Ficțiune Traduceri

„Focul nostru, darul vostru” de Seth Dickinson

în acest military fantasy, nu luptele de necâștigat sunt cea mai mare amenințare, nici puterile supraomenești ale nobililor; nu, adevărata primejdie se ascunde în mintea unui idealist, lancea unei războinice și inimile celor care-i urmează pentru dreptate și egalitate. Fiindcă și libertatea vine cu un preț, iar întrebarea este: pe acesta cine îl va plăti?


Călăraș Bray gonește prin stepă mai iute decât propriul nume: se întrece cu vântul în spintecarea valurilor de ierburi poleite de lumina unui soare rece și îndepărtat. În față are patria, în spate războiul și gloria căutată, dar acum abandonată drept răspuns la chemarea reginei războinice.

Ar vrea să fi rămas în luptă. Să se bată și să câștige împotriva dușmanilor şövalye și a slujitorilor lor cu măști negre, împotriva propriului nume și a moștenirii sale și a slăbiciunii legate de aceasta. Dar i se supune reginei, măreața Hau Nidane, Soarele Care Nu Apune Niciodată.

Călăreața trage în piept aerul rece al stepei, cu iz de furtună, iar când îl expiră alungă din ea și stropii de nesupunere. Călărește mai departe.

Însoțitorii săi o urmează precum un stol de gâște toamna, dar smuls din cer și trântit într-un blazon, iar prin tropotul lor aude, chiar dacă n-ar vrea, fantomele unor copite străvechi. Cu cincisprezece ani mai adânc în amintire, mama sa îi spune: caii sunt stăpânii acestei stepe, Atora Neagră, iar noi ai cailor, noi Călăreții, oamenii de sticlă și smalț.

Dar apoi au venit Pășitorii și ne-au ucis hergheliile…

Ne-au vânat caii cu focul lor tribut? întreabă micuța Bray, aproape uitată.

Puterea lor ascunsă, șoptește umi Bray. De care noi, Călăreții, nu aveam habar: focul tribut, focul preluat.

Vai, umi Bray, dacă ai putea să vezi!

Acum, acel tribut îi cântă în vene, îi arde sudoarea de deasupra sprâncenelor, îi întărește osul și suflarea. E jurată de șase ani, dar puterea aceasta încă îi dă amețeli.

În fiecare dimineață, bărbații și femeile care o însoțesc îi oferă tribut, șoptind vorbele din străvechiul rit al Pășitorilor: focul nostru, darul vostru. În fiecare noapte legăturile tribut slăbesc și Bray se micșorează, pe măsură ce adorm ei unul câte unul. Focul îi dă tărie, îi hrănește trupul și sufletul, îi dă putere în luptă și iuțeală în stepă.

A fost făcută și ea şövalye, cea dintâi dintre Călăreți, prin grația și înțelepciunea măreței Hau Nidane. Și acum e chemată acasă.

Gonește mai departe.

În fața ei, din stepă răsare palatul reginei Hau Nidane, cu ziduri albe ca oasele lumii. Călăraș Bray strigă spre suită și vocea-i un tunet:

— Ridicați zmeiele!

Steagurile vopsite cu extract de melci se pleacă drept răspuns, semnalele sunt înțelese, mesajele se trimit. Dar nu apare nici un alt şövalye Nidani care s-o păzească și escorteze cu alaiul său. Poate că e vreo jignire de Pășitori. Sau poate că războiul nu a mai lăsat destui şövalye și drept gardieni.

Călăraș Bray trece prin porțile uriașe de piatră, își lasă lăncile și jungherele, renunță la însoțitori, merge singură pe aleea cu lampioane de hârtie și intră în curtea rotundă a reginei.

Se simte o pată de murdărie pentru curtea Pășitorilor, cu pielea ei de culoarea noroiului în contrast cu a lor de nuanța hummusului, cu falca ei îngustă și fragilă, cu dinții neregulați și murdari. Dar a învățat să meargă cu mândrie, chiar și printre gărzile Pășitori care-o disprețuiesc, printre matematicienii și inginerii și concubinele care roiesc prin curte.

Poate că cei din poporul în care s-a născut sunt niște pete, dar ea-i şövalye. Ea s-a întins și a fost înălțată.

— Doamna mea, spune și își coboară fruntea în țărână.

