Recenzii

Rasism, sclavie, sex cu tentacule și o dilemă: Apocalipsa, ori Xenogeneza (de Octavia Butler)?

Dilemă unde ambele opțiuni sunt proaste, evident, că altfel nu ar fi dilemă – dar revenim. Deocamdată o să începem prin a-mi încălca propria regulă primară (recenzie NU egal rezumat), fiindcă trilogia Xenogenesis de Octavia Butler nu a apărut în română, deși chiar ar fi cazul. Așa că o să vă spun (despre) ce este: SF post-apocaliptic + SF de prim contact. În rezumat, într-un viitor extrem de apropiat (cam prezentul nostru), reușim să ne sinucidem prin război nuclear generalizat, ocazie care afectăm iremediabil și clima, fauna și vegetația. Așa că puținii supraviețuitori nu au parte de perspectiva vreunui Mad Max, ci doar de garanția unei agonii scurte, până la pieirea completă a speciei umane. Totuși, spre norocul nostru, tocmai ne studiau de pe orbită niște extratereștri pașnici, oankalii. Care fac o faptă bună și salvează mâna de supraviețuitori și chiar se apucă să ne curețe și refacă și planeta.

Numai că gradul de bunătate a faptei diferă în funcție de perspectivă, fiindcă nu sunt chiar dezinteresați. Dimpotrivă, nici nu au conceptul de act dezinteresat, însăși natura lor fiind evoluată în jurul conceptului de schimb – și nevoii, ei fiind probabil evoluați din niște simbionți marini sau chiar paraziți. Astfel că ne oferă salvarea și supraviețuirea speciei umane, dar cu un cost.

Exprimat cât se poate de sincer (oankalii nici nu pot minți, ei în mod natural comunicând tactil și doar pentru noi verbal), însă tot apar două probleme: chiar dacă oankalii nu mint, oamenii sunt setați, dimpotrivă, să nu creadă (conspirativita este unul dintre impulsurile majore care împing povestea în toată seria); și, chiar dacă oankalii nu mint în ce spun, nu înseamnă automat că spun tot.  Iar pe această bază de ambiguitate și suspiciune se construiește întreaga trilogie, în esență o poveste a relațiilor și reacțiilor. Pe de o parte a celor interspecii, pe de altă parte a oamenilor între ei, evident auto-dezbinați în tabere (și, mai puțin, și a curentelor de opinie dintre oankali, din moment ce nu toți ne percep cu aceeași simpatie sau respect, ci în diverse grade).

Revenind la preț, acesta nu este unul complicat: oankalii nu fac negoț cu mărfuri, ci cu ei înșiși. Oferta lor implică integrarea și colaborarea, prin hibridizare (unirea treptată într-o singură specie, mixt oankali-umană) și, până atunci, prin conviețuire. Adică ne curăță Terra și ne-o dau înapoi, dar nu mai e planeta noastră, a oamenilor, ci planeta noastră, a oankalilor și oamenilor. Și, din moment ce e spre binele nostru, nu ne întreabă nimeni dacă și vrem. Iar când unii dintre noi spun clar că nu vor, sunt doar priviți cu condescență: ce simpatici, acești primitivi naivi! Ce absurd, ar prefera moartea integrării într-o lume mai bună și mai civilizată! Ha, ha, să continuăm de parcă nu ar fi zis nimic.

Evident, toată povestea este o metaforă destul de străvezie pentru a aborda colonialismul din perspectiva cealaltă, a celui colonizat; și, la fel de evident, nu e vorba de coloniștii ruși, spanioli și portughezi, puși pe exterminare, sau cei francezi, care se separau aristocratic de negrișori, ci foarte clar despre cei englezi. Care le oferă coloniilor sănătate, comerț, ordine, pace, școli, căi ferate și tot așa. Doar că nu mai pleacă și pe deasupra îi anglizează pe localnici, eradicându-le treptat identitatea proprie. Spre binele lor, firește. Măcar oankalii nu au și vreo religie (în afară de un fel de ecologism pașnic dus la nivel de cod moral), așa că nu încearcă și conversiuni. De fapt, cum nici englezii nu au convertit pe nimeni, respectând credințele locale, dar nu și obiceiurile.

Și marea problemă aici (cum a fost și în colonialismul englez) este că nici măcar nu mint.

Oankalii chiar ne vor binele. Iar ce ne oferă ei (înlăturarea prin manipulare genetică a tuturor bolilor, vieți îndestulate lungi de sute de ani, renunțarea la violență, respectarea naturii) este în mod real un „mai bine”. Doar că nu ne întreabă niciodată dacă este „mai binele” pe care ni-l dorim noi. Și nu reușesc deloc să înțeleagă de ce am prefera să trăim ca niște barbari, chiar post-apocaliptici (și majoritatea oamenilor din trilogie chiar trăiesc efectiv la nivel de indieni amazonieni), să ne omorâm între noi cu orice ocazie și să murim în chinurile bolilor, când avem oricând la dispoziție o alternativă.

Să trăim printre ei.

Ca sclavi.

imagine de Karen_Nadine@Pixabay

Nu genul puși la muncă silnică, nu au nevoie de așa ceva (au deja „utilaje vii” pentru orice, deși rămâne în substrat întrebarea dacă nu cumva sunt acelea sclavii reali), ci mai degrabă în sensul de animale de casă. Ne oferă tot ce avem nevoie, în afară de alegere. Decid ei, și pentru ei și pentru noi, în orice – inclusiv în privința corpurilor noastre. Fiindcă, evident, hibridizarea implică pe termen scurt acuplarea interrasială, iar pe termen lung trupuri tot mai la mijloc între ei și noi. Și, deși au avut politețea ca pentru noi să ia o formă umanoidă (pentru fiecare planetă au altă formă, iar cea anterioară nu era tocmai… agreabilă vizual), totuși umanoiditatea aceasta este relativă. Și nu foarte profundă. Mai pe scurt spus, de obicei prima reacție umană la vederea lor este cea de groază și a doua de repulsie… în timp ce a lor față de noi este una de iubire.

Iubire cu forța, că doar părerea noastră nu contează. Sau, ca să fim corecți, ne oferă o alegere: putem accepta să trăim alături de ei (și, dacă e s-o spunem de-a dreptul, să-i lăsăm și să ne-o tragă) și să le purtăm copiii, sau să trăim liberi unde vrem noi, dar fără tehnologie și infertili, din moment ce suntem potențial foarte periculoși (ca specie războinică, ei neavând niciun concept marțial). Fond pe care Octavia Butler surprinde extrem de bine foarte multe dualisme, dileme și suferințe care pot fi privite din extrem de multe perspective.

În primul rând, efectiv din cea a femeilor (Octavia Butler spunea că ea are trei publicuri garantate: sefiștii, negrii și feministele). Trebuie să recunosc faptul că, deși feminismul ei nu este unul de „luptă cu patriarhatul”, este totuși unul de teamă față de bărbați: toți, absolut toți bărbații umani de prin cele trei cărți (cu povești independente și personaje majoritar diferite) sunt violenți, irascibili, violatori, războinici… în rezumat niște „apucători”. Sunt iubiți de femeile (și oankalii) de acolo, dar cumva cu spaimă și constantă îngrijorare. Și, pe de altă parte, față de femei și oankalii sunt într-un fel niște bărbați (indiferent de sexul lor), fiindcă vor ca ele să le poarte copiii și să le fie neveste… fără a conta și ce-și doresc ele. Da, spre deosebire de bărbații umani, răpitori și violatori, oankalii măcar se obosesc să seducă și să aibă răbdare și să poarte discuții de lămurire și să le iubească… dar punctul final este stabilit din start, și nu de femeie.

Tu vei fi a mea. Punct.

Nu întâmplător personajul principal din prima carte este o femeie, fiindcă seria este destul de mult despre cum te simți când alții decid cu cine te vei căsători, că vei face și crește copii și, în general vorbind, că vei sta la cratiță. Aici valabil la întreaga omenire, fiindcă știința și votul sunt doar la oankalii puri și parțial la metișii lor, în timp ce oamenii cultivă grădini sau au rolul de-a fi decorativi. Butler extinde la întreaga specie umană cum e să ai rolul de-a fi drăguță, în timp ce alții știu mai bine pentru tine și fac lucrurile importante („tu vezi-ți de chestii ușurele, dragă, nu-ți bate capul cu astea”) și cum sub aparența că ai niște opțiuni… de fapt nu prea le ei, fiindcă-s presetate.

Deși am mai perceput și la Atwood sau Le Guin unele fațete feministe bine prezentate (notă: eu, autorul recenziei, sunt bărbat), trebuie să recunosc: de-abia Butler m-a făcut să simt partea cu adevărat neplăcută a poziției de-a fi un sex secundar („sexul slab”) și, mai ales, să înțeleg cât de rea e și oprimarea soft, nu doar cea fățișă. Cât de neplăcut este și să fii protejat(ă)/sufocat(ă) cu dragoste, din iubire și spre binele tău, chiar și când toată acea dragoste chiar e sinceră și se consideră altruistă.

Doar că nu e altruistă. Nici la oankali, nici la bărbați. Este o dragoste bazată pe posesiune. Ca să revin pur la trilogie, ne dăruiesc extrem de multe, aproape hristic de generos, dar este o generozitate bazată pe proprietate și pe posedare. Cine nu acceptă să fie parte a unei familii oankali (teoretic să fie adoptată, practic să le aparțină), e liber să plece în junglă și să moară.

imagine de squarefrog@Pixabay

Așa ajungem la al doilea element incredibil de bine descris de Octavia Butler (o doamnă de culoare) aici: cum e să fii sclav(ă). Mă repet, nu sclav în mină, ci unul frumos îngrijit, hrănit, iubit și protejat de stăpân – dar totuși un sclav. Cum e să ți se ofere aproape tot, în afară de libertate sau egalitate. Oankalii ne salvează, dar practic pe post de animale de casă. Pe post de căței. Cu toate că întotdeauna am considerat sclavia ceva îngrozitor și nejustificabil sub nicio moralitate, de abia acum am realizat cât de mult este de fapt o dezumanizare și cât de rău este să te simți animalizat.

Pentru că am citit multe despre gulagul sovietic/românesc și lagărele naziste la viața mea, știam deja foarte bine cum e să fii sclav oprimat de oameni răi, care te urăsc. Doar că acea situație oribilă are un efect pozitiv, dacă pot folosi acel termen: și tu îi urăști. E clar că tu ești victimă și ei călăi, e clar că este o situație de ei vs. noi. Dar cum e când stăpânii nu te urăsc, ci te iubesc sincer? Când nu-ți vor decât binele, doar că știu ei mai bine decât tine ce e bine pentru tine? Și, în această serie, chiar știu mai bine, noi fiind în fond niște idioți violenți și ei niște intelectuali pacifiști.

Ei bine, e la fel de rău. În unele sensuri chiar mai rău, fiindcă nu mai ai nici cârja mintală a taberelor diferite. Îți vor binele și au grijă de tine – sunteți în aceeași tabără. Dar din această cauză ai de fapt și mai puțin control asupra relației, din moment ce nu simți impulsul să le reziști, și cumva te simți împins(ă) și mai jos pe scara respectului lor și al tău față de propria valoare. Cumva, pe post de bibelou prețios valorezi și mai puțin decât cel de forță de muncă – o situație care îmi aduce aminte, acum realizez, de cea a Slujitoarei din cartea doamnei Atwood (ceea ce și închide cumva cercul cu feminismul, acest tip de sclavie fiind de obicei rezervat femeilor). Tot așa cum, tot acum realizez, întreaga serie este în esență despre viol(are), fizic și metaforic.

Ceea ce nu înseamnă că, dacă oankalii sunt într-un fel binevoitor niște sclavagiști, noi am fi partea bună. Nu, Butler e realistă și chiar cinică (într-un mod amar). Dorința de libertate în sine nu este suficientă pentru a fi bun și, așa cum am văzut cel mai recent pe la trumpiști, talibani și antivaxxeri, dorința de libertate produce de multe ori oameni efectiv malefici. Există aici numeroși oameni care nu acceptă târgul cu oankalii și rezistă (chiar așa și sunt numiți, Rezistenții). Rezistă, evident, inclusiv prin violență și redescoperirea armelor. Pe care, la fel de evident, nu au curaj să le folosească împotriva oankalilor, mult prea greu de omorât, așa că le folosesc între ei și împotriva altor oameni. A celor impuri fiindcă trăiesc printre cei de altă rasă, uneori se iubesc cu ei și, alteori, le rezistă și ei, dar pașnic.

Cărțile trilogiei sunt mult, foarte mult, despre incapacitatea de a accepta conviețuirea cu altă specie (altă rasă, dacă e să fim sinceri), despre impulsul nostru automat de a respinge și disprețui diferitul, despre împărțirea după aspect în noi cei frumoși și ei cei urâți; și tot așa. Dacă v-am lăsat cumva impresia în paragrafele de mai sus că oankalii ar fi partea rea și oamenii cea bună – nici vorbă. Depinde de subiect.

Aici, pe rasism, ei sunt mai soft (se consideră superiori și deci fac orice ca să ne eleveze și pe noi, să putem trăi printre ei când vom fi suficient de reeducați), iar noi… Noi suntem fix ca și mult prea des în realitate. Absolut îngrozitori și rasiști până-n măduva oaselor. Aspectul exterior, pentru prea mulți de aici, este mult mai relevant decât ideile și sentimentele din spatele lui. Evident că există și la oankali multe nuanțe – dar pentru rezistenți nu contează, important e doar că-s de altă culoare; pardon, specie. Nu mai vorbim de hibrizi („mulatri”), tolerabili doar când arată exterior suficient de umani – chiar dacă pe interior sunt evident foarte diferiți. Dar important e cum arată, nu ce sunt sau gândesc. Aspectul exterior prevalează chiar și când ei înșiși expun și subliniază că sunt parțial și oankali. Iar dacă nu sunt destul de asemănători celor puri… se poate oricând apela la mutilare, tortură, crimă, răpire, spălare pe creier. Că doar nu e așa greșit, doar nu-s TOCMAI oameni…

Iar cel mai mare păcat, pentru unii oameni din carte (și din realitate) este integrarea cu alții. Cum am văzut de atâtea ori prin pogromurile de pe aici sau linșajele de prin Sudul american, amestecul, inter-culturalismul și mai ales sexul interrasial sunt declanșatori ai unor reflexe de grup șocant de violente și crude, nu numai la nivelul individului, ci mai ales la nivelul mulțimilor. Dacă așa reacționăm la oamenii de altă culoare sau credință, cum am reacționa la ceva încă și mai diferit? La Alții, care vor să trăim pașnic printre ei și să trăiască pașnic printre noi?

Nu e greu de ghicit că prin respingere, gherilă, linșaje și violență între comunități. Prin blamări colective și, mult prea des, prin răzbunarea tocmai pe cei mai slabi și mai puțin vinovați, dar mai „la îndemână”. Motiv din care toate cele trei cărți, deși cu personaje diferite și povești diferite (în prima Lilith, prima femeie integrată în societatea oankali și relația sa cu ei, dar și cu oamenii; a doua despre fiul ei, primul bărbat „mulatru” și relația lui ambivalentă – într-un final mesianică, Moise-istică – cu rezistenții; iar a treia despre alt fiu, primul ooloi uman – adică un fel de trans, un hermafrodit natural la oankali) sunt despre dilema colaboraționistului. Unul involuntar în primul caz (Lilith e forțată să lucreze pentru oankali și o urăște întreaga umanitate pentru aceasta, deși nu are vreo vină) și voluntar în celelalte două, unde fiii ei, semi-oankali și deci de data aceasta parte acceptată și naturală a societății oankali, încearcă să-i ajute pe oamenii liberi – deși cred că nu e greu de ghicit cum sunt primiți. Tragic, aș rezuma într-un cuvânt.

(Aici fac o paranteză: prima carte mi s-a părut foarte bună, a doua excepțională, a treia cam slabă. Dar tot sper că vom vedea trilogia cândva și în română).

imagine de KELLEPICS@Pixabay

Butler prezintă incredibil de bine cât de complicată și în fond dureroasă, ca să nu mai spun periculoasă, este poziția colaboraționistului cu un ocupant benevolent. Adică cineva din exterior venit să ofere o viață mai bună și mai dreaptă, dar la schimb cu o reducere (reală sau doar percepută, Butler menține ambiguitatea pe toată seria) a libertății. Ca să ofer o comparație din realitate, cum e să fii afgan sau irakian care lucrează cu americanii, în timp ce ei îți ocupă țara. Sau, aici, cu oankalii care vor să ne repare planeta, să ne salveze fauna și flora, să ne salveze pe noi înșine de la pieirea completă, iminentă și absolut garantată, dar… la schimb cu renunțarea la violență, niște alegeri și, în unele sensuri, la însăși umanitatea noastră. Pentru că o mare întrebare rămâne în trilogie și fiecare cititor va răspunde altfel: dacă acceptăm hibridizarea și trecerea într-o nouă specie, mixtă, am renunțat la umanitate sau, dimpotrivă, am salvat o parte din ea?

Pentru a nu provoca suferințe inutile printre unii dintre cititorii români, nu voi intra prea adânc și în ultimul aspect controversat abordat in extenso de Butler: (homo)sexualitatea. Oankalii au natural trei sexe (mascul, femelă și ooloi, un fel de trans/hermafrodit care intermediază actul între ei) și la fel ajung să aibă și copiii lor semi-umani, ceea ce oferă contextul de a aborda destul de pe larg atât poziția unui transexual sau a cuiva non-binar (cred că e prima oară când am înțeles conceptul, fiindcă la oankali copiii și adolescenții nu au încă sex și drept urmare sunt nimic și toate trei) și, mai ales, a reacției societății umane la cei „altfel” sexual. De altfel, una dintre cărți este povestită din perspectiva unui „trans” uman, respins de ambele societăți, una fiindcă-i trans și alta fiindcă-i uman, dar și în celelalte romane problema este frecvent abordată, sexualitatea fiind destul de fluidă natural la oankali (ei aleg ce sex vor să fie).

O să spun totuși, spre „răzbunarea” conservatorilor (eu însumi fiind, sincer, de obicei undeva centrist între conservatori și progresiști), că Butler nu abordează numai intoleranța „normalilor” față de LGBT, dar și invers, ceea ce acum începem să percepem sub asediul wokismelor exagerate. Oankalii sunt trisexuali, după cum spuneam, așa că ne obligă să facem sex trisexual cu ei. Altfel spus, practic ne interzic heterosexualitatea și, la limita violului, nu mai permit intimitatea între bărbat și femeie și atât, ci îi obligă (prin alterări feromonale) să implice întotdeauna și un ooloi (un „trans” oankali).

De fapt, tocmai aceasta este esența geniului Octaviei Butler: nu doar că, sub un pretext SF, abordează pe larg nu una, nu două, ci vreo 5 teme controversate (colonialismul, rasismul, feminismul, sclavagismul, multi-sexualismul), dar pe toate cu atâta pricepere și bine controlată ambiguitate, încât constant percepem ambele perspective (pro și contra) și multiplele nuanțe dintre ele. Și suntem constant și provocați intelectual: de fiecare dată când avem impresia că ne-am format o părere clară, ne-o dezasamblează și ne reintroduce îndoiala (nu o urmă, ci o tonă de îndoială). Oare nu cumva au tocmai ceilalți dreptate? Oare nu cumva eu am judecat sau reacționat greșit? Oare nu cumva am înțeles sau interpretat eronat ce mi s-a spus?

Întrebări pe care cred (și cert la fel credea și Butler) că ar trebui cu toții să ni le punem nu doar mai des, ci efectiv constant. Și care, în esență, duc la ce duce întreaga trilogie Xenogenesis: îndemnul de a fi mai toleranți (dar nu naivi), de a lua în calcul și perspectivele celor diferiți (dar trecute prin filtrul rațiunii) și de a lua mereu decizii strict rațional, din moment ce Binele, chiar și cel mai sincer exprimat, nu înseamnă întotdeauna același lucru pentru toată lumea…


Dawn: Lilith Iyapo has just lost her husband and son when atomic fire consumes Earth—the last stage of the planet’s final war. Hundreds of years later Lilith awakes, deep in the hold of a massive alien spacecraft piloted by the Oankali—who arrived just in time to save humanity from extinction. They have kept Lilith and other survivors asleep for centuries, as they learned whatever they could about Earth. Now it is time for Lilith to lead them back to her home world, but life among the Oankali on the newly resettled planet will be nothing like it was before.

The Oankali survive by genetically merging with primitive civilizations—whether their new hosts like it or not. For the first time since the nuclear holocaust, Earth will be inhabited. Grass will grow, animals will run, and people will learn to survive the planet’s untamed wilderness. But their children will not be human. Not exactly.

1987, 248 pages

Adulthood Rites: Lilith Iyapo has given birth to what looks like a normal human boy named Akin. But Akin actually has five parents: a male and female human, a male and female Oankali, and a sexless Ooloi. The Oankali and Ooloi are part of an alien race that rescued humanity from a devastating nuclear war, but the price they exact is a high one the aliens are compelled to genetically merge their species with other races, drastically altering both in the process.

On a rehabilitated Earth, this „new” race is emerging through human/Oankali/Ooloi mating, but there are also „pure” humans who choose to resist the aliens and the salvation they offer.These resisters are sterilized by the Ooloi so that they cannot reproduce the genetic defect that drives humanity to destroy itself, but otherwise they are left alone (unless they become violent).

When the resisters kidnap young Akin, the Oankali choose to leave the child with his captors, for he the most „human” of the Oankali children will decide whether the resisters should be given back their fertility and freedom, even though they will only destroy themselves again.

1988, 277 pages

Imago: Human and Oankali have been mating since the aliens first came to Earth to rescue the few survivors of an annihilating nuclear war. The Oankali began a massive breeding project, guided by the ooloi, a sexless subspecies capable of manipulating DNA, in the hope of eventually creating a perfect starfaring race. Jodahs is supposed to be just another hybrid of human and Oankali, but as he begins his transformation to adulthood he finds himself becoming ooloi—the first ever born to a human mother. As his body changes, Jodahs develops the ability to shapeshift, manipulate matter, and cure or create disease at will. If this frightened young man is able to master his new identity, Jodahs could prove the savior of what’s left of mankind. Or, if he is not careful, he could become a plague that will destroy this new race once and for all.

1997, 220 pages


%d blogeri au apreciat: