Recenzii

„Lumii îi spuneau pădure” (de Ursula K. Le Guin)… până am venit noi – și Moartea a început să le pășească prin vis

Există o vorbă celebră în literatura de gen, și anume că „SF-ul îmbătrânește urât”. De ce? Culmea, de obicei nu pentru partea de anticipație, deși este și acolo adesea ridicol să vezi cum peste mii de ani oamenii citesc microfilme sau chiar ziare pe hârtie și fumează de rup. Pare mai puțin intuitiv, dar problema stă de fapt tocmai invers: SF-ul de obicei NU face anticipație, ci doar folosește un context din viitor pentru a aborda și extrapola teme dificile din prezent. Iar aici se diferențiază romanele SF de geniu față de restul: cele care reușesc să ajungă la cele mai profunde dileme, temeri și speranțe umane, rămân la fel de actuale (ca, de exemplu, Dune). Restul… nu mai rezonează, fiindcă avem alte probleme ca societate.

Ei bine, poate vă așteptați ca după așa introducere să încep cu plângeri față de această nuvelă (are doar 125 de pagini!) pe motiv că „a îmbătrânit urât”. Și pe jumătate ați avea dreptate: chiar o să încep cu singurul minus al cărții, unul pentru care a pierdut o stea pe Goodreads de la mine. Dar acela este, cumva… fix pe dos.

Mai exact, am avut o problemă cu imersiunea din cauză că… Occidentul a îmbătrânit frumos. Antagonistul, Davidson (nu se precizează națiunea, dar evident este un avatar american) efectiv nu mai e credibil acum drept occidental. Nu am putut să-mi imaginez un vestic real care este simultan defrișator fără milă și exterminator al faunei și băștinașilor – aceasta când nu-i folosește natural ca sclavi.

Da, rasist și sexist mai e posibil, cu toate că și aceștia au devenit o minoritate penibilă, dar efectiv un agresor de mediu occidental și acceptat astfel de întreaga sa societate… eu nu am mai putut să-l percep drept persoană reală. Motiv din care pe antagonist l-am simțit constant ca pe o caricatură și m-am simțit frustrat de satisfacția că e pedepsit la final / furia că scapă de pedeapsă (nu doar evit spoiler, finalul chiar poate fi interpretat în ambele sensuri).

Dar să revin la „îmbătrânit frumos”. Deși sunt fan de Ursula K. Le Guin de-o viață, tot mă așteptam să fie cumva depășită (e totuși o carte din 1972, cu mult înainte să mă nasc eu) – însă am fost uimit. Am fost (mai puțin) uimit, o dată, că am avut cumva  dreptate: mi s-a părut previzibilă de la un capăt la altul, din simplul motiv că ce a scris aici autoarea americană a fost de atunci reluat și rescris de nenumărate ori (se plângea cineva că e practic Avatar cu omuleți verzi în loc de albaștri și avea oarecum dreptate, deși, evident, pe dos: filmul copiază fără jenă din ideile de aici). Dar am fost mult, mult mai uimit că, și așa previzibilă și cumva simplistă în poveste (nu și în fond), tot a fost incredibil de captivantă și efectiv mi-a plăcut foarte mult.

Ceea ce spune multe despre talentul scriitoricesc al doamnei Le Guin, mai ales că tema principală abordată, colonialismul, este de fapt complet depășită azi. Chiar nu cred că se mai pune problema ca niște pământeni să debarce pe altă planetă și să treacă imediat la munca cu sclavi – și nu, nu numai din faptul că probabil am fi mult mai tehnologizați/robotizați decât în viitorul imaginat aici (ca de obicei în Ciclul Hainish, atât de low-tech încât e aproape fantasy). Ci fiindcă nimeni nu mai gândește așa. Nici măcar rușii (care i-ar extermina) sau chinezii (care i-ar declara chinezi. Verzi).

Ei bine, chiar și așa, cu o carte construită în jurul unei teme depășite, nuvela tot a fost excelentă. Dacă ar fi să mă refer la formă, pentru că Le Guin scrie foarte curgător și cald și știe să transmită foarte multe în puține cuvinte sau pagini. Dar dacă ar fi să mă refer la fond… ar fi tot pentru că știe să transmită foarte multe în puține cuvinte sau pagini. Cărticica e subțirică, dar are idei și teme de gândire cât nu au altele în serii întregi.

Și, de fapt, încă funcționează atât de eficient nu doar prin capacitatea de empatie a Ursulei Le Guin, care o face să aibă o voce literară unică (eu nu mă pot gândi la altcineva asemănător, cu SF antropologic empatic, poate doar Nancy Kress în trilogia Probabilistică); ci prin faptul că tema aceea depășită de vremuri, colonialismul, stă de fapt în vârful unui eșafodaj de teme extrem de relevante și acum. Sau, dacă e să folosesc o metaforă vizuală, este vârful unei piramide: conul de aur s-a erodat, dar restul piramidei a rămas, granit etern.

Pentru că abordarea aceea colonialistă brutală se baza pe xenofobie și rasism, iar acestea încă există (ba chiar sunt în reviriment, deși la al doilea mai mult „întors pe dos” în SUA). Și în unele sensuri și pe sexism – unde întotdeauna am apreciat viziunea Ursulei Le Guin (un feminism „moderat”, nu unul de demonizare a bărbaților, ca la unele abordări cancel culture actuale de peste ocean). Feminism bazat, ca și la Margaret Atwood, nu pe conflict, ci pe înțelegerea problemelor, a avantajelor și dezavantajelor perspectivelor masculine/feminine și pe căutarea soluțiilor care să le valorizeze complementar, nu prin oprimare sau eliminare.

Iar în prezentarea culturii și „politicii” speciei locale Le Guin ne prezintă tocmai o astfel de ipoteză de posibilă societate mai bună prin „empowerment” pentru femei în conducere, dar nu cu o abordare de superioritate de gen, ci prin selectarea inteligentă a abordării optime („feminină”/„masculină”) pentru un context dat.

Cât despre rasism/xenofobie… tot ce fac antagoniștii acolo în persecutarea și chiar masacrarea băștinașilor se bazează pe disprețul față de „subumanii”  inferiori și „trântori” – iar acest instinct tribal este din păcate înnăscut în noi (dovadă că-l au și cimpanzeii, cât se poate de xenofobi între ei). Ceea ce nu este o scuză, din moment ce noi ne lăudăm că ne-am depășit condiția animalică, ci o invitație la efortul de a supune aceste instincte prin rațiune. Fix necesitatea pe care ne-o pune și Le Guin în față, inclusiv prin personalizarea acestei rațiuni sub forma unor emisari din rase mai evoluate, care încearcă să nu ne judece, ci să ne asculte argumentele (chiar și distorsionate de ură și interes) și apoi să ia decizii raționale.

Ironic, din moment ce perspectiva majorității terranilor din carte se bazează tocmai pe superioritatea tehnică și civilizațională față de athseenii locali – fără să pună în balanță că, la rândul lor, sunt de fapt cel mult pe o treaptă intermediară în imaginea de ansamblu. Motiv din care nici nu conștientizează contrastul dintre cum abordează ei o rasă mai puțin evoluată (cu dispreț, ca superiori) și cum ne abordează alții pe noi (cu generozitate și îndemn la educare). Iar din acest punct de vedere autoarea nu spune nimic despre bine și rău – doar ne prezintă abordări diferite și ne lasă pe noi, cititorii, să tragem concluzii și singuri.

De altfel, excepțional mi s-a părut și aici (ca și în alte cărți Hainish) cum se joacă autoarea cu perspectiva asupra a ce înseamnă să fii om. Terranii se consideră oameni, iar pe localnici un fel de maimuțe proaste; dar, când povestea trece în perspectiva lor, aceștia consideră că ei sunt oamenii, iar terranii „extratereștri”. Ca cititor, inițial ai o senzație de incongruență, de incoerență, mai ales că Le Guin este vicleană și începe cu perspectiva naturală, cea a noastră. Răsturnarea perspectivei îți dă o senzație că ceva nu-i în regulă… și fix aceasta și vrea autoarea, așa că îi iese foarte bine să dezechilibreze cititorul, ca să înțeleagă direct ce simt și personajele.

O altă temă perenă și bazată pe instinctele noastre de primate agresive este militarismul (și militantismul). Convingerea că argumentul forței le spulberă pe oricare altele… iar aici, în mod trist, aș putea spune că fix așa și este (evenimentele actuale ne-o confirmă – Rusia învârte o bâtă și ne ferim toți să nu ne spargă capul, așa că per total… câștigă). Și nu aș putea spune că autoarea e mai puțin realistă, ceea ce de altfel și dă o notă profundă de tristețe (și furie) acestei nuvele. Ursula K. Le Guin crede în bine și speră la bine, dar e conștientă că tendința de a înhăța cu forța, de a lovi, este atât de impregnată în comportamentul nostru (da, o faceți cu toții, dacă vă gândiți sincer, măcar metaforic) încât ea nu poate face decât două lucruri.

În primul rând, să-l sublinieze (cu tușe cam groase la adresa ofițerilor), ca să ni-l scoată în evidență. Și, mai important, să ne avertizeze. O fi militarismul inerent naturii noastre, dar dacă nu-l controlăm… va da naștere întotdeauna la reacție. Crima va duce inevitabil la contra-crimă, chiar și la o cultură pașnică în mod natural. Și ne va schimba pe toți, agresor și agresat în egală măsură, întotdeauna în rău. Spre deosebire de realitate, în ficțiunea ei nu se alunecă într-o spirală a violenței; dar nici aici nu se mai poate reveni vreodată la Paradisul Pierdut.

