Care să fie oare linia demarcatoare între o IA pur și simplu și conștiința de sine? s-au întrebat atât de mulți scriitori de SF de-a lungul timpului… iar Martha Wells pare să fi găsit un răspuns. Neașteptat poate pentru SF-ul serios, dar în retrospectivă… nu chiar așa de surprinzător. Care, culmea, nu mă duce cu gândul la Roboții lui Asimov, cum ne-am aștepta, ci mai degrabă la Numele Trandafirului de Umberto Eco, deși nu pot detalia prea tare fără a face spoiler (pentru Eco).
Pot însă menționa măcar punctul comun între legătura om-divinitate-Diavol pentru călugării medievali de acolo și om-robot pentru exploratorii din lumile imaginate de Wells: umorul. În fond, rar o să găsim ceva mai unic omenirii comparativ cu celelalte animale inteligente (în diverse grade) de pe Terra decât capacitatea de a glumi – și nu aș fi extrem de surprins dacă, la prima întâlnire de gradul III, speciile extraterestre nu vor înțelege poanta și, probabil, nici faptul că etalarea danturii nu reprezintă o amenințare (ci o deschidere).
Adică fix triunghiul în care se trezește prins AsaSint (Murderbot în original) în carte: umor, amenințări și (teama de) deschidere – iar dacă pentru un fanatic religios medieval râsul reprezintă un defect… s-ar putea să nu greșească, fiindcă AsaSint chiar este defect. Un robot de luptă defect, mai exact, cu diverse consecințe mai mici (ca de exemplu că a masacrat vreo 70 de mineri la un moment dat, deși între timp a fost suprascris, deci stați liniștiți – sau nu) ori mai mari (ca de exemplu faptul că e pasionat de… telenovele space opera).
Și cu o consecință mai greu de măsurat la început, dar care pune în mișcare un lanț întreg de evenimente: nu se mai updatează automat. Motiv din care își face în continuare datoria de a-și proteja „umanii lui” și când nu ar mai fi cazul, deși se afundă tot mai tare într-un mister tot mai ucigător. Și captivant, de altfel, din moment ce romanul începe ca un SF clasic de explorare (o echipă de savanți pașnici și cam aerieni cercetează o planetă) și trece imediat aproape în pulp (aaaaargh! Fugiți! Monstru mare!), dar o cotește apoi destul de surprinzător într-un „murder mystery” gen Agatha Christie.
Bine gestionat oricum („criminalul” chiar nu se relevă până spre sfârșit și ancheta dă de câteva hopuri), dar pe deasupra original prin faptul că e povestit nu de unul dintre oamenii implicați, ci de robotul lor. Care, robot fiind, are o anumită inocență în interpretarea motivațiilor și comportamentelor umane și, pe deasupra, o doză bună de umor sarcastic și auto-ironic.
Calitatea principală a cărții, de altfel, pentru că Toate sistemele în alertă chiar este foarte amuzantă. Cel puțin pentru mine, din moment ce Martha Wells înțelege foarte bine mintea militară și „hazul de necaz” cinic, tipic acestei profesii. Dar și nouă românilor ca popor, așa că în mod sigur o să vă amuze și pe voi considerabil.
De altfel, tocmai această înțelegere de finețe a minții militare dă și specificul personalității AsaSintului (cu toate că el nu e robot de luptă, ci de securitate, adică un fel de bodyguard mai degrabă decât un soldat – motiv din care nici nu consider romanul decât „fake military scifi”). Altfel spus, autoarea surprinde foarte bine ambivalența militarului față de „civilii săi”: nu-i înțelege complet și cert nici ei pe el, ar prefera mai degrabă singurătatea sau compania altor soldați (chiar și inamici, în fond au mințile mai asemănătoare) decât să facă față unor conversații de complezență și cert ar alege să se tragă în el decât să le gestioneze sentimentele… dar va muri pentru ei, dacă va fi nevoie. Și, de fapt, AsaSint o și face în mod repetat și nu are vreodată impresia că a comis un eroism: este doar datoria sa, atât ca luptător, cât și ca robot.
Unde, chiar și într-o carte foarte light de fapt (deși mor destui oameni, mai mult dintre cei buni decât dintre cei răi), Wells ridică niște întrebări destul de filozofice cu privire și la individualitate, și la libertate. Cât de individ poate fi un robot, când e identic cu toți ceilalți? Cât de liber poate fi, nu numai atunci când e doar o armă umblătoare, dar și într-o democrație utopică, unde în loc de stăpân i se oferă un tutore? Cât de corect percepe el realitatea și cât de sinceră îi este individualitatea, când mintea sa e compusă din presetări, module de învățare și (pe ascuns) impresii pe care și le face pe baza consumului de ficțiune (entertainment, seriale mai exact)?
Ei bine, o parte din aceste întrebări chiar și le pune și AsaSint însuși (sau însăși, menționează clar că nu a fost proiectat cu organe sexuale, deci e de fapt androgin), dar, asemănător cu freeboții din Sea of Rust a lui Cargill (cu care are multe în comun), nu are timp de filosofie, fiind prea ocupat să lupte și să (nu) moară. Și, încă și mai mult, să nu-i moară protejații, deși, ca niște savanți cu capul în nori ce sunt, par să insiste în acest sens. Aceasta când nu-l suspectează chiar pe el că ar fi de fapt vinovatul sau măcar agentul altcuiva – ceea ce e cumva adevărat, dar numai în sensul că este propriul său agent și intenționează să rămână astfel.
Cel puțin până când are de ales între secretul conștiinței sale, ca și propria-i supraviețuire, sau colaborarea cu oamenii pentru a-i salva dintr-un pericol iminent (cât din acel pericol este extraterestru și cât e „mai aproape de casă”, vă las pe voi să vă întrebați și să descoperiți singuri, romanul fiind în esență un whodunit, dar noir numai în stilul de umor). O alegere îngreunată de faptul că… AsaSint este timid.
Mai exact, din moment ce ca inteligență emoțională este încă nedezvoltat și nu a interacționat direct cu oamenii altfel decât drept mașină (sau sclav, am putea zice), tentativele lor mai degrabă utopice de a-l integra îi provoacă reale angoase, cu rezultate uneori… hilare. Wells folosește ingenuitatea robotului și pentru a ridiculiza idealismul exagerat al savanților nerealiști (deși, per ansamblu, romanul și deci autoarea mai degrabă ne încurajează spre un idealism pozitivist), și pentru a judeca aspru cinismul și lăcomia altora, deloc utopici – și ambele îi ies foarte bine. AsaSint de-abia începe să își formeze o părere (inclusiv morală) despre oameni – așa că îi vedem (și ne vedem) cu maximă sinceritate, uneori amuzantă, alteori întristătoare.
Și, dacă e să fiu și puțin critic, e cam tot ce vedem – mi-a plăcut stilul „frugal” de scris al autoarei, m-a amuzat considerabil simțul ei al umorului și a fost bună partea de mister și crimă, dar la worldbuilding să nu vă prea așteptați. Vedem foarte puțin din planetă și încă și mai puțin din universul narativ – și chiar și acel puțin nu oferă nimic nou, fiind un SF extrem de basic. Există oarecum o justificare (percepem lumea prin ochii unui robot fără prea multe cunoștințe, de fapt), dar clar Toate sistemele în alertă este un roman (doar) de personaj și nu unul de descoperit lumi.
Ceea ce nu înseamnă că nu e suficient pentru o lectură facilă și distractivă (nu vă lăsați păcăliți de copertă, nu are nimic întunecat, e clar că ilustratorul nu știe despre ce e cartea): Wells este un psiholog foarte subtil și de finețe, care ne conduce treptat printr-o creștere perfect naturală a unei personalități (practic de la zero) și prin dificultățile adaptării unui introvertit la un grup. Pe deasupra, este o maestră a principiului ”show don’t tell”: romanul efectiv nu are descrieri, ci e compus doar din acțiune, dialoguri și umor, fără căderi de ritm (cărțile ei sunt mereu foarte scurte); ba chiar și introspecțiile sunt captivante, fiindcă sunt întotdeauna împachetate în auto-ironie.
Perfect recomandat pentru fanii de military scifi, datorită ritmului alert, cu doze mari de bum-bum și a personajului militar foarte credibil; foarte recomandat și pentru fanii de murder mistery, povestea fiind în esență una de dezlegare a unor crime și a mai multor tentative „cu autor necunoscut” (pe o planetă pustie, să nu uităm); și, pe deasupra, o plăcere de citit și pentru cei care iubesc umorul ironic în general și vor o lectură ușoară și relaxantă, dar și pentru nostalgicii după un SF simplu „de stil vechi”: o poveste clară „de la A la B” (și cu roboți pe deasupra, deci da, oarecum stil Asimov).
PREMIILE HUGO, NEBULA ȘI LOCUS
Aveam patru oameni în perfectă stare şi trebuia să am grijă să nu fie ucişi. Nu-mi păsa de ei personal, dar nu ar fi dat bine la dosar, iar dosarul meu arăta deja groaznic.
Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa CercetareAux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.
Aşa că ne-au făcut mai inteligenți.
Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.
editura Paladin, 2020, hardcover, 240 pagini, traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi
Blogul de SeFe 