Hau Nidane stă în dreptul stâlpului cu cercul trasat pe fond alb; are umerii lați ca cerul și  picioarele stabile precum trunchiurile copacilor ce frâng și vântul. Nu poartă coroană și nu are nevoie de-un tron. Când își desface brațele, ele pot cuprinde tot ce este și va fi vreodată Călăraș Bray.

— Șövalye a mea. Aleasă, jurată. Bine ai venit.

— M-ai chemat.

Hau Nidane, Soarele Care Nu Apune Niciodată, îi oferă favoarea unui surâs.

— Dacă te întreb despre război, o să-mi răspunzi drept?

— Da.

Regina ridică palma: continuă.

— Nu-i facem față regelui din Grânarul Emmer, zice Călăraș Bray cu fruntea coborâtă în iarbă, în solul întunecat de Atora, pe care a vărsat ea atâta sânge. Adună tribut de la prea mulți. Are şövalye prea puternici. Ne-a împins înapoi, aproape până la cariera din Uma Nonya.

Regina dă din cap.

— Așa-i. Te întrebi, poate, de ce te-am chemat de atât de departe.

— Mă întreb doar cum pot să te slujesc mai bine.

Regina îi face semn să se ridice.

— Unii susțin că voi nu înțelegeți tributul. Că nu-i aveți sensul în sânge.

Călăraș Bray se îndreaptă și-și ridică bărbia.

— Da, am urechi. Aud ce se spune.

— Nu despre urechi au ei îndoieli.

Chiar și la mâna a doua, jignirea o înfurie.

— Înțeleg căile tributului la fel de bine ca orice şövalye, zice și-și ferește ochii ca să nu se vadă că i s-au strâns buzele sau neliniștea-i prost ascunsă: ce caut eu aici?

— În fiecare zi îți jurăm focul nostru, o, regină, prin mesageri și trimiși. În schimb, tu alegi şövalye. Și cum nu dormi niciodată, nici legătura cu ai tăi şövalye nu ți se întrerupe vreodată; așa că suntem blagosloviți cu putere.

Hau Nidane o măsoară pe şövalye din priviri, cu ochi întunecați. Şövalye știu regulile privirii: focul se vede doar în ochii celor unde arde mai slab. Ochii fără foc pot însemna ori o femeie fără puteri, ori una mult mai puternică decât Călăraș Bray. Iar Hau Nidani nu-i o femeie fără puteri.

— Îți porți numele cu onoare, îi spune regina. Ți l-am ales ca să nu uiți ce ai de demonstrat. Și-ai demonstrat.

— Întotdeauna alegi bine.

— Așa o fi? se încordează umerii reginei. Poporul meu flămânzește, Călăraș Bray. Le iau focul și-l consum într-un război de necâștigat, iar fără acel foc, fără puterea de-a vindeca pojarul și a însămânța pământul, se îmbolnăvesc și flămânzesc. Se spune că de la Călăreți s-a luat atât de mult încât femeile nu le mai rămân însărcinate. Nu te îngrijorează așa ceva? Nu te face să te îndoiești de mine?

— Niciodată, răspunde Călăraș Bray și zâmbește în interior, pentru că este adevărat. Ești regină peste Nidani. Cândva regatul tău va uni toată această stepă sfărâmată și, când vei aduna tot tributul, vei fi nemuritoare.

Vântul trece printre menhiri și-i învârtejește reginei Hau Nidane șuvițele scurte.

— M-a vizitat un învățat călător, zice regina. Un bărbat pe nume Marantic Lind. Pretinde că poate învăța o bandă de oameni obișnuiți, buni doar de tribut, să lupte cu tăria și focul unui măreț şövalye. Că-mi poate ridica o oaste care să-mi câștige războiul cu regele din Grânarul Emmer.

O oaste. O gloată, o turmă, ceva vulgar. Să auzi un cuvânt atât de amar din gura unei regine…

Călăraș Bray ia o expresie indiferentă și așteaptă.

— Du-te la el, îi poruncește Hau Nidane. Află dacă-i vreo urmă de adevăr în metodele sale.

— Sunt convinsă că aș fi mai utilă… începe Bray.

Dar regina ridică o mână ca s-o amuțească.

— Caută-l pe acest Marantic Lind, repetă Hau Nidane. Ești singura Călăreață făcută vreodată şövalye. Tu-i înțelegi pe oamenii de rând. Am încredere că o să-mi raportezi corect.

Ochii ei spun restul. O regină nu poate exprima îngrijorare, nu poate vorbi despre frică. Nicăieri în povestea despre metodele lui Marantic Lind nu a zis vreodată regina ceva despre tributul regal.

Nu o să mă aleg cu vreo glorie din așa ceva, mai că strigă Călăraș Bray. O să fiu tot Călăraș. Tot o femeie cu un nume ce-și desface picioarele peste-un cal.

— Doamna mea, zice și-și coboară fruntea spre țărâna întunecată de Atora.

— Mergem la cariera din Uma Nonya, îi spune șefului suitei sale, albinosul Suro Bulayo.

Un Pășitor și primul ei prieten.

— Ca să ne întoarcem la luptă?

— Ca să ne slujim regina.

Gesticulează grăbită spre alaiul adunat în jurul ei, Călăreții ce o însoțesc fiindcă împart același sânge, Pășitorii care o însoțesc fiindcă sunt diformi sau slabi sau palizi și nu i-ar lua alt şövalye.

— Plecăm la răsărit. Mâncați și faceți-vă nevoile cât mai apucați. Bulayo, adu-mi lăncile.

Bray le ia tributul când răsare soarele, cu flăcările groase ca mierea, și-i binecuvântează pe rând cu o atingere și-un legământ, pentru iuțeală și putere la drum. Este un şövalye bine antrenat. Poate face mai multe cu forța adunată decât ar putea ei obține vreodată, chiar și împreună cu tot tribul lor împrăștiat prin toate zările.

Un adevăr pe care nu are cum să-l schimbe un înțelept pe nume Marantic Lind.

Uma Nonya se întinde în fața lor, la capătul drumului despicat de lama curbată a râului, cu malul periculos de aproape de punctul de a umple cariera cu o zeamă de nisip și carne asudată.

Bray privește în jos spre sat, cu ochii întăriți de tribut ageri ca ai unui vultur. Vede un copil emaciat și cu pântecul umflat, care trage de ugerul sec al unei vaci muribunde. Un băiețel Pășitor cu falcă de Pășitor, dar la fel de gol și murdar ca și frățiorii ei. Coliba cu acoperiș jilav din spatele lui stă să cadă.

Şövalye regelui din Grânarul Emmer nu au ajuns încă la Uma Nonya. Nu s-a vărsat vreodată sânge în cariera albă sau în râul lor rece și limpede. Dar uite că războiul tot i-a ajuns.

Își întoarce privirea spre carieră. Pășitorii sapă în versanți cu dalta și focul, iar în groapa prăfuită de sub ei grupuri de Călăreți trudesc cu funii și scripeți să târască blocurile desprinse. Oriunde se uită vede foame. Focul tribut poate păstra viu un om prin secetă, dar, deși anul acesta ploile se lasă așteptate, focul pleacă spre regină și război.

— Te-ai încruntat, îi zice Suro Bulayo.

— Ca de obicei.

El chicotește.

Pe o rampă din groapa cea mai nordică, unde un grup de lucrători se chinuie să tragă cu funii un bloc de granit palid, ceva ciudat îi atrage atenția. Călăraș Bray studiază echipa câteva clipe și arată cu degetul.

— Acolo. Marantic Lind.

— De unde știi?

— Fiindcă-i nebun. Iar grupul ăla e plin de Pășitori și Călăreți împreună. Fără lanțuri. Fără paznici.

— Ca și noi, îi răspunde Suro Bulayo. Poate-s prieteni.

— Or fi fost, înainte de foame. Dar acum?

Bray face un semn spre alai, doar o fluturare a mâinii: fiți pregătiți să plecăm.

— Eu știu ce le fac Pășitorii Călăreților când merge treaba prost. Nu, cineva îi ține împreună. Marantic Lind.

Granitul e urcat pe o sanie de lemn, trasă în sus pe rampă. Bărbații și femeile din echipa de lucru trag în jos de-o frânghie cu fibre împletite din trestie, trecute peste un scripete, undeva sus, astfel încât forța lor descendentă se transformă în ascensiune pentru blocul de piatră.

Ciudat: echipa nu are supraveghetor. Niciun ofițer nu indică ritmul pentru tras la mânerele de cedru. Călăraș Bray merge de-a lungul șirului, simțindu-le izurile de trupuri asudate, iar degetele ei pocnesc de fiecare dată când icnesc ei sincronizați, încovoiați în jurul funiei ca niște mame pe punctul de-a naște.

Vede că toți au în ochi scântei de foc tribut, fiecare bărbat și fiecare femeie. Nu și-au oferit tributul zilnic reginei.

Și nu-s emaciați. Sigur, nici bine hrăniți, nici pe departe, dar la unele femei simte mirosul sângelui. Destul de grase cât să fie fertile. Suficient foc în ele pentru ciclu.

În grup vede un bărbat cu ten de Pășitor și fălci de Pășitor, dar cu ochii-n pământ și umerii înguști tremurând de efort. Îl recunoaște după mâinile mici și însângerate, neînvățate cu munca.

— Marantic Lind, îi spune. M-a trimis regina.

— Avem de tras o piatră, îi răspunde el.

Are fălci de Pășitor, dar accent străin, afectat de graiul de prin altă parte a stepei.

— Tu ești prea slab pentru munca asta.

El ridică ochii, iar aceștia-i lucesc de la urmele de foc tribut.

— Da, eu sunt slab. Dar noi suntem puternici.

Trece pe lângă el. Se duce spre capătul echipei, găsește o pereche de mânere pe frânghie, își împinge tălpile cizmelor în rampa murdară de noroi și începe să tragă. Funia trosnește confruntată cu forța ei, așa că simte în piept și-n tălpi cum i se umflă focul drept răspuns.

Se rupe ritmul și echipa se sfărâmă, confuzi. Forța ei a desincronizat cadența și lucrătorii încep să se lase pe frânghie, zăpăciți, trași odată cu ea.

Se încordează și blocul din sanie continuă să urce de parcă încă ar trage toți.

— Dați-mi tributul, le cere. Sunt şövalye. Dați-mi focul vostru.

Adunătura de Pășitori și Călăreți cu mâini bătătorite de muncă se uită la Marantic Lind. El încuviințează.

— Hai, dați-i ei puterea.

Se apropie unul câte unul, cu priviri întunecate, o ating și șoptesc: focul nostru, darul vostru.

Ea trage de funie și se preface că nu a sesizat minciuna.

Într-o cabană din lemn de cedru, dintre carieră și râu, își irosește ultimele minute de lumină a zilei ascultându-l pe Marantic Lind.

— Facem multe tâmpenii, zice el, ghemuit lângă foc și scoțând frunzele dintr-un ceai slab. Cariere lângă râuri. Semănat până devine pământul sterp. Risipa focului care ne-ar întări poporul.

Soarbe din ceai și rânjește curios, de parcă ar fi o vrabie privind dintr-o parte.

— Nu-i așa?

— Și știi tu metode mai bune?

— Da, am găsit o cale ca tributurile de la șaizeci de Nidani obișnuiți să egaleze forța unui  şövalye.

Ea își ridică palmele ca să-i arate urmele lăsate de mânerele de pe frânghie. De la bolovanul scos din carieră de ea singură.

— Da, da, o demonstrație de forță, dă el din cap, tot ca o pasăre mică, și-și lovește șoldurile.

Are o față neînvățată cu liniștea și o limbă la fel.

— Da, un şövalye antrenat poate face foarte multe.

Simte batjocură în sugestia lui – că o Călăreață bine dresată poate munci foarte bine – și-și ascunde furia cu o blazare îndelung exersată. Poate că nu asta a vrut să spună.

— Dar câți şövalye mai comandă Hau Nidane? insistă Marantic Lind. Câți ani de antrenament pretinde fiecare de la regatul nostru? Cât tribut adună ei?

Bray se lasă pe mâini, cu un simbolism intenționat: pisica ce studiază o pasăre.

— Pot ucide șaizeci într-un minut, îi zice. Le pot rupe oasele cu mâinile goale și să-i calc în picioare când fug de mine. Și apoi la fel cu încă șase sute. Am fost investită cu puterea multora, Marantic Lind. Indiferent câți bărbați cu foc individual îmi pui în cale, nu-mi pot face față.

— Bray, strigă Suro Bulayo din ușă. Ai vizitatori.

Marantic Lind își lasă bărbia în palme.

— Eu îi spun Stolul. Lasă-mă să îți arăt ce-i cu el.

Afară așteaptă vreo șaizeci de bărbați și femei, lucrători din carieră, Călăreți înghesuiți printre Pășitori ca niște cheaguri în smântână. Marantic vine spre ei cu brațele deschise.

— Călăraș Bray, te rog. Dă-le focul înapoi.

Ea-l studiază cu o privire piezișă.

— Eu mă întreb cu ce te alegi tu din toate astea? Care-i cauza ta, Marantic Lind?

— Victoria reginei noastre, Hau Nidane, răspunde el fără să clipească. Unirea Atorei Negre sub domnia sa. Fie să domnească etern.

Îl măsoară pentru încă o clipă, apoi se întinde în sinele ei și le eliberează focul. O sută de ochi din fața ei se umplu cu scântei.

— Gata. Acum arată-mi.

— Dați-i drumul, le spune Marantic Lind.

Gloata se foiește tăcută, dar plină de hotărâre, căutându-se unul pe altul, șoptind susurul familiar: focul nostru, focul nostru, focul nostru. Fiecare se întinde după mâna altuia, după umerii unui tovarăș întors cu spatele, într-o comuniune a mizeriei și cărnii obișnuite, acoperite de bătături.

Tribut pentru tribut.

— Ne punem focul împreună, îi șoptește Marantic Lind la ureche. Fiecare cu toată lumea. E nevoie de disciplină, încredere și experiență – dar nu de cine știe ce instruire. Am învățat cum să facem să funcționeze așa ceva.

Ea dă din cap, curioasă deși practic antrenează rebeli.

— Cine-i lider? Cine face pe şövalye?

— Un stol nu are lider. Doar o pasăre care zboară în față.

— Eu nu păsări văd acolo, ci oameni.

Se întoarce către el și își ascunde nerăbdarea.

— Un înțelept ar trebui să știe folosul focului, Marantic Lind: să hrănească trupul, să prelungească viața, să vindece și să întărească și, la un şövalye bine pregătit, să-i ofere putere și iuțeală. Șaizeci de amărășteni care-și oferă focul reciproc sunt tot doar niște amărășteni.

— Ba suntem cea mai bună echipă din carieră, îi răspunde el, cu bărbia ridicată. Aceștia erau cei mai slabi când i-am găsit. Erau toți pe jumătate morți. Acum muncesc foarte bine.

Acest bărbat, se gândește ea, nu-și cunoaște locul: și aici, deși nu ar vrea, simte admirație față de el.

— Deci îi hrănești cu foc pe cei flămânzi și bolnavi. Iei de la puternici și dai la săraci. Un truc bun, deștept.

Aproape că îi oferă urma unei plecăciuni, ca să-i sugereze un strop de speranță, cum făcea cu ea şövalye care a antrenat-o, înainte să o strivească prin reamintirea că – numele tău e Călăraș! Nu uita cine ești!

— Ți-ai păstrat banda puternică prin foamete. Și ai păgubit-o pe regină de tributul cuvenit. M-ai lipsit pe mine de forța necesară pentru a termina acest război.

Marantic Lind își ridică mâinile, dar ea vorbește peste el.

— I-ai promis reginei mele o armată. Tot ce ai încropit este un soi viclean de trădare.

— Stai, stai, împinge el aerul cu mâinile moi. Dă-ne o șansă. O șansă să îți arătăm ce putem.

— Mai e suficientă piatră în carieră.

— În luptă, imploră el. Lasă-ne să luptăm!

Mai că-i întoarce spatele. Mai că pufnește în râs.

Își amintește de o fetiță Călăreață, cu privirea fixată pe coapsele musculoase ale unei şövalye în trecere, spunându-i mamei: eu voi fi ca ea.

Nu poți fi ca ea, micuță Bray.

— Regele din Grânarul Emmer a invadat câmpurile de la nord de voi cu jefuitorii săi. Dacă voi, Stolul, sunteți buni la alergat, vă pot duce acolo drept infanterie ușoară. Vreți așa ceva?

Marantic Lind încuviințează. Stolul șușotește.

— Trebuie să înțelegeți, le zice. O să dăm peste şövalye lui și o să aruncăm cu lănci. Unii dintre noi o să cadă. Eu cred că Stolul o să dea bir cu fugiții. Că Secerătorii o să vă prindă din urmă și-o să vă măcelărească. Asta vreți?

I se adresează lui Marantic Lind, de parcă ar fi el şövalye peste Stolul lui zdrențuit. Evident că nu e, dar Stolul are urechi.

Un bărbat dintre ei, un Pășitor cu nasul spart, începe să vorbească.

— Aici murim, spune, cu mâna pe umărul celui de lângă el. Eu mi-am pierdut fiii și soțul meu și-a pierdut soțiile. Vrem o șansă la o moarte mai bună.

— O să avem nevoie de lănci și o șansă să învățăm să le folosim, începe Marantic Lind.

Ea îi face semn lui Suro Bulayo.

— Lănci avem de dat. Mâncați și luați-vă adio de la familii. Plecăm diseară.

Dintre toți, cel mai speriat pare Marantic Lind.

— Ești vreun laș? îl întreabă.

Gonesc prin stepa întunecată, sub stele fără număr, prin ierburi, mereu spre nord, printre copacii care frâng vântul și ogoarele care așteaptă apa ca să trezească țărâna Atorei Negre.

— Puterile mele nu se văd așa ușor, răspunde Marantic Lind.

Ridică din umeri și-și surâde zâmbetul lui de vrabie.

— Am fost orfan și sclav. Am fost dus departe, într-un tărâm al sării și învățaților și mi s-a spus că nu-mi voi mai găsi vreodată calea înapoi. Dar iată-mă: sunt aici!

Ține pasul cu ea și Stolul ține pasul cu el, inform dar persistent. Nu la fel de rapizi ca alaiul ei, dar mai bine decât se aștepta. Focul lor împărtășit, întărindu-i pe cei slabi.

O felie de lună oferă puțină lumină și, în timp ce gonesc spre nord, Călăraș Bray se gândește la posibile ambuscade.

— Suro Bulayo! îl strigă. Ar trebui să întindem un șir de…

— Nu-i nevoie, arată Marantic Lind spre orizont. Stelele oferă puțină lumină, dar când e multiplicată de atâția ochi, noapte devine zi. Noi vedem clar.

Călăraș Bray simte fiori.

— Deșteaptă chestie.

Pentru un moment întrevede plasa de energie care-i leagă împreună, cu noduri aspre și zdrelite.

— Nu-i așa?

Marantic Lind pare amețit de entuziasm.

— Este, nu-i așa? Și e doar începutul, doar un truc micuț. Hau Nidane ar putea stăpâni Atora Neagră și cu tributul din întreaga lume să devină nemuritoare.

— E una să vezi în întuneric. Alta să te opui celor puternici. Uită-te la oamenii tăi, Marantic Lind. Au soți, soții, copii. Poate c-ar lupta aproape de casă, dar nu o să plece mai departe la război în numele reginei Hau Nidane.

— Nidanii sunt un popor disperat.

Pentru o clipă, bărbatul nu mai pare nici copilăros, nici asemănător unei păsări.

— Sunt chinuiți de foame și necazuri și război. Oferă-le o cauză și vor lupta.

— Oamenii obișnuiți nu-s buni de război. Nu degeaba avem şövalye și-o regină, Marantic Lind.

— Ca să-i hrănim cu focul nostru, în timp ce noi flămânzim? Ca să ne trimitem vigoarea reginei, în timp ce noi tragem de pietre?

— Nu-ți uita locul, îi spune încet. Ai grijă ce vorbești.

Un strigăt dinspre flancul estic al Stolului:

— Cercetași! Cercetași la est!

Călăraș Bray le urmărește gesturile și vede lucirea lunii prinsă pe vârfuri de sulițe, la patru minute distanță la trap. Cercetașii din depărtare nu transmit semnale cu zmeie.

— Secerători, zice ea.

Marantic Lind strigă spre Stolul său, dar ei au început deja să se desfășoare. O femeie se desprinde din rândul cel mai estic, cu o lance pe umăr și fălcile încordate, și fuge spre Secerătorul din zare.

— Neida! țipă careva. Neida, stai!

Dar femeia Neida nu vrea să stea. Un bărbat zis Fitil se ia după ea și trage în spatele său un șir întreg de tovarăși, așa că flancul estic al Stolului – în principal Pășitori – se alătură șarjei lor nehotărâte și împrăștiate.

— Nu le comanzi? îl întreabă Bray pe Marantic Lind.

Ea știe cum stă treaba, știe cum va fi: cine pornește cu ușurință la atac, pornește cu ușurință și în retragere.