Odată vărsat sânge, nimic nu mai poate fi la fel. Niciodată.

Probabil cel mai trist și de impact pilon al acestei nuvele: în contactul dintre o cultură agresivă și una pașnică, nici nu mai contează cine câștigă lupta sau războiul. Rezultatul final este că pierd ambele părți, fiindcă la sfârșit ai două societăți agresive. Chiar dacă diferă forma de exprimare, gradul de letalitate, regulile, semnificațiile – suma finală este întotdeauna infectarea cu violență.

Pe care aici Le Guin o abordează într-o perspectivă captivantă: cea a mesianismului. Schimbarea, chiar și cea în rău, are întotdeauna purtători. Profeți. Genii nebune. Când ciocnirea dintre două specii aduce noi concepte, bune sau rele, ele trebuie „traduse” de personaje mai degrabă tragice (iar povestea principalului personaj băștinaș, Selver Visătorul, este cert una foarte tragică), ființe împinse de un destin să interpreteze ideile „căzute din cer” și să le introducă în propria cultură, pentru a-i asigura supraviețuirea.

Faptul că aici evenimentele forțează personajul carismatic (un fel de druid, în fond) să devină un lider de război crește foarte mult – și foarte eficient – tensiunea și suspansul și duce intriga la alt nivel, înălțător și fascinant: de la drama personală la „cruciadă globală”. În felul său, Lumii îi spuneau pădure este cumva și un fel de Dune cu cimpanzei pufoși, dar și un fel de reinterpretare în cheie tragică (și mai puțin militantă) a poveștii lui Mahomed.

Și, că tot ziceam de „cimpanzei”, este evidentă în această carte pregătirea și înclinația antropologică a autoarei. Athsheenii sunt mai degrabă ceva între gorile și urangutani ca mod pașnic de viață (fizic seamănă cu cimpanzeii, care însă cultural sunt, ca și noi, niște războinici), iar cultura lor este extrem de credibilă și funcțională. Dacă ar evolua la nivel civilizațional o primată fără instinct expansionist de prădător ca noi, una concentrată pe valorificarea în armonie a pădurii, nu pe exploatarea ei… foarte probabil așa ar funcționa.

Deși nuvela nu e prea lungă, intră în destul de multe detalii despre societatea, cultura și religia băștinașilor. Și nu doar că ne oferă suficiente date pentru a extrapola cum funcționează ca societate (poate și cum au ajuns acolo), dar le și introduce într-un mod antropologic – cititorul chiar se simte precum un antropolog care explorează treptat o altă specie inteligentă. Este un sentiment absolut captivant și imersiv, căruia cred că numai Le Guin îi poate oferi atâta aparență științifică și, simultan, atâta suflet și emoție.

imagine de Matryx @Pixabay

Nu o să mai intru și în problemele de mediu, că deja m-am întins destul de mult; cred că oricine a auzit de această carte destul de celebră știe deja că, în egală măsură cu tema contactului dintre specii și a consecințelor tragice (pentru ei), nuvela se referă și la impactul nostru asupra mediului și la divergența dintre exploatarea de resurse vs. sustenabilitate ecologică (și, din nou, a consecințelor tragice, dar pentru noi).

Așa cum, de altfel, nu o să apuc să intru în multe teme: este uluitor cât de multe provocări intelectuale, dileme filosofice și teme „grele” și încă actuale se desfac arborescent dintr-o cărticică subțirică, ce și-așa ascunde deja în ea: o lume bine descrisă; o societate străină foarte bine conturată; personaje cu reală adâncime și memorabile (probabil că gândul la Selver îmi va mai provoca mult timp de acum încolo o paletă întreagă de emoții); dar și o poveste întreagă, cu un conflict descris pe mai multe niveluri.

Da, Lumii îi spuneau pădure este clar una dintre acele rare cărți pe care odată ce ai citit-o nu o vei uita vreodată – pentru că simplul gând la ea trezește mereu, la fel de vii, și sentimente puternice, și raționamente în cascadă…


Câștigător al premiului HUGO

Finalist al premiilor NEBULA & LOCUS

Planeta Athshe era un paradis ai cărui locuitori erau binecuvântați cu o înțelegere mistică a vieții. Însă existența pașnicilor athsheeni se schimbă pentru totdeauna când lumea lor este invadată de yeomenii cei însetați de sânge, căci sunt reduși la statutul unor sclavi aflați la cheremul unor stăpâni nemilostivi. Iar disperarea îi împinge să se revolte.

Numai că violența ajunge să amenințe înseși principiile de bază ale societății lor, pervertindu-le credințele și modul de viață. Și, de îndată ce comit prima crimă, își dau seama că au pornit pe un drum fără întoarcere.

editura Nemira, colecția Armada, 2022, paperback, 125 pagini, traducător Mihai Dan Pavelescu

se poate comanda de aici

%d blogeri au apreciat: