Ficțiune Traduceri

„În arenă, cu băieții mari” de Cat Rambo

O fi acest SF cyberpunk scurt, numai bun de citit pe fugă, dar aceasta nu înseamnă că nu are timp să crească tensiunea, treaptă cu treaptă – parcă de fiecare dată când Jane, puștoaica din mahala, mai pornește vreun subsistem din mecha-ul său rablagit și ghinionist, tocmai când în sfârșit ajunge în „liga mare”…


Jane le numără iar, ca să fie sigură: doișpe.

Doișpe semnături pe panoul din spate, majoritatea mâzgălite în grabă, câteva ferme și pline de încredere, una cu o floricică deasupra i-ului, la naiba. Iar stiloul din mâna ei pregătit să o adauge pe a treișpea.

Puteau fi mai evidenți de atât?

Era cea mai mare carcasă în care se strecurase vreodată. Și însemna bani, bani curgând prin cablurile din jurul ei, bani băgați în montanții de metal sclipitor, bani produși la fiecare mișcare, bani de care avea nevoie familia ei, fiecare pas echivalent cu suma pentru chiria și mâncarea pe-o lună, dacă îi drămuiau.

Prima dată când semnătura ei era a treișpea. Majoritatea platformelor, chiar și monstruozitatea asta, sunt distruse cu mult înainte de a treișpea luptă. Nu era vorba doar de ghinion, ci de folosirea de subansamble avariate și reparate, iar avariate și reparate, de nu mai știai ce fusese acolo de la început și ce era piesă de schimb.

Vuietul mulțimii i se infiltră în costum. Majoritatea urlau „Coke! Coke! Coke!” de parcă ar fi cerut sânge, iar zbieretele lor vibrau chiar și prin metalul cât de vreo cinci vagoane, care o înconjura.

Toți știau ce se întâmplă cu o platformă în a treișpea luptă. Bine, nu chiar de fiecare dată, dacă vreun luptător avea suficient noroc pentru a evita blestemul. Dar cine voia să înfrunte asemenea șanse într-o bătaie? Avea oricum destule pe cap și fără să fie atentă la chemarea pisicii negre.

Asta dacă nu avea deja urechile surde față de gălăgie, astupate de cântecul de sirenă al banilor gheață.

— Totul ok?

Herk își băgă înăuntru capul, însă nimic mai mult. În ziua luptei, cel din costum nu voia pe nimeni în cavitatea de control, în inima costumului, chiar dacă până la coborârea montanților încăpeau doi înăuntru, cu loc suficient să se și fâțâie nițel.

— Ăsta-i un treișpe, zise ea.

Mecanicul încremeni. Luminile interioare, roșii, verzi și albastre, îi acoperiră lui Herkimer Smith fața plină de cicatrici de la scântei și de la lovitura care-i oprise cariera proprie. Jane ajunsese la concluzia că Herk voia ca ea să câștige, dar nu era chiar așa de împăcat cu ideea că-l depășea pe calea unde credea că o să înainteze el.

Și lovitura aia o încasase într-un costum în a treișpea înfruntare, pe când lupta în numele unei mărci de cereale care nici măcar nu se mai fabrica.

— Vrei să te retragi? o întrebă Herk într-un final.

— Nu, nu am de ales, îi răspunse Jane, cu vocea plată precum literele roșii de pe-o factură de mult depășită.

— Și-atunci?

— N-am ce-i face. Doar mă gândeam ce ne întârzie. Du-te și verifică încheieturile, Herk. Acolo se uzează cel mai tare.

Herk ezită.

— Norocul ni-l facem singuri, să știi.

Jane ridică din umeri.

— Mda.

Lăsă jos stiloul, iar Herk își retrase capul afară, în aerul mai rece și mai dulce. Va semna după luptă, dacă va mai fi în stare.

Verifică mental lista din cap în timp ce își punea scheletul haptic, oasele strălucitoare ce-i îmbrățișau carnea precum un tovarăș plin de dorință. Se ocupă de servo-uri: degetul mare din dreapta, inelarul, arătătorul, mijlociul, degetul mic, mâna întreagă. Îndoire, flexare, verificarea luminițelor, una câte una. La fel ca în costumele mai mici, chiar dacă de data aceasta fiecare deget era lat cât talia ei. Herk încă moșmondea ceva la glezna dreaptă, dar îi făcu semn să-și vadă de treabă.

