Acest soft SF scris acum 10 ani se dovedește uluitor de actual în întrebările pe care și le pun personajele, într-o dezbatere pe viață și pe moarte (morți, multe potențiale morți): e mai bine ca într-o situație de criză deciziile să le ia elita educată, sau să se țină cont de voința majorității neștiințifice? E mai bine să mori liber și imperfect sau să te supui și să ai parte de siguranță și confort? Ai alege rebeliunea sau „oculta mondială”? Ambele au argumente convingătoare….
Deconectarea mă durea de parcă îmi căzuse un dinte. Tot încercam la fiecare câteva secunde, iar și iar… dar nimic, doar liniște și pustiu unde ar fi trebuit să-mi fie rudele și egalii. Am încercat să mă opresc. Nu mi-a fost mai bine.
Respir adânc. Încerc să-mi calmez pulsul ridicat.
Se pricepeau, oricine ar fi fost ei. Eram legat de la umeri până la glezne, cu ceva atât de puternic încât nici măcar eu să nu mă pot elibera. Îmi pulsau pe cap patru puncte amorțite, cele de unde-mi scoseseră nodurile de date din fiecare tâmplă, antena principală din creștet și micuțul tracker transparent cu raze X din spate, pe dreapta. Acela ar fi trebuit să fie secret de stat. Mai aveam un punct amorțit la șale, pe care nu-l puteam potrivi cu vreunul dintre implanturile mele. Dar păreau să mă vrea în viață; când mi-am frecat fruntea de hârtia sterilă și aspră a pernei, am simțit și auzit foșnetul de bandaje și am mirosit izul astringent de antiseptic.
Concentrează-te. Planifică. Care mi-era starea, ce opțiuni aveam? Pe sprânceana de deasupra legăturii de peste ochi îmi bătea un flux rece și constant de aer. Patul de care eram legat scârțâia când mă zvârcoleam și suna mai degrabă a metal decât plastic ori nanofibre. După ecou, aș fi zis că mă aflu într-o cameră mică și cu pereți tari. În afară de scârțâit și de oftatul blând al aerului, nu mai auzeam decât pași din când în când, dar prea încet și departe ca să îmi spună prea multe.
Balamalele au trosnit și s-a deschis ușa. Pașii s-au apropiat de pat. M-am pregătit să lovesc dacă prindeam ocazia, dar mi-am menținut respirația lentă și regulată.
— Nu e nevoie să vă prefaceți că dormiți.
Nu cunoșteam vocea. Bărbat, matur, engleză cu accent american, dar nu complet ne-educat.
— Vă monitorizăm pulsul, cu aceiași senzori pe care vi i-au implantat „prietenii” de la Institut.
Nu m-am putut abține și am încercat iar să activez rețeaua. Tăcere.
— Nu o să mă țineți aici prea mult, i-am răspuns în engleză, cuvintele scrâșnindu-mi peste limba uscată.
Am înghițit în sec și mi-am lins buzele.
— Cei cu sânge regal pot fi localizați chiar și fără tracker. Trupele mele se apropie de această clădire chiar acum. Dar dacă vă predați vă pot promite clemență.
Blufurile nu costă mare lucru și pot aduce beneficii mari.
A chicotit ironic.
— Dacă nu v-am fi scos nodurile de date, ați fi știut că vă avem deja de 19 zile.
Nouăsprezece? Ultimul sunet pe care mi-l aminteam era spargerea unui geam în spatele meu, șuieratul unui gaz, un miros puternic și cu iz medical… iar apoi m-am trezit aici, pe acest pat, acum doar câteva minute.
— În mod tragic, trupul dumneavoastră ars – mă rog, un simulacru suficient de convingător cu ADN-ul domniei voastre– a fost găsit în resturile vehiculului nostru, nu departe de palat. Așa că-s destul de sigur că nu o să ne fie greu să vă ținem aici cât avem chef. Sau, aș putea spune, cât aveți dumneavoastră chef.
— Atunci, vreau să plec imediat.
— Nu vă grăbiți cu presupunerile.
Vorbitorul s-a apropiat și s-a aplecat asupra mea.
— O să vă ofer clarificări, dar mai întâi trebuie să vă pun câteva întrebări simple ca să vă evaluăm starea mintală. Vă rog să îmi răspundeți sincer și nu uitați că vă monitorizăm. După ce răspundeți, vă dezleg la ochi și vă las și legăturile mai largi. Clar?
Să nu oferi informații inamicului este întotdeauna o idee bună, dar să-mi cresc șansele de a face ceva era și mai bine. Dacă nu-mi plăceau întrebările, nu aveam decât să tac și nu s-ar fi schimbat nimic.
— Da, înțeleg.
— Mulțumesc. Mai întâi, numele și titlul?
Mi-am întors capul direct spre vocea răpitorului, mi-am încordat fălcile și i-am replicat cu cel mai bun ton de comandă.
— Sunt Edvard Roderick Zachary Sigmund von Regensberg. Apărător al Umanității, Vicerege de Germania și Austria, Colonel Regal în Armata Europeană. Vrei și restul titlurilor?
— Nu, mulțumesc, sunt de ajuns. Vârsta?
— Douăzeci și doi.
A ezitat și pentru prima dată l-am simțit că e nesigur.
— Ce reacție aveți la următoarea propoziție: națiunile Terrei ar trebui să fie independente și să se guverneze singure, fără interferențe din partea Institutului?
— Dezgust.
Dar când am pronunțat vorbele… am realizat că nu simțeam nimic.
Nimic!
Prima oară am auzit o asemenea afirmație subversivă la 6-7 ani. Eu, sora mea Sissi și încă vreo cinci-șase dintre frații de linie microbiană tocmai terminasem o sesiune în tancul educațional; clipeam încă la lumină și ne curgea soluție salină din păr. Unul dintre profesorii în halate albe ne-a așezat pe toți în grup și ne-a întrebat ce credem de ideea că omenirea s-ar descurca mai bine fără familii regale.
— Vaiii! am strigat toți în cor și el ne-a zâmbit și a zis că suntem copii cuminți.
Îmi amintesc foarte bine revulsia fizică și greața asociate cu ideea, senzații care au revenit de fiecare dată când m-am gândit la noțiuni atât de eretice.
Cred, am subvocalizat de probă, că omenirea s-ar descurca mai bine fără familii regale.
Ideea era tot respingătoare… greșită, ignorantă și lipsită de viziune. Tot ce am citit eu și tot ce am văzut în călătoriile mele extensive susținea ideea că omenirea a fost salvată de la pieire de îndrumarea Institutului și continua să beneficieze de acest ajutor. Dar nu era decât o reacție intelectuală. Dezgustul pe care l-am crezut întotdeauna o reacție naturală, inevitabilă chiar, la asemenea idei din partea oricărui tânăr bine-crescut… lipsea.
— Vă mulțumesc. Avem acum toate informațiile necesare.
Răpitorul s-a aplecat și mai aproape de mine. Degete reci mi s-au strecurat pe sub baretele elastice ale măștii.
— Vă ridic masca. Puteți deschide ochii dacă vreți.
Mi-am deschis ochii atunci când a înlăturat stofa grea, dar mi s-au închis când i-a izbit lumina din cameră – vederea nocturnă augmentată are dezavantajele ei. Cât am apucat să văd, am prins fața răpitorului: caucazian, cu o mustăcioară neagră și îngustă. Am clipit și lacrimile mi-au curs către urechi.
Încăperea era scăldată de lumina aspră a unui bec LED de modă veche, singuratic pe tavan. Pereții erau construiți din blocuri ieftine reciclate, nevopsite; nicio fereastră și doar o singură ușă. De un perete era prinsă o rolă lungă de hârtie, acoperită cu un grafic complex și cu multe note scrise cu un pix colorat.
— O diagramă a minții dumneavoastră, mi-a zis când mi-a surprins privirea.
Purta haine de camuflaj, dar fără vreun însemn.
— E de-a dreptul impresionant ce v-au făcut, dacă ignori imoralitatea faptei.
Începeau să mă plictisească jocurile sale.
— Toate bune și frumoase, dar ce vrei de la mine?
S-a aplecat brusc spre mine, cu ochii reci și cenușii și respirația acră la doar câțiva centimetri de fața mea.
— Eliberarea de tiranie. Și să ne ajutați s-o obținem.
Privirile ni s-au încrucișat o clipă, dar apoi a părut jenat de intensitatea celei proprii și a dat înapoi.
— O să vă explic mai multe, stați liniștit.
A tras un șervețel dintr-o cutie din spatele capului meu și mi-a șters lacrimile de pe obraji și urechi.
Să se apropie atât de tare a fost o greșeală. Cu puterile și reflexele mele optimizate, aș fi putut să-i prind palma cu dinții și să-i smulg cel puțin un deget.
Dar nu am făcut-o. Simțul meu strategic mi-a zis că ar fi fost inutil.
Unul dintre valeții mei m-a rugat cândva să-i explic faza cu simțul strategic al celor cu sânge nobil. De la profesori știam că este o combinație de gene pentru trăsături specifice ale inteligenței și spiritului de observație, combinate cu antrenament riguros încă din copilărie, dar lui i-am zis doar atât: dacă ții o minge deasupra podelei și-i dai drumul, știi că o să cadă și cam unde o să aterizeze. Nu trebuie să stai să te gândești, o simți direct. Cam așa e simțul strategic pentru mine – inconștient, intuitiv și de obicei corect. Dar nu pot să-ți spun exact cum funcționează.
Așa că, în loc să-i sfâșii degetele, i-am zis:
— Mulțumiri, herr… cum să îți spun?
— După cum mă cheamă, adică Michael Whitfield.
În timp ce vorbea, mi-a slăbit legăturile; erau din nanofibră purpurie și păreau genul cu care se imobilizează un braț rupt, doar că îmi erau complet înfășurate în jurul trunchiului și membrelor.
Am tras adânc aer în piept și mi-am dezmorțit mușchii în coconul acela ceva mai relaxat. Eram tot legat, dar mai confortabil.
— Dacă tot suntem la momentul sincerității, herr Whitfield… unde ne aflăm și ce mi-ați făcut vreme de nouăsprezece zile?
— Locația aș prefera să nu v-o divulg până nu mai facem câteva teste. Cât despre ce v-am făcut… doar am desfăcut ce vă făcuse Institutul.
— Adică m-ați spălat pe creier.
— Dimpotrivă.
M-a privit drept în ochi.
— Vă asigur că mintea de acum e doar a dumneavoastră, pentru prima oară-n viață.
— Vreau dovezi.
— Nu le pot oferi, a recunoscut. Dar cred că veți descoperi că orice aveți chef să gândiți, pozitiv sau negativ la adresa Institutului sau a nobililor, nu va provoca nicio reacție fizică nedorită. Ceea ce nu era valabil până acum.
— Institutul a salvat lumea din apocalipsă, i-am zis, ca să văd cum reacționează, dar și ca să verific ce susținea.
La începutul secolului XXI, Terra era pe muchia prăpastiei – economic, ecologic, politic. Dar Institutul pentru Guvernarea Mondială Ideală, un grup de înțelepți binevoitori din mai multe națiuni, s-a adunat la Geneva și a formulat un plan de supraviețuire: să dezvolte, prin selecție și prin inginerie genetică, o clasă ideală de lideri; să-i educe și îndoctrineze de la naștere pentru excelență în guvernanță și devotament absolut pentru binele cetățenilor; și să-i conecteze la egalii din fiecare națiune prin transmițătoare implantate, ca să nu mai apară greșeli din neștiință, proastă comunicare sau sfaturi nefericite.
Nu toți au acceptat ideea. Unii au rezistat, s-au răsculat, ba s-au declanșat chiar și războaie. Dar Institutul, în înțelepciunea sa, și-a modelat noii guvernatori după conducătorii de odinioară, o clasă complet nouă de „regi” și „duci” și „împărați” pe care cetățenii erau predispuși să-i accepte, prin cultură, istorie și chiar povești. Popoarele conduse de noii nobili au prosperat; cele care s-au opus noii ordini au fost înfrânte și asimilate în rețea, ori pur și simplu împrăștiate în cele patru zări. În 80 de ani întreaga planetă a fost unită și a început o nouă epocă de aur.
Michael și-a lăsat capul pe-un umăr și m-a privit printre gene:
— Asta vi s-a spus. Dar e cel puțin incomplet.
Așa cum îmi promisese, reacția la afirmație nu mi-a fost decât una de mândrie și satisfacție intelectuală. Niciun semn că m-au spălat pe creier… nu că aș fi putut judeca singur așa ceva.
Restul zilei am petrecut-o în cămăruța unde mă trezisem, eu tot legat și Michael lansând întrebări tot mai provocatoare. Privirile aruncate din când în când m-au lămurit că-mi monitoriza impulsurile printr-un implant, iar tăcerile lungi și uneori subvocalizările de-abia auzite mi-au sugerat existența unor compatrioți, în camera vecină poate, sau la mii de kilometri distanță. Ca și cum ai flutura o friptură suculentă prin fața unui flămând, dar fusesem antrenat pentru orice eventualitate, inclusiv lipsa completă a comunicațiilor. Am rămas atent, am oferit cât mai puține informații și am pândit o oportunitate de evadare.
După ore interminabile, și-a cerut scuze și a ieșit, căscând și întinzându-și brațele deasupra capului. Ceea ce mi-aș fi dorit și eu.
Următoarea oră, Michael s-a contrazis cu tovarășii săi. Erau suficient de departe cât să nu disting cuvintele nici cu auzul meu augmentat, dar din ton puteam ghici că discutau vehement cel puțin cinci persoane, toate prezente fizic, nu prin teleconferință.
Cât se certau eu am încercat să-mi eliberez un braț, dar legăturile mă țineau într-o strânsoare inexorabilă, chiar și slăbite.
— Mă tem că avem o mare problemă, mi-a zis Michael când s-a întors.
— Cum adică noi?
— Dumneavoastră și cu mine. Am făcut o greșeală și am creat o problemă pentru amândoi.
Mergea de colo colo prin cămăruță, cu mâinile încleștate la spate.
— S-ar putea să vă convină sau nu, dar să știți că v-am ales ca țintă a acestei operațiuni fiindcă ați demonstrat simpatie față de grupurile reformiste. Mai exact, știm că v-ați certat recent cu sora dumneavoastră, Regina Americii de Nord, pentru cum a tratat insurgenții indigeni din Columbia Britanică.
Deși eram conștient că nu conta, mi-am ascuns reacția vizibilă. Dacă acești rebeli știau de contrazicerea dintre mine și Sissi, atunci aveam o lacună de securitate foarte serioasă.
— Bazat pe ce știm despre dumneavoastră și pe cercetările mele asupra istoriei dumneavoastră personale, am presupus că după frângerea condiționării o să ni vă alăturați din convingere. Dar reacțiile la chestionarul meu de azi indică faptul că nu vi s-au schimbat funcțiile corticale înalte. Partea convențională a antrenamentului a reprezentat mai mult din îndoctrinare decât noi – eu – speram.
A pufăit și-a dat din cap.
— Altfel spus, chiar și fără condiționare, tot credeți în Institut. Firește, o luasem în calcul drept posibilitate. Nu a mai încercat nimeni vreodată să deprogrameze un adult regal complet îndocrinat.
— Deci pot să plec?
Nu m-a privit în ochi.
— Mulți dintre tovarășii mei vor să vă ucidă pe loc. Dar i-am convins să accepte un compromis, ca să nu fie irosite toate resursele și eforturile consumate deja în operațiune.
Cam ce compromis, m-am întrebat, o sta între moarte și eliberare?
— Fără condiționare, loialitatea remanentă față de Institut poate fi dezbătută rațional. Am la dispoziție trei zile să vă atrag de partea noastră.
De data aceasta mi-a susținut privirea cu ochii săi de oțel.
— Ne dăm seama, firește, că cea mai evidentă cale de acțiune va fi să vă prefaceți supus până reușiți să evadați. Țineți cont, te rog, că vom continua să vă monitorizăm în mod continuu. O să ascultăm prin urechile dumneavoastră tot ce spuneți sau vi se spune. Dacă după trei zile colegii mei nu cred că sunteți complet dedicat cauzei noastre, sau dacă oricând în viitor o să încercați să ne trădați… o să detonăm cele 150 de grame de C-6 implantate lângă coloana dumneavoastră vertebrală.
Deci așa se explica punctul amorțit de deasupra șalelor. Poate mințea, desigur, dar simțul meu strategic îmi spunea că nu. Iar 150 de grame de C-6 erau suficiente să ne transforme în atomi pe mine și pe oricine ar fi avut ghinionul să fie pe aproape.
— Îmi pare rău că a fost nevoie de așa ceva, a zis Michael și fața sa chiar părea sincer încordată. Am încercat să-i conving să nu implantăm gadgetul, dar am pierdut la vot.
— Dezavantajul unui regim democratic. Dacă organizația v-ar fi fost condusă de nobili, ați fi știut că decizia era obiectiv cea mai bună alegere, nu doar cea mai atractivă superficial.
— Dacă ne-ar fi condus cineva ca sora dumneavoastră, nici nu v-ați mai fi trezit vreodată.
Nu am avut replică la așa ceva.
Când eu și Sissi aveam 7 ani, după câte îmi amintesc, am văzut-o aplecată pe malul unui iaz, apoi țâșnind în apă cu un plescăit și ieșind triumfătoare cu ochii umflați și gușa fremătătoare a unei broaște strânse în pumnișor. M-am întrebat ce vedea oare la micuțul amfibian, așa că m-am apropiat de ea… și am privit oripilat cum strângea degetele tot mai tare, în timp ce picioarele broaștei smuceau panicate încercând să scape.
— Hei! am strigat.
A tresărit, s-a ridicat și m-a înfruntat, iar broască a căzut în iaz.
— Am… am vrut doar să văd cât de tare pot s-o strâng. Fără să, știi tu, fără s-o omor sau ceva.
— Și de unde știi cât de tare e suficient ca s-o omoare?
Nu mi-a susținut privirea.
Ar fi trebuit s-o pârăsc profesorilor, dar nu am făcut-o. Eu și Sissi eram frați de sânge și împărtășeam o legătură specială, mai strânsă decât cu ceilalți nobili din seria noastră; niciunul dintre noi nu-l turna pe celălalt. Dar i-am scos peri albi pentru incident și nu a mai torturat altă broască vreodată.
Din ce știam eu.
— Deci.
Michael a inspirat, a rămas așa câteva clipe și a expirat.
— Dacă sunteți de acord să mă ascultați.. dacă îmi dați sincer o șansă să vă conving de dreptatea noastră… o să vă dezleg.
— Și dacă refuz?
Michael și-a coborât privirea.
— Moartea.
— Desigur.
Am respirat adânc o vreme ca să-mi calmez inima ce-mi bătea tare. Michael mi-a așteptat răspunsul.
— Era o poveste de odinioară, i-am zis în cele din urmă, despre un bărbat care a fost dus în fața unui rege malefic după ce a furat o pâine. Regele l-a osândit la moarte, dar bărbatul i-a oferit un târg: „cruță-mi viața și o să-ți învăț porcul să cânte”. Ideea l-a intrigat pe rege și i-a acordat un an să facă porcul să cânte. Dar dacă nu reușea… îi tăia capul.
— Nu cred că înțeleg.
— Stai să termin. Pe când îl îndepărtau pe condamnat, un prieten l-a întrebat ce era în capul lui. „Că doar nu o să poți învăța un porc să cânte!” Bărbatul i-a răspuns: „Într-un an se întâmplă multe. Poate moare regele. Poate mor eu. Sau porcul. Sau… cine știe… poate chiar învață porcul să cânte”.
Un colț al gurii lui Michael s-a ridicat într-un surâs ironic și a dat din cap.
— Se pare că amândoi realizăm în ce situație ne aflăm. Doar că nu mi-e clar care din noi e porcul.
Și a început să-mi dezlege coconul purpuriu de nanofibră. Când a terminat cu nodurile, l-a desfăcut și mi-a întins mâna.
— Excelență?
Michael și doi paznici înarmați m-au dus de-a lungul unui coridor spre o ușă oarecare de interior. Dar când am trecut prin ea m-am trezit într-o încăpere cavernoasă mare cât un stadion și înaltă de cel puțin trei etaje, fără ferestre, dar iluminată de lămpi străvechi, din cele cu vapori de mercur. De jur împrejur se întindea un mezanin, cam la două etaje înălțime; resturile unui lift urcau pe vremuri până acolo. Mirosea ca într-o criptă, o putoare de putregai și praf străvechi.
Un mall. Unul dintre miile de temple ale marelui zeu al Consumului care zăceau pustii de-a lungul și de-a latul Americii de Nord, abandonate în marea criză economică de dinainte de Unificare. Aceasta era în stare destul de bună, cu imaginile de început de secol încă lizibile pe firmele magazinelor și cu lucarnele încă intacte – deși vopsite în negru drept apărare împotriva sateliților iscoditori. Clădirea din care tocmai ieșisem, din cărămidă cenușie urâtă, era una din mai multe de pe parterul vast.
— Aici era cândva un patinoar, mi-a explicat Michael. Chiar și-n plină vară, oamenii veneau aici să patineze, să bea cacao fierbinte și, firește, să cumpere.
— O nebunie.
Economia americană fusese atât de umflată de shopping – atât de dezechilibrată în sensul consumului individual – că nu se putuse adapta la economia mai eficientă și mai sustenabilă pe care Institutul o proiectase pentru lume. După mine, haosul care a urmat Unificării de pe acest continent a fost la fel de motivat de dragostea lor pentru cumpărături ca și de cea istorică pentru democrație și neîncrederea în nobilime, adică explicațiile uzuale.
— Un sistem nesustenabil. Dacă nu venea Unificarea, s-ar fi prăbușit sub propria greutate.
— Așa zice Institutul.
A scos un card video din buzunar și mi l-a dat.
— Bunicul meu a crescut în acest oraș înainte de Unificare și a filmat de câteva ori chiar în acest mall.
Pe cardul video se vedeau, în culorile țipătoare de început de secol, copii care râdeau și adulți care patinau chiar acolo, la doar câțiva metri de poziția noastră. Purtau geci voluminoase de iarnă și căciuli de lână; de cealaltă parte a balustradei, oameni îmbrăcați de vară treceau cu sacoșe și pahare de cafea.
— Uitați ce fericiți erau.
— Fericiții ăștia stăteau în vârful unei piramide de inechitate socială. Stilul lor de viață era posibil datorită chinului muncitorilor ce trudeau în condiții aproape de sclavie – condiții pe care Institutul le-a eradicat din aproape întreaga lume.
— Și a pus în loc o mai largă clasă mijlocie, dar fără vreo speranță de a avansa. Poate că ați eliminat foametea, dar oamenii tot suferă de sărăcie – sărăcie a opiniilor, sărăcie a ambițiilor. Constructorii acestui mall aveau visuri.
— Dar cei mai mulți nu și-au realizat acele visuri și mulți au ajuns flămânzi și fără adăpost. Azi fiecare cetățean se poate aștepta la o viață decentă și confortabilă. Nu-i un preț corect pentru câteva visuri imposibile?
— Vorbește dresajul, rămășițe condiționării, sau chiar dumneavoastră?
Mi-am dat seama că nu știam.
Michael doar mi-a surâs.
Am petrecut restul zilei aceleia, ca și pe cele următoare, mergând prin mall-ul în ruină și vorbind, însoțiți mereu de doi paznici înarmați. Mintea mi se împărțea mereu între contrazicerea argumentelor lui Michael în favoarea democrației și a capitalismului liber, căutarea unei căi de evadare și urmărirea punctelor slabe și puternice ale rebelilor.
Cel mai bine mi-a ieșit ultima. Organizația lui Michael avea evident contacte undeva sus în guvern, dar părea că unele dintre informațiile noastre cele mai confidențiale rămăseseră secrete, fiindcă Michael și paznicii nu păreau să realizeze cu adevărat cât de puternice îmi erau simțurile. Nu păreau nici să se prindă că dirijam subtil și plimbările, și pe Michael. Rătăcirile noastre aparent aleatoare erau de fapt calculate atent ca să pot observa toate părțile ascunzătorii rebelilor.
Ce am descoperit m-a surprins. Organizația rebelă, denumită America Reborn, era mult mai mare decât acel grupuscul. O diagramă a rețelei de comunicații, uitată pe un birou cu lumina stinsă, mi-a arătat că dețineau peste 50 de facilități la fel de mari ca aceasta. O conversație pe care am auzit-o printr-o zid solid de beton m-a lămurit că aveau mii de membri, acces la arme puternice și un program sofisticat de antrenament. Și totuși sora mea, Regina Americii de Nord, celebră pentru zelul cu care suprima orice formă de opoziție, nu-mi spusese niciodată că ar avea măcar idee de existența acestei organizații.
Îmi era clar că răpirea mea, Viceregele de Germania și Austria, de către America Reborn, nu era doar un incident izolat. Dacă treceam de partea lor – și poate și dacă nu o făceam – aveau o șansă reală să preia controlul asupra cel puțin a unei părți din America de Nord, când or decide să acționeze, și poate chiar s-o păstreze.
Și, pe baza discuțiilor mele cu Michael, nu mai eram așa sigur că ar fi ceva rău.
Indiferent cât de tare apăram guvernarea Institutului, cu pacea sa mondială („mai puțin starea constantă de activități rebele de nivel local”, mi-a amintit Michael), libertatea și prosperitatea sa, Michael reușea de fiecare dată să contra-argumenteze.
— Noi, cei de sânge regal, nu avem atâta libertate personală pe cât s-ar părea, i-am zis pe când ne plimbam printre ruinele jefuite ale unui fost magazin de produse sportive. Eu îmi iau foarte în serios titlul de Protector al Umanității. Noi suntem sclavii cetățenilor noștri; tot ce facem e dedicat binelui umanității.
— Ușor de zis, de dincolo de un tavan de sticlă impenetrabilă. Nici măcar cel mai bogat cetățean obișnuit nu se poate apropia de viața regală opulentă și puterea voastră personală.
— Singurul motiv pentru castele, monumente și carele de diamant sintetic trase de cai este să reamintim cetățenilor obișnuiți că guvernul lor este destul de puternic să înfrângă orice problemă. Studiile noastre ne-au arătat că funcționează.
— Întotdeauna cei puternici au pretins că luxul lor are ca scop gloria Domnului, sau a poporului, sau a statului… dar niciodată a lor. Și totuși ei sunt indivizii cei care beneficiază de el.
Și tot așa, fără să reușim vreunul să-l convingă pe celălalt.
În acea noapte, treaz în pat, într-o cameră încuiată și bine păzită, mi-am reproșat singur incapacitatea de a distruge argumentele lui Michael. Unde-mi fugise convingerea? Forța personalității? Calitățile diplomatice cu care oprisem așa-zisa „Rebeliune Gasthaus” fără vreun strop de sânge, de niciuna dintre părți?
Fără implanturi și condiționare, am realizat, nu mai reprezentam nimic. Îndoctrinarea îmi oferea convingeri; comunicarea neîntreruptă cu egalii mei din întreaga lume mă făcea să par mai deștept, mai înțelept și mai capabil decât eram singur. Fără ele, eram doar ceva mai mult decât un atlet… un trup și niște simțuri optimizate genetic, servind o minte mediocră. O minte care nu mai știa ce să creadă.
Mi-au dat lacrimile.
Și, pe când plângeam, știam că sunt monitorizat. M-am întrebat ce concluzii trăgeau.
A treia zi a început la fel ca primele două, cu un mic-dejun simplu, cu cereale.
— Azi e ziua judecății, mi-a zis Michael în timp ce înfulecam, și sunt oarecum optimist. Deși insistați să mă contraziceți, cred că începeți să ne înțelegeți. Azi vom colabora ca de obicei, iar la finele zilei mă văd cu compatrioții mei și decidem ce facem cu dumneavoastră.
Mi-a bubuit inima. Voiam să trăiesc – dar o puteam face în opoziție cu tot ce luptasem eu pentru a apăra, întreaga mea viață?
Sincer, nu eram sigur, nici într-un sens, nici în celălalt.
Când am ieșit din clădire, i-am deraiat subtil spre stânga, către partea mall-ului pe care nu o evaluasem încă. Șiruri de urme proaspete peste mizeria și resturile de pe jos mi-au sugerat că zona era folosită frecvent de rebeli, dar nu mi-era clar pentru ce.
Am mers mai departe, vorbind despre istorie și politică, dar pe când treceam pe lângă o construcție, am mirosit ceva care m-a surprins: izul distinctiv de migdale uleioase al C-6-ului. O cantitate uriașă, dacă-l puteam simți de la o asemenea distanță, chiar și cu nasul meu augmentat.
Oare ce făceau cei din America Reborn cu un asemenea depozit de explozibili? Bine plasate, 10 kile de C-6 puteau distruge un zgârie-nori; 100 puteau demola un baraj. Și nu era la fel de stabil ca alți explozibili… așa că probabil urma să fie folosit în curând.
Mi-am dat seama imediat ce am de făcut.
— Ascultă, l-am întrerupt. Putem să dezbatem politică toată ziua, dar sunt sigur că tu și colegii tăi aveți deja destule date ca să verificați cu cine țin.
Michael a privit ba într-o parte, ba în alta.
— Excelență, nu… nu înțeleg.
— Mă bag. Vreau să vin alături de America Reborn.
— Păi… da, sunt firește încântat să aud așa ceva, dar va trebui să-mi consult tovarășii…
— Înțeleg. Dar crede-mă că-s sincer.
Eu nu eram convins că-s sincer, dar credeam că destul de aproape cât să-i satisfac pe cei care îmi urmăreau reacțiile autonome. Dar de fapt mi se activase simțul strategic la mirosul de C-6.
Între propria mea răpire – sau recrutare – prezența explozibililor și alte câteva lucruri pe care reușisem să le descopăr despre rebeli, eram sigur că voiau să declanșeze o ofensivă militară majoră, cândva în următoarele 6 săptămâni.
Și că vor pierde.
Ei nu știau ce știam eu despre guvernul nord-american, mai ales despre sora mea. Chiar și atât de bine înarmați și antrenați, tot nu aveau șanse să câștige – cel puțin deocamdată. Și dacă atacau pe loc, nu doar că urma să eșueze, dar Sissi avea să pedepsească întreaga populație. Pierderile de vieți și libertăți ar fi fost recuperate de-abia după decenii.
Singura cale de a opri așa ceva era să mă alătur cauzei rebelilor. Adică pe bune, cu totul, ca să le ofer destule secrete guvernamentale cât să mă creadă când aveam să le explic faptul că planul lor actual era garantat să eșueze. Și apoi… poate să obțin o soluție diplomatică.
Sau poate… poate că era necesar să ajut la doborârea guvernului… care mă concepuse, crescuse, educase și avusese încredere să-mi dea pe mână 140 de milioane de vieți omenești.
Cum să fac așa ceva?
Fiindcă, în timp ce mergeam înapoi spre clădirea principală – iar Michael trăncănea extaziat și cei patru paznici tot mă ținteau cu armele – am realizat cui îi sunt cel mai loial. Chiar și fără condiționare, chiar și despuiat de titlurile mele de Vicerege al Germaniei și Austriei, Colonel Regal al Armatei Europene și restul… tot rămâneam Protectorul Umanității.
Nu degeaba era întotdeauna primul meu titlu menționat. Cea mai mare prioritate a mea este binele cetățenilor, apărarea lor de război, foamete, boli, dezastre naturale și, în cele din urmă, chiar și de abuzurile guvernului. Această prioritate era temelia condiționării și antrenamentului meu și, indiferent ce mi se făcuse vreme de 19 zile, rămânea fundația personalității mele. Din ce știam eu, probabil că îmi era scrisă și în gene.
Iar acea prioritate nu permitea un eșec al rebelilor. Dacă nu-i puteam opri din atac, trebuia să le găsesc o cale să câștige. Iar după aceea…
Eram atât de distras de strategie și tactici încât nu am realizat ce aud până mai c-a fost prea târziu.
Motorul unui Raven.
M-am oprit și am privit neajutorat în sus; lucarnele vopsite în negru nu-mi permiteau să văd nimic. Michael și paznicii se holbau stupid la mine, cu urechile lor normale incapabile să detecteze sunetul.
— Atac aerian! am strigat spre ei. La pământ!
Simultan m-am trântit pe pardoseala murdară și crăpată și mi-am acoperit capul cu brațele.
— Ce? a zis Michael, puțin cam lent în a pricepe, în pofida calităților sale psihologice, așa că l-am prins de mână și l-am tras lângă mine.
Paznicii, ca reacție la vocea mea de comandă, s-au supus toți, dar urma să realizeze în câteva clipe că s-au supus ordinului celui pe care-l păzeau. Speram ca acele clipe să fie destule cât să le salveze viața.
Au fost, pentru trei dintre ei. Al patrulea s-a ridicat într-un genunchi și mi-a țintit capul cu arma fix înainte să explodeze lucarnele.
Un nor roșiatic înflăcărat a împroșcat fostul patinoar cu sticlă și metal, urmat imediat de un bubuit asurzitor și de unda de șoc. Lumina soarelui a pătruns prin gaură și a străpuns praful cu raze tăioase.
Michael zăcea lângă mine și-i curgea sânge din cap.
— Ce se întâmplă? a întrebat cu o voce amortizată de țiuitul din urechi.
— Ne atacă un Raven. O dronă pilotată de la distanță.
M-am uitat în jur. Paznicul cu arma era inert și sângele negru îi îmbiba pantalonii sfâșiați de cioburi; ceilalți trei erau vii, dar în stare de șoc. La 100 de metri în spatele nostru, rebelii ieșeau din clădire ca albinele dintr-un stup lovit cu piciorul.
— O să atace din nou în cam trei minute. Trebuie să ne adăpostim. Hai!
L-am prins de braț și l-am tras după mine, împiedicat, spre cea mai apropiată clădire de beton.
— Cum… cum de ne-au găsit?
— Habar n-am.
O parte din mine spera că m-a localizat Sissi, dar dacă ar fi crezut că mă aflu în mall ar fi trimis trupele speciale.
— E doar un Raven… probabil o patrulă banală care a avut noroc și-a depistat ceva.
O rafală poc-poc-poc-poc de sus și mirosul de kerosen mi-a dat de înțeles că rebeli dețineau o baterie antiaeriană Wasp. Michael și-a dat capul pe spate și a urmărit scânteile ce urcau spre cerul cenușiu și plin de praf. O clipă mai târziu, de undeva de deasupra norilor, o bubuitură.
— L-am nimerit?
— Nu are importanță.
Am tușit și am scos din plămâni pulberea cu iz de criptă. Tocmai ajunsesem la clădire și părea întreagă.
— Chiar dacă bateria Wasp a doborât drona, o să mai apară imediat cinci-șase, iar după ele elicoptere pline cu soldați. Focul antiaerian doar le-a confirmat că ținta e validă.
Ușa era încuiată.
— Nu putem intra.
Un șut puternic și broasca a plesnit.
— Ba putem.
O lumină slabă de origine chimică s-a aprins când am intrat și ne-a dezvăluit lăzile metalice cu C-6, depozitate în stive înalte până în tavan. Păreau să depășească o tonă de explozibil.
— OK, Michael. Ce faceți cu explozibilul?
Și-a șters din ochi sângele care continua să-i curgă din cap.
— Nu-ți pot spune fără aprobarea comitetului.
— Nu-i timp de negocieri, Michael.
O serie de pocnete înfundate în spatele meu ne-a vestit a doua lovitură aeriană.
— Ca să te ajut trebuie să știu.
Izbucnirea unei flăcări dincolo de ușa spartă a trasat linii tremurătoare de lumină portocalie peste fața lui Michael. Afară țipa careva de durere.
— Fie, a spus și a închis ochii. O să ne infiltrăm în Casa Albă. Ca s-o distrugem în timpul audiențelor Reginei din 4 iulie.
— Nu o să vă iasă. Chiar dacă o să evitați sau dezafectați senzorii de explozibil din clădire, nu o să puteți face asta și cu nasul augmentat al sorei mele. O să simtă explozibilul înainte să intrați.
Michael a privit în toate părțile, în timp ce se consulta cu tovarășii săi de altundeva din facilitate.
— Dumnezeule… ne spui adevărul!
Un urlet bubuitor pe deasupra acoperișului de metal ne-a făcut pe amândoi să ridicăm privirea. A urmat vaietul șuierător al descensoarelor individuale și o răpăială – focul armelor soldaților guvernamentali, care intrau prin lucarnele sfărâmate.
Simțul meu strategic mi-a arătat orele următoare la fel de clar ca pe cele deja trecute. Plutoane guvernamentale invadând mall-ul, deja slăbit de bombardamentele dronelor Raven. Rebelii ripostând, bine echipați și organizați, dar insuficient pregătiți pentru întăririle practic nelimitate care urmau să fie aduse după ce realizau cât de puternică este facilitatea. Capturarea ei rapidă, suficient de iute cât să nu poată funcționa complet procedurile de securitate a informațiilor rebelilor. Destule date și destui prizonieri importanți încât să descopere Regina planurile rebelilor.
Viața mea proprie era prea mică și prea variabilă cât s-o pot prezice. Dar, indiferent dacă supraviețuiam atacului sau mi se găsea trupul în ruine, Sissi tot avea să știe că am fost răpit de ei. Ceea ce urma să agraveze lucrurile.
Legea marțială. Pierderi de vieți și libertăți. Încrederea dintre guvern și cetățeni, ruptă pentru cel puțin 20 de ani.
Pentru prima dată în viață, m-am întrebat cum de-a ieșit Sissi atât de rea. Poate imperfecțiuni în condiționarea ei. Poate că mai era nevoie de câteva generații ca să fie eliminate aceste trăsături ereditare. Poate că pur și simplu așa era ea și, pentru binele cetățenilor, trebuia să-i împiedic descoperirea planurilor celor din America Reborn.
Mi-am pus palmele pe umerii lui Michael.
— Îmi pare rău, i-am zis cu blândețe.
Și i-am frânt gâtul.
După o scurtă rugăciune pentru sufletul său, mi-am dres glasul și am pronunțat tare și clar.
— Viceregele von Regensberg, către plutoanele Bravo și Echo. Nu sunt rănit, repet, nu sunt rănit. Clădirea a fost afectată sever de atacurile cu Raven. Vă avertizez că pe acoperișul mall-ului există o baterie Wasp.
Și tot așa, împroșcând informații compromițătoare prin comunicații inexistente spre trupe care nu mă puteau auzi. Dar tovarășii lui Michael nu știau aceasta și, fără tracker, nu puteau descoperi unde sunt. Tot ce știau ei – ce credeau că știu – era că i-am trădat. Și deși îmi monitorizau semnalele vitale, tot nu puteau fi siguri dacă stresul minciunilor mele nu era cumva doar stresul unui om care-și trădase aliații aparenți și încerca să îndrume un asalt direct spre poziția lui.
Detonarea unei tone de C-6 urma să radă de pe fața pământului întreaga zonă și toate dovezile planurilor actuale ale rebelilor – inclusiv răpirea mea. Dar America Reborn urma să supraviețuiască și poate, cândva, să o înlăture pe sora mea. Eu le doream succes.
Îmi părea rău că singura cale de a-mi salva poporul era să sacrific atât de multe vieți, inclusiv a mea. Dar unele priorități erau mai profunde și decât condiționarea.
— Am înțeles, comandant de pluton, am exclamat către nimeni. Începeți faza patru la ordinul meu.
Am simțit un clic jos, pe coloana vertebrală, și am știut că am reușit.
Iar în ultima mea clipă mai că am auzit un porc cântând.
© 2010 David D. Levine
povestire publicată inițial în Analog, tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
(în engleză o puteți citi pe blogul autorului – aici)
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
David D. Levine a debutat pe piața profesionistă de SF în 2001, a câștigat premiul Writers of the Future în 2002, a fost nominalizat la premiul John W. Campbell, categoria „Cel mai bun debut” în 2003, iar în 2004 și la Campbell, și la Hugo. A câștigat premiul Hugo în 2006, la categoria „Cea mai bună povestire”, cu ”Tk’Tk’Tk”. Volumul său de proză scurtă, ” Space Magic”, a câștigat premiul Endeavour în 2009.
În ianuarie 2010 a petrecut două săptămâni într-o bază marțiană simulată în deșertul din Utah, experiență descrisă pe bentopress.com/mars/. Trăiește în Portland, Oregon, cu soția sa, Kate Yule, împreună cu care a fost editor al fanzinului ”Bento”, iar online îi găsiți pe www.BentoPress.com.
Blogul de SeFe 