Trebuie să recunosc: am început să citesc acest roman nu doar cu o strângere de inimă, dar deja cam predispus să NU îmi placă. De ce? Pentru că sunt complet mega-ultra-fan de Picnic la marginea drumului (vezi recenzia aici), dar de la el încoace am mai citit de frații Strugațki: E greu să fii zeu și mi s-a părut doar OK; Lunea începe sâmbăta și nu mi-a plăcut deloc (e o harababură fără cap și coadă, cu umor prea rusesc); iar cu doar câteva zile înainte de Valuri am citit Melcul pe povârniș și m-am luat cu mâinile de cap – altă harababură fără cap și coadă, dar cu multe, mult prea multe cuvinte și replici.
Încă de la început, Valurile mi-a confirmat și simultan infirmat temerile. Mi le-a confirmat în sensul că, din nou, m-am trezit aruncat într-o narațiune și un fundal complet străine, fără niciun punct de referință, și iar nu am înțeles nimic. Dar mi le-a și infirmat, pentru că de data aceasta clar nu face exces de cuvinte și vorbărie – ba dimpotrivă. Cartea este doar pe jumătate narațiune, și aceea foarte bine ținută în frâu cantitativ și mult mai la obiect decât practică de obicei frații Strugațki.
Cealaltă jumătate (sau poate chiar mai mult) a fost o opțiune auctorială nu doar rară, dar și foarte, foarte riscantă: constă efectiv într-o colecție de rapoarte și comunicări. Ca cititor, când lecturezi acest roman te simți de parcă ai fi găsit un teanc de hârtii prăfuite și treci prin ele, încercând să ghicești la ce se referă și dacă sunt interesante. Ceea ce este un truc scriitoricesc excepțional, fiindcă te simți tot timpul fix lângă personajele care fac exact același lucru: încearcă să ghicească ce li se întâmplă.
Iar interesante… sunt cu vârf și îndesat. Pe măsură ce le citești, începi să înțelegi că ai dat peste documentele secrete din niște Dosare X à la rousse, aparținând unei organizații de investigatori, referitoare la o serie de evenimente nu doar inexplicabile, dar și cât se poate de stranii. Adică nu se poate identifica o logică în spatele lor, cu atât mai puțin vreo conexiune. Totuși, pe măsură ce înaintezi prin ele, începi să realizezi că acele conexiuni chiar există și duc la ceva de anvergură galactică.
Sau, mai bine spus, așa ceva încep să realizeze personajele principale, agenții Scullynski și Mulderovici. Pardon, aici tânărul și pasionalul Toivo Glumov, cel „care crede”, și șeful său direct, Max Kammerer, scepticul de serviciu. Care au o relație foarte bine construită indirect, din mărturii parțiale – pentru că la perspectiva lui Toivo, principalul Sherlock, nu avem niciodată acces. Kammerer nu este doar Watson-ul său (în ambele sensuri, adică el îi spune povestea și tot el este cel căruia îi sunt expuse diverse teorii), dar în multe privințe au și o relație paternă. Ceea ce nu înseamnă că îl cocoloșește: ca un „tată bun”, uneori Kammerer îl apără într-adevăr pe Toivo, dar mult mai frecvent îl împinge „în calea glonțului”, pentru a-i scoate la iveală adevăratele calități ascunse.
„În calea glonțului” nefiind neapărat o metaforă fără acoperire, din moment ce treaba lor este să descopere dacă nu cumva evenimentele inexplicabile (extrem de diferite, de la infecția cu fobii concentrate la invazii de monștri dezgustători și de la capacități paranormale la rebeliuni de masă, dar fără motive raționale) țin, și în ce sens țin, de o suspectată civilizație superioară (Pelerinii). Care poate că ne manipulează în scopuri malefice, și atunci e cât se poate de riscant să le găsești urma și, poate, chiar să dai peste ei; sau poate nici nu ne-au remarcat… ori poate că nici nu există.
Cu atât mai riscant cu cât oricum povestea are loc într-un univers complex și periculos (se face aluzie la recente războaie cu arme biologice), în care omenirea a descoperit și colonizat numeroase planete, are contacte și relații variate cu alte specii inteligente (de la prietenia apropiată cu Căpoșii – simpaticii „câini” inteligenți – la cea ambivalentă cu Vrăjitorul telepat care conduce o națiune de mutanți într-o junglă toxică) și consideră normală o gamă întreagă de capacități parapsihologice. Numai că toate acestea sunt stranietăți totuși inteligibile, chiar și bizara rasă din altă realitate ce poate fi doar percepută prin intersectarea minții unuia dintre ei cu cea a unui om (care nici nu e conștient). Dar ce faci cu stranietățile care NU sunt inteligibile? („specialitatea” fraților Strugațki, straniul de neînțeles).
Muncă de detectiv și muncă de teren – asta faci. Invadează monștrii? Imediat apare Toivo, le măsoară și culege urmele, identifică suspecți, discută cu martorii. Unii dintre ei ceva mai bizari, ce-i drept, tot cum altfel parcă nu prea li se leagă bine poveștile între ele, deși fiecare e convins că spune adevărul. Se întâmplă ceva cu adevărat bizar la Institutul Ciudaților? Adică prea bizar chiar și pentru colecția de paranormali de acolo… vine Toivo și discută cu martorii. Ale căror mărturii, da, ați ghicit, nu se leagă corect într-o imagine de ansamblu.
Și tot așa: problema este că treaba agenților COMCON este să scoată la suprafață adevărata imagine de ansamblu atunci când se întâmplă EE-uri (evenimente excepționale), iar de obicei fix așa ceva reușesc, prin curaj și inteligență. Dar, în câteva cazuri, imaginea nu se poate asambla, așa că s-ar putea presupune că cineva a intervenit s-o altereze, ori poate că a alterat-o prin simpla sa prezență. Atunci încep treptat să se întrebe Kammerer cel rațional și Toivo cel pasional: nu cumva puzzle-urile acestea frânte se leagă într-o meta-imagine și mai mare?
Și da, de fapt se leagă. Se leagă în ceva de magnitudine (cu impact asupra întregii omeniri) și s-au legat printr-un twist care trebuie să recunosc: pe mine m-a surprins, fiindcă nu la el mă așteptam. Cum de altfel nu se aștepta nici Toivo, dar poate că treptat începuse să realizeze mai experimentatul său șef. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este că evenimentele complet distincte, în care nici eu, cititorul, și practic nici Toivo, detectivul, nu reușim să vedem nici un punct comun, sunt investigate cu metode de cercetare științifică. Iar astfel, cu o abordare de savanți, descoperim foarte, foarte treptat că există conexiuni – și, mai grav, par să ducă și în propria echipă.
Acestea chiar se relevă la momentul potrivit (nu este un roman Strugațki tipic, în care rămâi cu ochii în soare), relevă și retroactiv în cu totul altă lumină rapoarte și fapte care inițial nu păreau importante, dar, partea mea preferată, NU sunt un cadou omniscient din partea scriitorilor. Nu, chiar simțim, și noi și personajul, că ne-am folosit mintea și logica și că am meritat să descoperim explicația, pe care am găsit-o singuri, prin muncă. Este, sincer, un sentiment foarte satisfăcător, pe care în general SF-urile și fantasy-urile nu-l pot oferi, dar mai este întâlnit prin cărțile polițiste bune.
De fapt, dacă e să mă apropii de sfârșitul recenzării părții SF a romanului, este foarte captivant să te confrunți cu întrebarea „cum poți depista prezența cuiva deghizat printre noi, dar care gândește altfel și la alt nivel?” și chiar să găsești soluții. Ce-i drept, le-au găsit Toivo și Kammerer, dar te simți tot timpul membru activ al echipei și alături de ei, așa că te simți și parte a succesului (și la fel de prins în dilemă ca și ei, după revelație). Unde autorii folosesc contrastul dintre raționalul experimentat și avântatul tânăr pentru a ne oferi și nouă alegerea între două opțiuni diferite de (ne)acceptare a primului-contact cu neoamenii. În funcție de înclinația și vârsta fiecărui cititor, acesta va percepe finalul cărții într-un sens sau altul – dar cititori foarte diferiți vor avea parte de același sentiment de împlinire.
În rezumat, avem parte de un roman SF atipic, straniu și foarte bun. Însă în Valurile liniștesc vântul sunt de fapt două cărți. Una este aceasta, policierul captivant în care securiștii cei buni din viitor suspectează că Pelerinii ne alterează viitorul și ne apără de ei. Însă pentru cititorul intelectual și familiar cu universul sovietic și dictatura comunistă, printre rânduri se citește și o cu totul altă carte. Una care a reușit să strecoare cititorului sovietic șopârle periculoase de genul „Unde ați mai văzut progres fără șoc, fără amărăciune, fără înjosire?” (citat exact din carte, evident o critică inacceptabilă la metodele sovietice).
Dacă ești familiar cu modul în care se trăia pe atunci, o să îți dai seama că este de fapt un roman despre paranoia stalinistă. Este o carte în care nu unul, ci mai multe servicii secrete (COMCON-uri) urmăresc fiecare detaliu din viețile tuturor (inclusiv pe agenții celorlalte) și vânează orice iese din rând, în care este natural să le faci oamenilor „mentoscopii” ca să le citești mintea, fără vreun proces sau mandat, în care deciziile nu se iau pe baza faptelor, ci a „indicațiilor prețioase” ale unor politruci, în care indivizii mai deosebiți sunt închiși într-un institut (fără să fi greșit cuiva cu ceva, doar că sunt deosebiți), iar artiștii și savanții sunt automat suspecți de minciună sau nebunie.
Este un roman despre obsesia de a suspecta pe oricine că este „agent al străinilor” și a-i urmări și verifica iar și iar, despre convingerea că imperialiștii și trădătorii sabotează statul și, mai ales, despre faptul că același lucru făcut de „ai noștri” e bun și făcut de alții e rău. Aici oamenii au Progresori, agenți ascunși prin alte civilizații pentru a le deturna evoluția spre cea „corectă” (de văzut E greu să fii zeu, carte fix despre un Progresor infiltrat într-o societate feudală pentru a o împinge pe drumul cel bun și Roșu); dar suspiciunea că Pelerinii ne fac fix același lucru este constant privită, chiar de Progresori, ca ceva îngrozitor, o agresiune înfiorătoare și dezgustătoare.
Ipocrizie absurdă pentru noi, dar naturală în URSS pe atunci (și Rusia acum).
Fix cum sovieticii trimiteau cercetași în alte țări ca să culeagă date, băieți evident admirabili, curajoși și nemaipomenit de simpatici, care meritau decorați, în timp ce nemernicii de vestici trimiteau în URSS spioni ca să culeagă date, motiv din care aceștia erau niște lepre care meritau torturați și omorâți ca trădători.
Valurile este și un roman despre persecutarea intelectualilor, priviți aici (și în URSS) cu mare suspiciune, și un roman despre interdicția de a exprima idei ieșite din norme (e clar, e ceva foarte, foarte greșit cu tine dacă nu ai aceeași poveste cu vecinii!); și este și un roman care-l atacă de-a dreptul pe Marele Tătuc, Stalin, ștergându-l complet din istorie: aici Gorbovski, liderul bătrân, muribund și cam intelectual (descris efectiv ca Lenin în celebra sa fotografie în scaun cu rotile și păturică pe genunchi), este atât de intrigat de noul prim-contact încât… nu mai moare. În realitate, după moartea lui Lenin s-a ridicat Stalin și au urmat Gulagul (început de Ceka lui Lenin, dar dus la apogeu de NKVD-ul lui Stalin), epurările, crimele, teroarea, foametea, Holodomorul și tot așa – dar aici Gorbovski/ Lenin nu mai moare. Istoria o ia pe altă cale…
Nu, nu vă mai plictisesc cu evidentele disidențe din carte, știu că nu toți sunteți la fel de pasionați de URSS ca mine și poate nu ați prins viață într-o dictatură stalinistă ca să știți cum se simte. Vă mai spun însă că și ca simplu SF chiar este foarte, foarte bun, dacă aveți puțintică răbdare cu el: începe mai greoi datorită formatului (rapoarte despre fapte și lucruri unde nu înțelegem referințele), dar devine treptat tot mai captivant ca investigație de mistere și sfârșește foarte bine, cu o dilemă de tipul „tu ce-ai face dacă”.
Totul prin descoperirea Adevărului doar prin folosirea metodei științifice (sociologice și psihologice, științe interzise de Stalin), ceea ce mie cel puțin (și sper că și vouă) mi-a reamintit de ce iubesc S-ul din SF. Tocmai fiindcă SF-ul este o literatură pentru oameni și inteligenți, și natural curioși, și cu imaginație, și riguroși științific – foarte puțini bifează toate acestea încrucișat, dar e clar că printre aleși se numără și frații Strugațki, și Kammerer și Toivo, și eu, și tu.
Trebuie doar găsită vreo metodă pentru a-i descoperi, fiindcă se ascund printre oamenii obișnuiți…
CÂNDVA, ÎN VIITORUL ÎNDEPĂRTAT…
Umanitatea trece printr-o epocă de aur până când Pământul e potopit de un val de fenomene neașteptate. Primele sunt fobiile în masă. Apoi, urmează creaturile. Și, în final, marea transformare a oamenilor obișnuiți în genii.
CINE ȘI CU CE SCOP MANIPULEAZĂ, OARE, UMANITATEA?
Asta trebuie să investigheze Toivo Glumov și Maxim Kammerer, membri ai secției pentru înțelegerea Evenimentelor Excepționale din cadrul Comisiei de Control (COMCON-2).
Intrigi, știință, politică și eterna întrebare: cine este, de fapt, dușmanul nevăzut al umanității?
editura Nemira, colecția Armada, 2022, paperback, 192 pagini,
traducere (din… engleză, cică!! Engleză???) de Valerian Stoicescu
Blogul de SeFe 