Bani de jur împrejur, dar nu destui pentru reparații. Se putea ghici vârsta unei platforme din detaliile mici ale interiorului pieptului: urmele de pe metal, dacă din vreo cameră se zbârleau cabluri, zgârieturi pe pielea falsă a scaunului. Uzura internă, vizibilă doar operatorului și deci lăsată să se acumuleze – ce publicul nu vede, nu există. Acesta era adevărul din arene, indiferent cât roșu-alb înveselea exteriorul.

Verificare servo 1-10, 11-20, 21-30… 115 în total și nimeni nu-și permite să sară vreuna, indiferent ce arată testele automate. Unii recurgeau la sabotaje. Erau asemenea zvonuri și despre Herk, unul dintre motivele pentru care îl angajase. Că știa unde să se uite.

Apăsă pe buton, iar montanții se extinseră din lateral și umplură spațiul cu plasa complicată ce proteja micuțul ocupant al costumului uriaș de metal, când acesta încasa lovituri. Începu să-i urle sistemul audio.

Herk cunoștea mașinăria la fel de bine ca și ea. Fusese și el același amestec de atlet cu puști-minune în scris softuri, iute în reflexele de meștereală și dresat cu viteza jocurilor video. Erau destui ca ei, toți căutând marea confruntare, spectacolul ale cărui filmări să adune vizionări iar și iar, să genereze venituri și profituri colaterale de tipul celor care pot scoate o familie din sărăcie, să o ridice peste nivelul de subzistență.

Care te scot din stresul de a fi mereu la limita foamei, la doar un accident medical distanță de vagabondaj. Din frustrarea care te face să scrâșnești din dinți, eterna îngrijorare pentru plata curentului, hranei, chiriei și nici nu mai vine vorba de transport și haine, din zilele când îți cârpești ghetele cu bandă adezivă și carton, fiindcă o pereche nouă te-ar lovi financiar atât de tare încât trebuie amânată cât mai mult. Din furatul de săpun și hârtie igienică din toaletele publice, din adorarea mostrelor gratuite, din înhățarea resturilor de mâncare și împachetarea lor într-un șervețel, pentru mai târziu.

Din căutatul prin tomberoane și purtarea a doua zi la școală, în ciudă, a hainelor aruncate și stropite cu vopsea portocalie, un mare „ba p-a mă-tii” pentru colegii cu bani care sunt dispuși să consume timp pentru a face nepurtabile lucrurile pe care le aruncă, în loc să le ofere săracilor.

De când lupta ea, ieșiseră dintre granițele sărăciei și mâncau rezonabil. Putea plăti educația de bază și căldura și să cumpere în sfârșit acele ghete.

Încă țineau facturile cât mai jos, ca să pună deoparte pentru cine știe ce necaz neașteptat, genul care mereu te lovește precum un pumn în burtă. Lovituri care te pun la pământ dacă nu le amortizezi cu bani. Levitau pe deasupra liniei dezastrului, știind că mai devreme sau mai târziu se vor scufunda sub ea.

Nici nu-și dorea altceva, doar siguranță pentru familie. Pentru asta lucra. Și era ce trebuia să facă. Faci ce trebuie să faci, zi de zi, ca să tragi de-o viață pe cât poți, chiar dacă asta înseamnă să intri săptămânal într-un mecha și să riști moartea.

Îndârjirea îi strânse maxilarele de parcă le-ar fi înșurubat. Acul intravenos i se înfipse în încheietură și începu să-i scurgă lent în vene amestecul de speed și euforice care s-o susțină pe parcursul luptei.

Droguri scumpe și echipamente scumpe, indiferent cât de sărac e omul. Ca ecranul ce afișează rețelele sociale și numără like-urile de la oameni, ca să arate că țin cu Coke, nu cu rivalul. Deși aduna câte ceva și inamicul: unora le plăcea să susțină jucătorul mai slab.

Un asemenea feed, inclusiv cu o tastatură de pe care să-și scrie ea propriile observații, îi aducea prin contract între 5 și 10 înainte de luptă și alte 5-10 după, dacă era victorioasă. Avantajul circuitului cu băieții mari față de cele cu mini-mecha folosite de lanțurile mai mici. Pe ecranul din stânga ei, câțiva dintre ei tocmai încălzeau gloata: niște Papa John se băteau cu un Five Guys cu tentacule.

Nu putea decât să-l admire pe cel din Five Guys. Aveai nevoie de multă îndemânare să manevrezi mai mult de o pereche de mâini, de o îmbârligare a creierului pe care ea nu o deținea. Le ieșea puștanilor, celor crescuți din naștere cablați în jocuri.

Sau modificați genetic să se adapteze mai bine la carcase. Generația aceea tocmai începea să apară în circuite și nu prea știa ce să creadă despre întreaga poveste. Înțelegea de ce unii doreau să separe liga în două, iar modificații genetic să lupte numai cu alți modificați genetic.

Dar oricum o făceau cam toți, chiar dacă era vorba doar de pachetul de bază, oferit gratuit de guvern: dantura perfectă, un plus intelectual, câteva alte beneficii proiectate să reducă povara financiară din domeniul sănătății, să te facă un muncitor mai bun.

Totul era în schimbare, dar, chiar și-așa, mulțimea tot cerea oameni ca ea, care să-și verse sângele în arenă.

— Te-ai asigurat cu glezna? zise în microfon.

Glasul lui Herk era îngreunat de oboseală. Trecuseră prin 30 de lupte în tot atâtea zile și amândoi aveau nevoie de odihnă.

— Vrei să faci tu și partea mea de treabă, mai nou?

Avea la fel de multă experiență de operator ca și Jane. Nu ar fi ajuns până la această confruntare fără Herk în spatele ei, care avea grijă să nu o încurce în luptă vreo eroare sau lag, genul de lucruri care-i doborâseră pe mulți.

Întrebarea plutea între ei de zile, încă de când aflaseră că vor lupta pentru Coke. Era timpul s-o exprime, ca să nu îi stea pe cap în momentele importante.

— Herk, te deranjează că-s eu aici în locul tău?

Adică dacă de-asta o face, ar fi vrut să-l întrebe, dar se abținu.

Nici urmă de vreo ezitare.

— Surioară, zise Herk, tu faci partea grea. Eu doar mă uit la panel și strig dacă ies scântei din celălalt.

O altă voce le acoperi pe ale lor, arzătoare precum flacăra unui chibrit.

— Îmi pare rău că vă întrerup interludiul tandru, dar trebuie să văd cum stați.

Lucia, managerul ei.

— Merge, răspunse Herk. Glezna e ok, dar o să verific și arcele.

— E o luptă treișpe, Lucia, spuse și ea. Știai? De-aia a renunțat celălalt tip?

— Parcă ziceai că nu ești superstițioasă, i-o tăie vocea. Ziceai, și citez: „du-mă unde-s banii, indiferent de orice”.

Apăsă butonul pentru sistemul de ventilare – lasă să ofteze el a dezamăgire, în locul ei.

— Da, corect.

— Poți renunța dacă simți că ceva nu-i în regulă, zise Herk,

— Ba pe dracu’, se răsti Lucia. Nu fără să pierzi bani pe care nu-i ai. Ai zis că vrei să te bagi unde-i potul, o luptă care să-ți asigure viitorul familiei. Uite, asta ai de făcut.

Pielea scaunului mirosea a sânge și sudoare, dar poate doar i se părea. Behemotul acesta câștigase doișpe lupte înainte.

Luptând pentru corporație. Care era ea însăți o mașinărie, o construcție inextricabilă, capabilă de decizii. Și de sacrificii, compromisuri și chiar și jocuri. Genul acela de mașini nu uzează. Sunt prea mari pentru oameni.

— Termină mini-mechașii, spuse Lucia. Un operator și-a rupt mâna. Nu ești bucuroasă că ai scăpat din liga mică?

Desigur. În liga mare nu-ți mai rupeai mâinile. Scara costumelor de aici era monumentală și tot așa era și cea a riscurilor. Din ele nu mai plecai pe propriile picioare după o rană.

Motiv din care statistic erau mai sigure.

Motiv din care ieșeau atâția bani dintr-o moarte.

Poate că visase ceva în noaptea dinainte. Câteodată drogurile preluau controlul și în afara mașinii, o făceau să vadă lucruri, să audă și să-și imagineze lucruri. Insistă.

— La naiba, Herk. Ești sigur cu glezna? Aș fi putut jura că are un joc.

— Doar cauți pretexte să te retragi, zise Lucia. A treișpea luptă, ce să spun. De fapt ți-e frică.

Știa că încerca să o păcălească, dar înghiți oricum momeala verbală și scuipă o replică.

— Bine.

Oftă. Sistemul de ventilare păru să huruie mai tare, de parcă anticipa ce-o să urmeze.

Nu mai putea trage de timp. Dădu din cap și porni sistemul audio. Din el urlă muzică hard rock agresivă și începu să-i întărâte speed-ul din vene.

— Tot ce se cere, Lucia, nu-i așa? zise în gol.

— O să iasă mulți bani din lupta asta.

— Mai mulți decât ar trebui să spere o puștoaică din mahala, nu-i așa, Lucia?

— Nici vorbă.

Era oare sinceră?

— Ești sigur cu glezna, Herk?

Vocea tristă a lui Herk răspunse:

— Ce vrei să-ți zic, fetițo?

— Domnule Smith, începu Lucia, o să îți încalci…

Herk continuă, vorbind doar pentru Jane.

— Da, glezna va fi, exact cum bănuiești.

— Smith!

— Încearcă tu să-mi tai emisia, replică Herk. Ia să vedem ce iese.

I se adresă iar lui Jane:

— O știi și tu, o știu și eu. A venit timpul să pice Coke și să crească o vreme Pepsi, ca să se mai învârtă roata. Șmecheria e să pierzi fără să mori, înainte să facă ei ce au…

I se tăie emisia.

— Jane, zise Lucia.

Avea vocea calmă și foarte hotărâtă.

— Ești gata de luptă sau faci pe nebuna cu mine?

— Nu. Doar voiam să știi că știu, asta-i tot. V-am auzit vorbind azi-noapte.

Crescu volumul muzicii. Drogurile o prinseră în gheare. Era gata să se bată, să ucidă, nu mai reușea să se gândească la nimic altceva decât violență.

Dar insistă.

— O să fac tot ce trebuie. Chiar dacă intru în luptă știind că o să pierd. Ai fi putut să-mi spui și mie.

— E mai bine dacă nu știi prea devreme.

Nicio urmă de scuze în vocea Luciei.

— Altfel uneori trebuie să cenzurăm lucrurile.

— Am înțeles.

Muzica urlă la ea și o trase înapoi în prezent.

Mașinăria enormă, înaltă cât patru etaje, înaintă ezitantă spre oponentul care o aștepta, la fel de mare. Soarele pârjolea defileul din jurul lor. Zbieretele mulțimii nu se auzeau de la o asemenea distanță: erau undeva departe și se uitau la ce le arătau camerele. Își beau sucurile, ridicau paharele, încurajau robotul cu care țineau. Sucul lor. Simbolul lor. Agenți de vânzări treceau prin public și le împărțeau mostre gratuite din produse noi și teancuri de cupoane.

Banii, noul sânge; doar să nimerești rata de schimb.

După lupta aceasta, moartea sa urma să-i ridice suficient deasupra liniei dezastrului. Să le ofere vieți bune. Plătite cu sângele ei.

Dar nu vedea nicio problemă cu asta.

Făcu un pas înainte și la fel și mașina, cutremurând pământul de parcă ar fi fost cea mai puternică ființă de pe lume, chiar și în timp ce simțea jocul din glezna pe cale să cedeze, în timp ce muzica o învălui în minciuni și ea le acceptă și începu meciul.


 © 2013 Cat Rambo

povestire publicată inițial în Daily Science Fiction (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Cat Rambo trăiește și scrie din vârful unui deal de pe Coasta Pacifică de Nord-Vest a SUA (în principal la Seattle, dar călătorește mult), iar printre altele a înotat printre rechini, a călărit un elefant și a dansat hula la Premiile Locus și cu diavolul sub clar de lună (și este o cunoscută activistă feministă și de stânga).

A câștigat premiul Nebula în 2019 cu ”Carpe Glitter” (cea mai bună nuveletă), iar povestirea “Five Ways to Fall in Love on Planet Porcelain” i-a fost nominalizată la Nebula în 2012. Din calitate de editor al revistei „Fantasy Magazine” a fost nominalizată la World Fantasy Award. Informații despre școala sa online de scriitură, ”The Rambo Academy for Wayward Writers” (www.kittywumpus.net/blog/academy), ca și despre cele peste 200 de povestiri publicate în reviste precum Asimov’s, Clarkesworld sau Tor.com (precum și sute de traduceri în alte limbi), pot fi găsite pe site-ul ei http://www.kittywumpus.net/blog.
Cat Rambo a avut două mandate de președinte al celebrei SFWA (Science Fiction and Fantasy Writers of America), plus, separat, și de vicepreședinte.

%d blogeri au apreciat: