. Să-i scanăm, sau…
Se uită la oasele care-i țin pe loc și la mantia unduitoare care pare compusă din alge, un fel de alge albastre și strălucitoare. Habar nu are ce-i de făcut.
— Uită-te la picioare, zice gros Santos. Să mă fut.
Elliot se uită. Picioarele lui Noam nu mai sunt picioare. Le-a fost smulsă carnea și pielea și au mai rămas doar bucăți de os, care se sfărâmă fără tendoane care să le țină împreună.
— Omoară-i, spune Santos. Îi mănâncă de vii.
Scoate pistolul și țintește gura urlătoare a lui Jan. Îi tremură mâna.
Elliot nu o oprește. Uciderea lor ar fi un semn de milă. Cum a fost și pentru Beasley.
Pe gâtul lui Santos se umflă o venă.
— Nu pot, mormăie ea. Implantul.
Elliot îl țintește și el pe Jan cu arma și când degetul ajunge pe trăgaci paralizează, iar peste ochi îi rulează avertismente roșii. Și grupele disciplinare sunt asigurate împotriva focului aliat, ca orice altă gupă. Poate că parametrii or fi mai flexibili în luptă, dar așa, ca o execuție, nu se pune problema.
— Lansează apelul, Noam.
Tolliver îngenunchează lângă fața cu ochii mari.
— Mai ești pe-acolo? Trebuie să lansezi apelul. Ca să o declanșăm. Hai, Noam.
Nu apare mesajul galben. Poate că Noam e prea furioasă, prea colonistă și crede că-i invincibilă, că o să iasă cumva din necaz, cum a făcut de fiecare dată. Mai degrabă e atât de dusă că nu mai poate accesa implantul. Jan începe iar să urle.
— Atunci o s-o fac manual, la naiba, zice Tolliver și-i tremură vocea.
Privește spre Snell.
— Dă-mi cuțitul. Asta dacă nu vrei s-o faci tu.
Snell scoate tăcut cuțitul de luptă și i-l întinde cu mânerul înainte. Lung și fioros, deloc regulamentar. Nici măcar pe aproape. Elliot crede că ar trebui să se ofere el. Că doar e la comandă, totuși. Știe unde-i jugulara și cum s-o taie fără să se umple de sânge. Dar stă și se uită.
Când o atinge Tolliver pe Noam, o ia razna totul. Monstrul apare parcă de peste tot, mase mișcătoare de os și bioluminescență. Din sol, realizează vag Elliot pe când dă înapoi, își activează viziunea nocturnă, trage. La fel și restul grupei; sar așchii unde gloanțele lovesc os, dar pielea, algele albastre, doar se desfac și reformează.
Mucegai subteran. Își amintește scanarea topografică tocmai când arma lui Tolliver pocnește golită și soldatul se grăbește s-o încarce iar.
— Plecați dracului de-acolo, erupe vocea lui Mirotici. Vin și alții spre voi, la ora 12 și la ora 3. Multe.
Nu mai contează. Gândul se înfige în mintea lui Elliot. Nu mai contează dacă moare aici sau pe Kettleburn sau altundeva. Că-i mort de mult.
Apoi cade Tolliver, tras de un monstru care-și răsucește apendicele osoase în jurul piciorului său ca o liană. Elliot țintește jos, spre partea gri, și sfărâmă destule oase cât să se târască departe Tolliver și să bage încărcătorul. Dar gloanțele nu-s de ajuns.
Elliot încarcă o grenadă incendiară în timp ce se eliberează Tolliver. Încearcă să-și amintească ce compuși chimici sunt aici, pe Pentecost. Cine știe, poate dă foc la toată mlaștina. După el, un mod mai bun de a muri decât devorat de viu.
— Fugi, ordonă Elliot și simultan lansează avertismentul general de explozie. Lasă-i.
Santos trece în goană pe lângă el, apoi Snell, imediat și Tolliver, fără să protesteze, cu ochii săi reflectorizanți mari, întunecați și disperați. Cu totul mai lent și clar datorită adrenalinei, Elliot lansează grenada unde crede că o să aibă efectul cel mai larg și nimerește țărâna dintre două creaturi care tocmai erup din sol. Își amintește să clipească pentru a opri viziunea nocturnă, dar cu numai o nanosecundă înainte de explozie.
Un val fierbinte îi izbește corpul și, chiar și fără viziune nocturnă, e aproape orbit de globul de foc. Simte că-l prinde Tolliver de umăr și-l trage din desiș. Cu auzul copleșit de vuiet, nu e sigur dacă Jan încă mai urlă.
Stau în carcasa carbonizată a Heronului doborât, adunați în jurul unui radiator. Din când în când, careva aruncă o privire spre ciclopii care încă bâzâie și se rotesc și caută. Santos are o vânătaie pe frunte, unde a lovit-o patul armei lui Snell pe întuneric. Tolliver s-a tăiat la degetul mare de la mână, când a căzut. În rest sunt toți OK, în afară de Elliot, care nu a mai putut ajunge la seringă.
— Deci nu a fost nicio molimă, zice Mirotici. Doar un prădător.
— Chestia aia era artificială, răspunde Snell.
Are ochi sălbatici, plini de vene, iar mâinile îi tot alunecă spre locul unde-și ținea cuțitul.
— Nu evolua natural așa ceva. E vreo armă.
— Orice ar fi, replică Mirotici, e organică. Pe scanare apare ca un mucegai.
— I-o armă și au aruncat-o aici ca s-o testeze, se ridică vocea stridentă a lui Snell. Probabil mina aia inteligentă era de-a noastră. Că doar suntem dispensabili, nu? Așa că ne-au prăvălit aici ca să o vadă dacă funcționează.
Elliot așteaptă să-i zică vreunul lui Snell să se potolească dracului, dar în schimb Santos și Tolliver și Mirotici se uită toți la el, să vadă cum răspunde. Tolliver trage nervos de bandajul de la mână.
— Coloniștii se feresc de mlaștinile astea, zice Elliot. Ai zis-o chiar tu.
Revede trupurile contorsionate ale gemenilor și freamătul monștrilor.
— Cred că acum știm de ce.
— Când ne evacuează? întreabă Santos pe un ton plat. Domnule șef de grupă.
Elliot știe că nu-s prioritari. Cinci zile probabil, poate șase. Posibil mai multe.
— Știu și ei că avem rații pentru o săptămână.
— O săptămână întreagă, futu-i?
Snell scrâșnește din dinții de metal.
— Frate, nu avem cum sta aici o săptămână cu chestia aia. Nu vreau s-o sfârșesc precum frații gemeni, frățică. Eu zic să luăm la purtător ce putem și să plecăm dracului d-acia.
— Unde? întreabă Mirotici. Că mucegaiul ăla se întinde pe sub sol în toate direcțiile.
— Dacă știau de el, de ce nu ne-au zis? se răstește Snell.
Lui Mirotici i se umflă nările.
— Fiindcă de obicei mucegaiul nu vânează.
Elliot încearcă să se concentreze pe problemă, să se gândească ce au de făcut, acum că știu de smârcuri că-s infestate cu monștri. Își dă seama că-și zgârie antebrațul.
Santos se întoarce.
— Ce pizda mă-sii?
Dar nu la Elliot se uită. Tolliver, care a rămas tăcut și cenușiu la față, își strânge degetul bandajat. Se uită la el, cu ochii mari. De pe sub tifonul auto-adeziv se scurge o lucire vag albastră.
— Căcat, oo, ce căcat, îl simt!
Tolliver se răsucește pe foaia de cort și pe față-i curge sudoare.
— Îl simt. Mișcă.
Dă bandajul jos și degetul tăiat e pătat cu mucegai strălucitor. Autochirurgul i se desface pe piept ca un păianjen metalic și Mirotici caută un program de curățare, rotind codurile din ochi. Elliot simte în piept o panică pe care nu a perceput-o niciodată în vreo luptă. Îi amintește de spaima simțită ultima oară când a vorbit cu fiica sa.
Se lasă pe vine și-l ține pe Tolliver de mâna liberă, unde nu-l văd Snell și Santos. Mâna e alunecoasă din cauza transpirației.
— Am găsit, zice Mirotici răgușit. Contaminare biologică.
Autochirurgul se trezește și prinde brațul stâng al lui Tolliver între clești scheletici. Un laser roșiatic trece peste piele, scanând, apoi se înfige la baza degetului acul anestezic, cu precizie mecanică.
Mâna liberă a lui Tolliver o strânge pe a lui Elliot.
— Urăsc porcăriile astea, mormăie el și privirile li se încrucișează pentru o clipă. Mai bine ar folosi Snell rahatul ăla de cuțit uriaș decât să mă scormonească un bot…
— Atunci n-ar fi trebuit să-l pierzi, i-o taie Snell.
Tolliver se întristează, cu gura crispată într-o grimasă.
— Să te fut, Snell.
Autochirurgul scoate un bisturiu. Metalul alunecă și răzuiește, iar Elliot simte sunetul până în dinți. Mirotici se uită la el și, când vorbește, se înțelege de ce.
— Se mișcă sporii. Autochirurgul vrea să taie tot degetul.
Se strâmbă toți din cort; Santos își prinde strâns propriul deget. Tolliver face ochii mari. Încearcă să-și tragă mâna, dar autochirurgul nu-i dă drumul.
— Nu! exclamă el. Nu, să nu-l lăsați! Opriți naibii porcăria asta!
— Se poate răspândi în tot corpul dacă nu ne mișcăm repede, zice Mirotici. Cum ziceai c-a făcut și cu Prentiss și Prentiss.
Elliot înghite în sec. Nu are pregătire medicală. Ce l-au tot învățat, de la pregătirea de bază încolo, a fost să aibă încredere în autochirurg. Și nu vrea ca Tolliver s-o sfârșească precum gemenii.
— Fă-o, mormăie el.
— Opriți-l! se văicărește Tolliver. Ascultați-mă. Nenorociților, ascultați-mă!
Trage de mâna liberă, dar i-o ține strâns Elliot, fără să-i mai pese dacă-l văd Santos și Snell, iar bisturiul coboară.
— Programul e deja pornit, spune Mirotici. Nu mai poate fi oprit.
Lama nu scoate niciun sunet când trece prin piele, tendon și os. Autochirurgul prinde stropii de sânge viu colorat și-i îndepărtează. Tolliver zbiară. I se arcuiește spatele. Mâna o strânge pe a lui Elliot de-o învinețește.
Elliot stă sub ciclopi și-i ascultă cum bâzâie. Le-a zis oamenilor săi să doarmă-n ture și că ia el primul planton, de parcă ochii săi sticloși ar putea vedea ceva ce senzorii ratează. Parțial fiindcă trebuia să zică și el ceva. Să dea vreun ordin oarecare. Mai mult fiindcă avea nevoie de o doză.
Acum, morfina plutindu-i caldă prin vene, se simte ușurat. Calm. Are pulsul atât de scăzut că-i aproape asimptotic.
— A țipat așa tare fiindcă autochirurgul nu avea anestezic.
Elliot se întoarce și-l vede pe Mirotici cu un cub de plastic negru în palmă. Înțelege cuvintele, dar vinovăția i se sparge sub senzația de bine și dispare. Tolliver va fi OK. Totul va fi bine. Încearcă să mai reducă surâsul chimic de pe față, ca să nu-l vadă Mirotici.
— Știm toți de ce, zice Mirotici. Unde-i restul?
Nu așteaptă un răspuns. Smulge ciorapul clinchetitor din poala lui Elliot și-l trage în picioare. Mirotici e înalt. Dar lent, cum totul e lent față de morfină, iar Elliot încă-și mai cunoaște vechile șmecherii.
Lovește și sucește, iar Mirotici e pe spate, cu acul unei seringi la un centimetru de globul ocular.
— Am nevoie de aia.
— Ești penibil, mormăie Mirotici. Îl ții de mână în timp ce-i risipești morfina.
— Și care-i treaba ta? îl întreabă Elliot, suspicios acum, întrebându-se dacă nu cumva la Mirotici se duce Tolliver noaptea, când nu vine la el.
Mirotici îl plesnește peste seringă și-l lovește în piept cu un genunchi. Rămâne fără aer, dar simte doar impactul, nu și durere. Se împleticește, îndoit de mijloc. Dacă i-ar funcționa plămânii, probabil ar izbucni în râs.
— E treaba mea fiindcă te descurcai până acum. Înainte să-ți pună în brațe grupa de infractori.
Ciocănește ștecherul neuronal de calitate de la tâmplă.
— Ne-ai citit dosarele. Dar și eu pe al tău. Firewall-urile astea pentru fișele de personal sunt de rahat. Și, dacă e să scăpăm din asta, nu o să ne iasă cu tine drogat până-n gât.
— Dă-i lui Tolliver pastilele împotriva durerii, gâfâie Elliot și se îndreaptă. Lasă morfina în pace. Este un ordin.
Mirotici dă din cap.
— Ba o s-o păstrez. Ți-o dau după evacuare.
Îi aruncă pătratul negru de plastic și Elliot mai că-l scapă.
— Mai bine îngrijorează-te în legătură cu asta. Îngrijorează-te despre un mucegai care ne devorează carnea și ne folosește oasele drept structură.
Elliot întoarce cubul. Prin fața transparentă vede mișcând firișoare lipicioase de mucegai albastru, înfășurat în jurul osului din degetul lui Tolliver, complet curățat.
De dimineață, lipsește Snell.
— Nu m-a trezit să preiau plantonul, spune Santos când își șterge ochii. Am verificat în cort. Lipsește kitul lui.
— Și acum nu mai e nici în rază, adaugă Mirotici. Aș putea ridica dronele să-l caut. Să le țin jos ca să nu mai declanșeze vreo mină.
Elliot își simte interiorul gurii de parcă ar fi de lână. Stau în soare, așa că-l doare și capul. O briză răcoroasă trece prin vegetația bleu-purpurie. Pomii burete se clatină. Pașnic, aproape frumos. La lumina zile e greu de crezut ce s-a întâmplat în beznă, cu doar câteva ore mai devreme. Dar cortul gemenilor e gol și Tolliver doarme drogat, cu un căcat de garou pe ciotul degetului.
— De ce să-l căutăm? întreabă Elliot.
Santos aruncă o privire oblică spre Mirotici, dar nu zice niciunul nimic.
— A dezertat. Dacă nu reprezintă o amenințare, îl lăsăm în pace. Ori dă peste vreo mină, ori e mâncat de viu.
Se simte ușor îngrețoșat când își imaginează scena, dar vocea o păstrează rece și calmă.
— Mirotici, montează o drujbă pe o dronă și taie vegetația din flancuri. Asigură-ne câmpul de tragere. Nu are rost să-i căutăm cu ciclopi dacă nu-i putem împușca atunci când vin peste noi. Santos, scoate sistemul de comunicare din Heron. Să facem un turn radio.
Când Santos salută în scârbă și pleacă, pare mai puțin disprețuitoare decât de obicei. Mirotici rămâne pe loc și-l privește lung pentru o clipă, suspicios. Elliot îi susține privirea și se preface indiferent, de parcă nu i-ar fi scormonit deja sacul de dormit după morfină, pe când Mirotici stătea de pază.
— Bine, zice Mirotici și pleacă după dronă.
Elliot revine la corturi. Se strecoară în cel împărțit de Tolliver și Snell și realizează că Tolliver s-a trezit. Stă în fund pe sacul ud de sudoare și se holbează în poală, la mână.
— Cum ești? întreabă Elliot, fiindcă nu are idee ce altceva să spună.
— M-ai lăsat fără degetul mare, tremură glasul lui Tolliver. Aveam nevoie de el. Asta-i mâna mea bună.
— Se întindea. A trebuit să amputăm. Probabil nu-ți amintești.
Speră că Tolliver nu-și amintește, mai ales durerea.
— Încă mai am degetul pentru trăgaci, așa că pentru tine nu mai contează, nu? zice Tolliver. Încă am gură și cur. Toate părțile care-ți plac ție.
Elliot simte cum i se înfierbântă obrajii.
— O să primești o proteză când ne iau de aici, răspunde scurt.
— La cum se mișcă treaba? râde Tolliver amar. Până mâine nu o să mai aibă ce să ia, d-apoi peste o săptămână. Asta dacă ai reușit pe bune să expediezi cererea de evacuare și nu minți cu nerușinare. Știu cum fac drogații. Știu că mințiți tot timpul.
Elliot ar vrea să-l prindă de gât și să strângă. Ar vrea să se strecoare sub pătură și să-l țină pe Tolliver în brațe și să-i spună că va fi bine. Dar nu face niciuna dintre acestea.
— Aveam nevoie de degetul mare fiindcă voiam să mă fac sudor, se răstește Tolliver când Elliot dă să plece. Când se termina rahatul ăsta și-mi scoteau brida, voiam să mă fac sudor ca bunicu-meu.
Dar războiul nu se termină niciodată, și asta nu-i genul de bridă care se poate scoate. Elliot nici nu-și mai amintește ce voia să se facă. Se uită peste umăr.
— Ești zăpăcit, îi spune calm. De la medicamente. Încearcă să mai dormi.
— Să te fut, răspunde Tolliver, între râs și plâns. Să te fut, Elliot.
Elliot iese și cortul se închide în spatele său precum coaja de pe-o rană.
Când se lasă noaptea, au curățat un perimetru de apărare, tăind vegetația într-un cerc aproximativ în jurul Heronului, al corturilor și ciclopilor. Pe la miezul amiezii a ieșit și Tolliver să-i ajute, cu dinții strânși și ochii ficși. Nimeni nu i-a zis ceva de mână și nici măcar nu au privit spre ea.
Și-au împărțit puținele grenade incendiare din magazie. Mirotici se chinuie să asambleze un aruncător de flăcări dintr-un aparat de sudură și un container cu lichid scos din rezervor. Santos și Tolliver se urcă pe acoperișul Heronului și leagă antenele improvizate la sistemul de comunicare, printr-o îmbârligătură de cabluri.
Mai mult ca să se afle în treabă, după cum Elliot știe prea bine. Nu pot fi siguri că grenadele incendiare au alt efect decât să distragă atenția mucegaiului și, la cât de rapid se mișcă, terenul deschis ar putea de fapt să-l avantajeze. Habar nu au cu ce au de-a face.
Dar dacă menține aparențele, poate că reușește să smulgă restul de morfină de la Mirotici fără să se ajungă la violență. Fii alert, pari competent, și când se duce efectul nu o să ai prea mult de exagerat ca să-și dea și Mirotici seama că-ți trebuie ca să rămâi funcțional.
— Nimic, spune Santos.
Elliot își ridică ochii spre partea superioară a Heronului. Tolliver încă se străduiește să rotească antenele pentru o recepție mai bună, dar tot ce prind cu sistemul de comunicare și implanturile lor conectate la el este un șuierat static. În capul propriu, reduce volumul. Sunt prea departe de avanpost.
Apoi un semnal familiar, slab și vag. Un apel galben clipitor în colțul ochiului.
— Căcat, zice Tolliver. E Snell.
Pe Elliot îl trec fiori. Deasupra lor, cerul se întunecă. Ciclopii nu au perceput mișcare peste zi, dar, așa cum a zis și Mirotici, mulți prădători vânează doar noaptea. Nu există decât un singur motiv pentru care ar trimite Snell apelul galben. Elliot și-l imaginează împleticindu-se prin smârc, târând poate o gleznă sucită, cu strălucirea albastră tot mai aproape de el, prin beznă. Sau poate că mucegaiul l-a și prins deja și-l devorează până la os.
Apare votul pro al lui Tolliver, apoi de la Santos. Acum nu mai e nevoie decât de patru voturi ca să declanșeze nanobomba. Mirotici se întoarce spre el, iar Elliot nu-l consideră pe Mirotici genul milos. În fond, a executat trei persoane și le-a băgat cadavrele la tocător. Dar apoi apare în listă și votul pro al lui Mirotici.
— Repede, spune Tolliver, fără să se uite la el. Înainte să pierdem semnalul.
Elliot nu e sigur dacă decizia sa arată slăbiciune sau tărie, dar își adaugă votul și completează unanimitatea, fiindcă încă își amintește urletele lui Jan. Pentru o clipă tac toți. Santos își face cruce cu aceeași precizie cu care salută.
— Lăsați antenele, zice Elliot. Cererea de evacuare a ajuns deja. O să vină când o să vină. Până atunci ne fortificăm și rămânem în alertă.
Santos sare de pe Heron. Tolliver o urmează, atent la mâna bandajată. Elliot se uită la ce i-a mai rămas din grupă – 50% pierderi în mai puțin de două zile și nici măcar nu-s prin apropierea frontului. Santos e stabilă; Elliot nu a văzut-o zguduită vreodată. Mirotici e constant. Dar Tolliver nu a mai zis vreo glumă sau măcar vorbit cât de cât vreme de-o zi, iar ochii îi sunt speriați.
Elliot încă-l privește pe Tolliver când încep să se vaiete ciclopii, cu o alertă de proximitate. Își îngroapă propria spaimă și-i face semn lui Mirotici să se conecteze.
— Șapte inamici, spune Mirotici. De mărimi diferite. Cel mai mare e înalt de peste doi metri. Vin drept spre noi, dar nu chiar așa de repede de data asta.
Elliot trece pe viziunea nocturnă și se uită spre copaci.
— Să țintiți oasele, le zice, amintindu-și noaptea trecută. Cu ele se țin laolaltă. Santos, pregătește-le o arzoaică.
Santos încarcă o grenadă incendiară în lansatorul de sub armă. Tolliver ține arma pe lateral, de parcă s-ar propti în picioare ca să facă față la modul automat, iar Elliot își amintește că motivul e lipsa degetului mare. Dincolo de covorul de ferigi tăiate și ramuri vede ceva răsărind dintre copaci. Nu se mișcă precum cele dinainte.
Elliot mijește ochii și focalizează. Monstrul împleticit se mișcă pe trei picioare, iar corpul său e o grămadă țepoasă de oase arse, legate între ele cu funii de mucegai. Prin lucire poate distinge pe-o latură o bucată de craniu înnegrit. Oasele gemenilor, curățate și reasamblate pe post de eșafodaj. I se strânge stomacul.
Santos înjură în portugheză.
— Pot deschide focul? întreabă printre dinți.
Apar și ceilalți, joși și târâtori ca cel care a prins-o pe Noam. O haită, se gândește Elliot. Simte în gât bubuitul inimii. O luptă deloc asemănătoare celor cunoscute. Un inamic deloc asemănător celor cunoscuți. Se întreabă dacă focul de seara trecută a avut vreun efect. Că gloanțele sigur n-au avut.
— Stai să se apropie. Să nu risipim încărcătura.
Santos oftează. Degetul îi alunecă spre trăgaci. Așteaptă.
Dar monștrii nu se apropie.
— Se joacă cu noi, spune Tolliver. Stau acolo și așteaptă.
Are în mână un baton caloric, dar nedesfăcut. Îl tot sucește între degete.
Santos mușcă din rația ei.
— Crezi că gândește? întreabă ea cu glasul gros.
Se uită la Mirotici, care ridică din umeri, apoi la Elliot, care, distras, face la fel. Elliot e mai îngrijorat de mâncărimea ce i se afundă în braț. În curând o să aibă iar nevoie de morfină.
— Mai mult ca sigur, răspunde Tolliver. Că a venit întâi după Jan. Jan a fost cel care a găsit oasele. Apoi a folosit-o pe Noam ca să ne atragă și pe noi.
Stau toți patru sub ciclopi, cu o ladă între ei pentru mâncare și zarurile prinse într-un joc la care nu e niciunul atent, doar le tot rostogolesc pe rând, automat. Din când în când, Elliot pune pe careva să meargă într-un cerc strâns în jurul Heronului ca să verifice și-n spate, în caz că mai sunt și alți monștri și vin pe flanc. În caz că nu funcționează bine ciclopii și nu-i văd că se apropie. Treabă din belșug.
Dar sunt tot doar șapte și nu s-au mișcat de la lizieră. Uneori mucegaiul se mișcă și oasele găsesc poziții noi, însă rămân toți pe loc și așteaptă, privind poate, dacă are cumva mucegaiul vreo cale să vadă. Mirotici sugerează că poate sunt sensibili la căldură. Mirotici, care trebuie c-a ascuns morfina undeva asupra sa.
Santos e prima care termină de mâncat. Se ridică și-și scutură firimiturile de pe genunchi.
— Mă duc eu, zice și ridică arma.
Elliot aprobă cu un gest din cap. Nu poate să nu remarce cum ochii lui Tolliver, mari și speriați, o urmăresc pe Santos cum ocolește Heronul. Poate că pe Santos o vizitează.
— Șerpii mari au nevoie să mănânce doar o dată pe lună, spune Tolliver și-și întoarce privirea spre mâna bandajată, atent la pata roșie care a trecut prin tifon. În rest stau și digeră.
Mirotici pufnește.
— Mucegaiul ăsta nu-i parte a unui ecosistem echilibrat. A ucis toată viața animală. A ras-o de pe fața pământului.
— Mi-ar fi plăcut să avem un tun de sfârtecare, șoptește Tolliver.
Ciclopii se vaită și sar toți instantaneu în picioare. Elliot se uită întâi spre lizieră, dar monștrii nu s-au mișcat. Implanturile optice ale lui Mirotici clipesc roșii.
— Fix în spatele nostru, zice el și ce-o mai fi spus în continuare e acoperit de rafale.
În capul lui Elliot se aprinde semnalul lui Santos, roșu-aprins: combatant angajat în luptă. Elliot ocolește colțul Heronului și o vede pe Santos fugind cu spatele în timp ce o masă fantomatică de os și albastru se apropie de ea. Nu poate înțelege cum a străbătut monstrul perimetrul atât de iute și ciclopii nu l-au depistat mai devreme. Apoi recunoaște resturile sacului de poliuretan în care-l îngropaseră pe Beasley, ascunse prin mucegai.
Elliot țintește oasele, dar la cum șerpuiește bestia când se mișcă e aproape imposibil să le nimerească. Gloanțele se afundă inutil în carnea albastră lucitoare. Tolliver trage și el din spate, urlând ceva, dar nu-l aude prin dopuri. Monstrul se întoarce spre ei, distras. Elliot calculează: e prea aproape pentru o grenadă. Trage iar și de data aceasta vede cum se sfărâmă tibia lui Beasley.
Fiara se împiedică și mută alt os în locul ei, deplasând în jos ce-a mai rămas din brațul lui Beasley. Cu colțul ochiului, Elliot o vede pe Santos în genunchi, cu arma la umăr. Focul ei spulberă un humerus și monstrul cade iar. Elliot simte o scânteie de triumf în piept.
Mișcare periferică. Se rotește la vreme să vadă cum alți șapte inamici viermuiesc pe Heron. Trece instinctual pe foc automat și strânge trăgaciul într-o mișcare de baleiere. Gloanțele se scufundă în mucegai, iar unele ricoșează cu scântei din Heron. Câteva nimeresc oase, dar nu destule. Arma i se cutremură în mâini și e descărcată și monștrii încă înaintează.
Se retrage, iar mâinile i se duc singure spre încărcător. Încearcă să-și dea seama cum stă situația. Tolliver încă trage și încă urlă ceva indescifrabil. Santos a căzut și are picioarele ținute pe loc. Pe spate îi urcă gheare osoase: Elliot îi vede dinții rânjiți și ochii mari. Unde o fi Mirotici?
Răspunsul vine sub forma unui jet de foc ce învăluie cel mai apropiat monstru. Nu țipă – nu are vreo gură – dar, în timp ce se îndepărtează împleticit de fierbințeală, Elliot vede că mucegaiul se răsucește, se zbate, arde și se înnegrește. Mirotici mișcă aruncătorul de flăcări în lateral și desenează un arc arzător prin aer. Elliot încarcă, țintește, trage.
Deodată fiarele fug și se împrăștie. Elliot trage iar și iar, pe măsură ce ocolește Heronul. Mirotici vălurește flăcările, Elliot și Tolliver trag din spatele lui și înaintează constant. Una dintre bestii se năruiește și trece în vecin, abandonându-și oasele în noroi. Elliot nu se oprește din tras până nu le dispare lucirea printre copaci.
— Scârbelor, scârbe, scârbelor, le tot zice Tolliver de parcă ar intona.
Elliot tremură tot. E asudat tot.
— Vezi ce-i cu Santos, îi spune și Tolliver dispare.
Îl dor spatele și brațele și simte cum i se descleștează mațele, pentru prima dată după mult timp. Are nevoie să-și recupereze morfina. Se întoarce spre Mirotici să-i spună, dar, când vlăjganul rotește capătul aruncătorului de flăcări pentru a-l opri, se împiedică.
O pată ca de vin roșu îi răsare de sub cămașă. Elliot își amintește de ricoșatul din Heron. Mirotici se așază. Își ridică metodic bluza și i se arată o ditamai gaura de glonț într-o parte. Elliot poate vedea forma a cel puțin unei coaste rupte, profilate pe piele.
— Să mă fut, zice Mirotici și bolborosește sânge.
O coastă frântă, un plămân străpuns și probabil alte câteva organe făcute praf. Gloanțele de scrâșnitoare sunt proiectate să se sfărâme în corp.
— Unde-i? întreabă Elliot, ghemuit în dreptul lui. Unde-i morfina?
Fața lui Mirotici e palidă ca luna vechiului Pământ. Dă din cap. Încearcă să vorbească și zice ceva care ar putea fi „autochirurg”.
— Aduc eu autochirurgul, răspunde Elliot, deși știe că e prea târziu pentru așa ceva. Morfina, unde-i?
Niciun răspuns. Elliot în caută și, când scoate flaconul din centura lui Mirotici, are mâinile mânjite în stacojiu. Îl strânge între degete și se cutremură când oftează de ușurare. Ochii lui Mirotici ba se deschid, ba se închid, până rămân închiși. Elliot se ridică în picioare, cu capul vâjâind, fix când semnalele vitale ale lui Mirotici se sting.
Când dă colțul pe lângă Heron, descoperă că a murit și Santos. Unul dintre monștrii în retragere i-a înfipt o bucată de os prin craniu și aproape că i-a sfărâmat brida. Din gaură curg sânge și materie cenușie. Din cablurile rupte ale bridei sare o scânteie.
Tolliver își face cruce și umerii îi tremură. Pielea îi lucește de parcă ar avea febră.
— O s-o ardem, zice Elliot. Și pe Mirotici. Dacă rămân oase, le măcinăm.
— Bine, răspunde Tolliver cu o voce golită de orice.
Are ochii fixați pe flaconul strâns în mâna însângerată a lui Elliot, dar nu mai adaugă nimic.
Lăbărțat pe sacul de dormit, Elliot ajunge în paradis. Simte că i se evaporă trupul, sau poate că devine lumină solară, caldă și pură. De-abia mai poate spune unde se termină pielea sa murdară și începe a lui Tolliver.
— L-ai omorât pentru ea? întreabă vocea lui Tolliver, înmuiată de drog.
— Ricoșeu.
— L-ai fi omorât pentru ea?
— Tu nu? replică Elliot.
S-a dus în cort să se injecteze imediat ce-a terminat cu trupurile. A venit și Tolliver și, când Elliot i-a oferit seringa, deja suficient de drogat cât să fie generos, celălalt a acceptat-o. Elliot nu are habar cât a trecut de atunci.
— Cum ai ajuns așa? îl întreabă Tolliver. Ce te-a făcut atât de dependent? Ce te-a futut atât de rău?
— Nu e ceva anume, zice Elliot, plutind lipsit de orice teamă. Niciodată nu-i doar ceva anume. Atunci ar fi ușor, nu? Dacă eram un om bun și vedeam ceva atât de rău încât să fie drogul singura cale de a…
Duce un deget la tâmplă și-l rotește.
— Să uiți, îl ajută Tolliver.
— Mda. Dar nu-i un singur lucru. Chestia asta te omoară cu o mie de tăieturi.
— Dar trebuie să fi fost ceva. Ceva care te-a adus în poziția de șef peste o grupă de golani. Zicea Mirotici. Că cică ai fost cineva înainte.
Elliot nu vrea să vorbească despre așa ceva.
— Santos era? întreabă el și-și trece degetele peste șoldul lui Tolliver.
— Ce?
— În nopțile când îți dădeam mesaj și nu apăreai. Era altcineva.
Tolliver dă din cap.
— Chiar că ești un mare căcat, zice aproape râzând. Asta te-ai gândit tu că trebuie să fi fost motivul? Nu că în unele nopți nu am chef să mă fut cu un zombie drogat care se uită mereu la vreun star porno în implantul optic?
— Ba nu mă uit.
— Atunci la nevastă. Așa-i și mai pervers.
— Nu mă uit la nimic pe optic. Doar pe tine te văd. Atât.
Vocea lui Tolliver se înmoaie puțin.
— Aha.
Din impuls, Elliot îi trimite clipul. Se uită și el simultan, se uită cum se întoarce capul fiicei sale, cum clipesc ochii strălucitori.
— A crescut, explică el. Are douăzeci și ceva acum. Trăiește cu mama ei pe vechea Terra. Singurul lucru pe care-l urăsc mai mult decât una pe alta sunt eu. Dacă ar fi fost să pot scăpa, aș fi făcut-o de ani de zile deja.
Își duce mâna pe brațul lui Tolliver, ca să pipăie cu vârful degetelor plasticul șmecher de pe despicătură.
— Nu mi-au dat comanda grupei disciplinare ca pedeapsă. M-am oferit eu voluntar.
Se uită la fâșia expusă de mușchi roșu din brațul lui Tolliver. În fibre s-au cuibărit punctișoare de albastru luminescent. Simte cum pe sub drog se strecoară o neliniște profundă.
— Nu vreau să mă mănânce de viu pe dinăuntru, spune Tolliver. Nu vreau să-mi folosească oasele.
Apelul galben veninos apare în implantul optic al lui Elliot.
— Declanșează-mă, zice Tolliver. Acum. Cât totul pare OK. Declanșează-mă pe mine și apoi declanșează-te și tu.
— Am putea tăia brațul. Cu autochirurgul.
— Ziceai și tu de chestia care te omoară cu o mie de tăieturi.
Tolliver întinde mâna sănătoasă ca să o caute pe a lui Elliot și i-o strânge.
— Nu o să ajung sudor. Și nu vreau să fiu o marionetă de oase. Hai să plecăm de-aici. Și să nu lăsăm nimic în urmă.
Își retrage mâna, dar lasă în urma ei ceva tare și rece. Elliot trece degetul mare peste contur și recunoaște forma grenadei incendiare a lui Tolliver. O lipește de frunte. Se gândește, scurt, despre ce o să găsească echipa de evacuare când or ajunge. Ce o să presupună că s-a întâmplat.
Se gândește la dosarul lui Tolliver, pe care l-a deschis și citit doar o dată, despre cum Tolliver și-a sufocat bunicul în somn și a zis că era ca să oprească durerea, deși bunicul era sănătos și fericit. Nimeni nu-i bun aici. Nici măcar Tolliver. Dar ei doi împreună, ei sunt o pereche pe măsură.
Afară, ciclopii încep să se vaiete. Elliot își adaugă votul pro în listă și Tolliver îi înțepenește în brațe. Degetul găsește acul grenadei și rămâne pe el. Se gândește la ultima oară când s-a simțit bine și reia momentul în optice, privindu-și fiica înainte ca ea să afle cine-i el.
— S-a trezit, cântă vocea soției sale. Doar se uită în jur…
Elliot trage adânc aer în piept, scoate acul și așteaptă evacuarea.
© 2016 Rich Larson
povestire publicată inițial în Clarkesworld, tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
(în engleză o puteți citi în Clarkesworld – aici)
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong (©123RF.com)
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Rich Larson s-a născut în Galmi, Niger, a trăit în Canada, SUA și Spania, iar în prezent s-a stabilit în Cehia, la Praga. Îi place să călătorească, să învețe limbi străine, să joace fotbal și biliard, să se uite la baschet și să danseze kizomba.
A publicat un roman (Annex) și un volum de povestiri (Tommorow Factory), cu cele mai bune din cele peste 150 de povestiri ale sale.
Proza scurtă i-a apărut în numeroase reviste (precum Clarkesworld, Asimov’s, Tor Online, Apex, Lightspeed sau Strange Horizons) și antologii Year’s Best; a fost tradus în poloneză, cehă, franceză, italiană, vietnameză, chineză, română și altele.
Povestirea sa „Ice” a fost adaptată într-un episod din serialul LOVE DEATH + ROBOTS, care a câștigat un premiu Emmy.
Blogul de SeFe 