„Niciun om nu este o insulă (No man is an Iland, intire of itselfe)” ne spunea poetul John Donne pe la 1600… „și nici vreun zeu”, pare să-l completeze Jemisin în 2010. Dacă în seria Pământul Sfărâmat (recenzie aici), autoarea americană ne punea individul în perspectiva naturii dezlănțuite, aici, în contrapartidă, vedem omul pus la locul lui în contrast cu zeii. Deloc dezlănțuiți, însă, ci chiar legați în lanțuri – dar cu efecte potențial la fel de apocaliptice.
Și, de fapt, în multe sensuri cuvântul „lanțuri” este esența acestui roman high fantasy – dar nu, în pofida a ce v-ați aștepta de la o scriitoare de culoare, nu despre sclavie este vorba. Niciun om nu e sclav propriu-zis în acest roman, singurii înrobiți fiind, pe bună dreptate poate (cel puțin conform doctrinei oficiale), câțiva zei (semi-zei? depinde de interpretare, mie mi-au părut mai degrabă un fel de faerie, până când… nu au mai fost doar atât).
În schimb, lanțurile de evenimente și lanțurile (conexiunile) relaționale sunt scheletul care fac inteligibilă o carte cu o structură narativă atipică. Mai exact, așa cum ați văzut și în cealaltă trilogie a ei de la Paladin, o narațiune care sare prin timp și spațiu (prezent, trecut și ante-trecut mitologic), nu neapărat linear și adesea formulată la persoana a II-a (cartea se adresează cititorului).
O structură poate mai puțin convențională în fantasy, dar care-și îndeplinește cu mare succes rolul de a releva secretele doar la momentul potrivit – și de a le pune atunci în contextul și la scala corectă. Povestea este în multe sensuri una despre consecințele unor alegeri – dar nu neapărat directe, ci pe straturi și direcții multiple, care mai degrabă se influențează decât generează reciproc.
O consecință a unei asemenea alegeri fiind, în fond, chiar și protagonista, puștoaica mulatră Yeine, rezultatul nefericit al unei căsătorii indezirabile: mixte rasial (mamă albă, tată negru). Nefericit mai ales pentru ea, neacceptată complet în niciuna dintre lumile cu care are de-a face și deloc sigură pe identitatea ei, și-așa difuză datorită faptului că se află într-o etapă formatoare (trecerea de la copilărie la maturitate).
Tocmai această criză de identitate, agravată de extragerea forțată din cultura „inferioară”, rurală, „barbară” în care a crescut și implantarea bruscă într-una urbană și aristocrată îi permite autoarei, prin ochii inocenți ai fetei, să ridice o serie de întrebări identitare: cine sunt eu? Ce mă definește ca persoană? Culoarea pielii? Ereditatea? Genealogia? Propriile fapte? Potențialul magic sau mistic? Imaginea altora (disprețuitoare) despre mine? Poate lucruri și mai îndepărtate, asupra cărora nu am niciun control?
Întrebări care nu-s deloc filosofice (cartea nu e vreuna dificilă, în multe sensuri cochetând cu YA-ul), pentru că treptat Yeine descoperă și răspunsurile, într-o călătorie inițiatică nu prin spațiu, ci invers prin timp (dinspre prezent spre trecut). Romanul este un dublu whodunit: cel evident – „cine mi-a asasinat mama?” – și cel obscur, ocult: de ce este lumea așa cum e ea acum? Cine e vinovatul pentru o apocalipsă din trecut și cine a modelat de fapt prezentul?
Mai ales, cine a modelat structura de putere. Binele și răul sunt clar definite – dar care-i adevărul? Cine a ucis unii zei și înrobit alții? Sunt ei, cei care controlează lumea (de fapt „noi”, pentru că Yeine face parte ereditar din clasa exploatatoare și din familia „regală”, chiar dacă e doar o bastardă ascunsă undeva la marginea lumii) cu adevărat protectori, sau totul este o minciună și paradisul în realitate o distopie?
Iar minciuni… sunt legiune în această carte. Toate personajele au secrete și interese proprii – și cele aparent negative, și cele aparent pozitive – și totul pare să fie o încrengătură indescifrabilă de intrigi. Tocmai ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Jemisin dozează foarte bine tensiunea și suspansul și niciunul dintre mistere nu se dezvăluie prea devreme – tot astfel cum niciunul nu rămâne nedezlegat. Fiecare interes cinic ascunde sub el o spaimă secretă sau o iubire interzisă și tot așa… iar lanțul de matrioșka nu pare să fie rezolvabil omenește.
Și nici nu este.
Nu omenește, adică. Numai că în acest roman destinele și deciziile oamenilor sunt legate de cele ale zeilor, cât se poate de concreți și prezenți. Într-o ipostază surprinzătoare: oamenii sunt stăpâni și zeii supuși. O ordine întoarsă pe dos, a cărei alternativă ar fi extrem de periculoasă (apocalipsă, după cum ziceam), dar care nu poate supraviețui decât prin cruzime și duritate. Soluții pot exista – însă „out of the box” (dincolo de realitatea concretă, mai exact) și nu pot fi obținute decât… pe căi mitologice. Nu aș vrea să fac spoiler, dar gândiți-vă la legendele Olimpului și o să ghiciți, probabil, că întotdeauna costurile sunt cel puțin tragice.
Și nu, Binele nu câștigă întotdeauna. De fapt, destul de subtil Jemisin ne sugerează că dictonul „puterea corupe și puterea absolută corupe absolut” (Lord Acton) se poate interpreta și teologic: Binele absolut poate fi sufocant. Avem nevoie de o doză de haos și, în unele sensuri, chiar și de o doză de rău.
Aici ambele sunt întrupate într-un zeu: Naha, divinitatea nopții, beznei, întunericului, coșmarurilor și vânătorii. Un monstru înfiorător, firește – dar tot de dezordine țin și pasiunea, senzualitatea (sexualitatea chiar, fiindcă Jemisin nu se jenează deloc să abordeze, dintr-o perspectivă feminină, și explorarea sexualității ca maturizare) și imprevizibilul.
Așa că romanul se concentrează și pe explorarea mai multor forme de iubire și pe tribulațiile lor, de la cea filială/părintească la cea de popor (patriotismul) și de la cea inocentă (față de un copil) până la cea mai păcătoasă (sex interzis). În lumea oamenilor, cartea explorează sentimentele unei protagoniste feminine (și imature) față de ambiguitatea unui „bad boy” periculos – amestecul incitant (și de fapt excitant) dintre teamă și atracție față de un partener care o poate în egală măsură ucide sau aduce pe culmile pasiunii; iar în lumea zeilor, prin mutarea perspectivei într-un plan dincolo de moralitate, autoarea pune foarte eficient pe tapet teme dificile precum incestul, homosexualitatea sau poligamia (și, evident, crima rituală).
Tot astfel cum, concentrându-se pe diverse tipuri de dragoste interzisă (inclusiv, cum spuneam, cea inter-rasială, dar și în planuri mai intelectuale, precum cercetarea unor religii luciferice), ne expune o întreagă scală între toleranță și intoleranță. Unul dintre principalele mesaje ale cărții este chiar nevoia de nuanțe și de amestec, necesitatea de a accepta și etape intermediare, inclusiv rasiale și culturale.
(aici fac o paranteză în a-mi exprima uimirea că tocmai Jemisin pare mai recent să nu mai creadă în nuanțe – în ultima ei carte, un urban fantasy pe care eu l-am perceput ca rasist anti-alb).
Multe forme de suferință din universul Celor o Sută de Mii de Regate sunt provocate de clasism, fundamentalism și rasism, de extremismul de a împărți lumea în buni și răi, oameni superiori și oameni inferiori, de a forța supremația civilizației (scrise) asupra culturii (tradiționale).
Chiar și cu prețul distorsionării istoriei și credinței, pentru a se conforma intereselor aristocrației – și apoi pedepsirea tuturor devianților. Ceea ce nu poate duce (și a și dus de fiecare dată și în realitate, de la Inchiziție la țarism) decât la cumularea unor tensiuni sociale și individuale ce-și vor găsi, mai devreme sau mai târziu, debușee violente. Singura marjă de control posibilă atunci când se ajunge la punctul de ruptură fiind, așa cum descoperă și Yeine, doar cea a magnitudinii. Se va ajunge la un cataclism genocidar, o revoluție sângeroasă, ori doar la reformă și o epurare limitată?
Mai bine zis, o Reformă, din moment ce lumea fictivă de aici este una mixtă, a oamenilor și zeilor, și totul se raportează și la religie. Dar cum oare să faci așa ceva, când controlul asupra „bisericii” oficiale este ferm în mâna statului – iar Zeul suprem este cât se poate de prezent și vizibil? În mod surprinzător, s-ar putea ca răspunsul să se ascundă… în mulatra urâțică, mai degrabă speriată și cert disprețuită de rudele sale mai nobile.
Tocmai fiindcă ea este aruncată într-o stare de alienare și confuzie (o trecere bruscă de la o societate matriarhală și războinică la una patriarhală și politicianistă, unde-i un simplu – și slab – pion și nimeni nu-i vrea binele), și tocmai fiindcă se află într-o etapă fluidă a personalității și formării, Yeine are capacitatea de deschidere și față de puncte de vedere interzise.
Lucifer are și el propria versiune a poveștii… și cu atât mai convingător poate fi când arată (și simte) ca un fascinant erou romantic, tragic și eminescian (inclusiv cu „pleata-n vânt”, dar și cu niște, hm, calități fizice… impresionante). Dar merită el ascultat? Când ești adolescentă, fructul interzis este cu atât mai atractiv, deși apropierea de el este extrem de periculoasă. Totuși, Yeine descoperă că răutatea absolută nu e neapărat legată de aparență (nu întotdeauna se ascunde în cei disprețuiți, ci prea frecvent în cei respectați) și că de fapt iubirea ucide mai sigur decât ura. Pentru că ura e negociabilă, dar iubirea nu – și iubirea poate face mai mult rău decât răzbunarea, atunci când este absolută.
În fond, tocmai cu absolutul luptă Yeine în carte și Jemisin în mesajele din spatele poveștii. O adolescentă are nenumărate fațete în mișcare și atunci prin ochii săi putem realiza cât de dificilă este înțelegerea nuanțelor unei personalități complexe; iar un lucru pe care toți îl descoperim de abia după maturizare (real pe la 40 de ani, zic eu) este necesitatea echilibrului. Echilibru între bine și rău, alb și negru, ordine și haos – mai ales că echilibrul nu permite puterea absolută, romanul fiind un puternic avertisment împotriva supunerii față de concentrarea puterii.
Și atunci, totuși ce trebuie să căutăm atunci când toți par să ne fie împotrivă și tirania imposibil de înfrânt?
Nu pot să descriu răspunsul oferit de carte și prețul plătit de Yeine (și alții), pentru că ar fi spoiler. Dar pot spune că finalul cărții nu doar că a oferit toate revelațiile necesare și o soluție neașteptată, dar și că a fost absolut spectaculos și memorabil. Tot astfel cum mai pot spune, deja mergând pe sârmă pe lângă spoiler, că va fi mult mai accesibil ca înțelegere, dar mai ales simțire, creștinilor. Este un final care nu știu cum ar rezona cu un cititor musulman sau evreu, însă pentru cei familiari cu teologia creștină va fi surprinzător de profund, culmea, după o carte care în multe sensuri este mai degrabă o pledoarie pentru păgânism și o critică dură a monoteismului.
Per total, încă o carte spectaculoasă de la Jemisin și un 5/5 pentru mine: intrigi multiple, complexe, pline de suspans și bine dozate; personaje mai degrabă monovalente, dar foarte eficiente (pe model mitologic); un stil narativ deosebit, aici nu încă dus la suprem ca în Pământul Sfărâmat, dar la fel de eficient în prezentarea simultană a două povești diferite; nu una, ci două crime misterioase de dezlegat și multiple indicii de investigat (și, evident, criminalii nu-s deloc cei așteptați); o mitologie excelent conturată și care pune în evidență nenumărate dileme sociale, religioase și rasiale; o continuă și înșelătoare joacă „de-a oglinzile” și „cu focul”, sublimată într-un final de excepție. Cert, încă o serie Jemisin pe lista mea de „recomand”!
(vestea bună: conform Paladin, volumul 2, Regatele sfărâmate, „este foarte aproape de finalizare” – deci presupun că apare anul acesta)
Yeine, tânăra conducătoare a unui sat din Nordul Îndepărtat, este chemată în capitala Celor O Sută de Mii de Regate de către bunicul său, Dekarta Arameri, stăpânul atotputernic al lumii. Spre marea ei surpriză se vede desemnată, alături de cei doi veri ai ei, printre cei trei posibili moștenitori ai lui Dekarta. Dar căile puterii sunt greu de străbătut, iar când zeii căzuți din vechime se amestecă în treburile muritorilor, secrete sângeroase încep să iasă la suprafață. Yeine se vede prinsă într-un jos periculos al iubirii și puterii, în care soarta lumii depinde de deciziile ei. Va reuși Nahadoth, zeul întunericului, acum transformat în sclav, să-i ofere lui Yeine dragostea și ajutorul de care are nevoie?
„O poveste complexă, cu numeroase răsturnări de situație deopotrivă amuzante, înfricoșătoare și melodramatice, care vă vor ține cu sufletul la gură.” Publishers Weekly
„Jemisin creează o lume exotică, hipnotizantă, în care zeii căzuți sunt sclavii clasei conducătoare, și unde crima și ambiția merg mână-n mână. Verdict: o eroină interesantă și o abordare nouă a fantasy-ului tradițional fac din acest roman o experiență încântătoare.” Library Journal
editura Paladin, 2016, hardcover, 440 pagini, traducere de Radu Hăulică
Blogul de SeFe 