Înțeleptul își atinge tâmplele și închide scurt ochii.

— Am învățat eu multe. Dar nu și asta. Nu și asta.

— Îți pot salva Stolul. Când zici tu mă bag între voi și inamic și le acopăr retragerea. Îmi zici tu când.

În depărtare, formația Secerătorilor se desface ca o palmă și le iese în față un şövalye, cu lance și scut și ochi strălucitori, din câte întrezărește Bray cu vederea ei. E plin cu foc tribut, firește, dar nu foarte mult. Regele din Grânarul Emmer îi lasă să-l adune de la propriii însoțitori, în loc să le trimită el prin legământ regal.

— Când zici tu, Marantic Lind, îi repetă.

Doar pentru o clipă, ochii lui cerșesc supunere, vor să primească ordine. Apoi strânge din dinți și se întoarce.

— Atacați! strigă el. Înainte! La atac!

Iar Stolul atacă și se revarsă peste stepă, o cascadă împleticită de bărbați și femei fluturând lănci.

— Bray, zice Suro Bulayo încet. Îi ajutăm?

Călăraș Bray ridică o lance. Se uită la Marantic Lind, prins în torent, urlându-și tot aerul din piept de parcă s-ar contrazice cu propria-i inimă.

Nu ar dura prea mult să-i lase să-și frângă gâtul.

Sau să intervină ca să-i arate lui Marantic Lind cât e de naiv.

— Așteptăm.

Celălalt şövalye se apropie amuzat la trap și se vede că poartă masca de călugăriță a lui Ro Kahae, un jurat Secerător destul de tânăr. Ridică arma și-o aruncă de la mare distanță. Cu vederea şövalye de luptă, sporită, Călăraș Bray urmărește arcul asemănător unui fulger negru care o nimerește pe femeia Neida în stomac. Urlă.

Bărbatul Fitil se oprește și îngenunchează lângă ea și țipă, iar șarja se sparge în jurul lui. Șövalye Ro Kahae aruncă altă lance din legătura sa și ucide doi bărbați dintr-o lovitură. Careva aruncă o lance spre el și şövalye o prinde și-o rupe pe genunchi ca pe o nuielușă.

Când văd cât e de puternic, cei din Stol încetinesc și se răspândesc. Lăncile zboară prea scurt sau prea departe pe lângă el. În confuzia în creștere, Bray îl pierde din vedere pe Marantic Lind.

— Bray, zice Suro Bulayo. N-au nicio șansă.

Ro Kahae râde și scoate o sabie.

Călăraș Bray trage aer în piept și grăiește ca un tunet.

— Pe flancuri! Pe stânga și dreapta! Înaintați! Treceți de el! Atacați-i suita!

Țâșnește înainte ca o vijelie peste ierburi, nu ca să lupte cu Ro Kahae, ci ca să împingă Stolul, să adauge vânt în goana lor împiedicată.

— Ucideți-i tributul! răcnește, înaintând în salturi de-a lungul lor. Pe flancuri! Tu și tu, conduceți-vă tovarășii! Blocați-l!

Ro Kahae o vede și-și ridică lancea, dar o gloată amestecată de Pășitori și Călăreți înaintează și aruncă lănci și el trebuie să se ferească în timp ce Stolul se scurge pe lângă el precum coarnele unui taur.

Își poate închipui nedumerirea lui Ro Kahae, înconjurat de gloata disperată, cu ochi în flăcări, o cireadă turbată. Șövalye luptă cu şövalye – așa e războiul în Atora Neagră. Alaiurile nu se luptă.

Îl aude pe Marantic Lind:

— Țineți aproape! Nu vă poate omorî decât unul câte unul!

Strigătul său e acoperit de urletele celor răniți, dar apoi, cumva, se ridică din alt gâtlej, și din altul, trece din om în om, de la bărbat la femeie, de la Pășitor la Călăreț:

— Ucideți-i tributul! Țineți aproape!

Stolul are glas. Ro Kahae ezită, cu sabia în mână și scutul ridicat împotriva mulțimii ce-l presează. Își strigă provocarea și răcnetul său e tunet, dar scandările Stolului îl egalează.

În spatele lui Ro Kahae, Stolul se revarsă peste suită, peste pajii și cercetașii lui. Aceștia nu au foc în ei, fiindcă i l-au dat pe tot lui Ro Kahae și deci nu se pot opune bărbaților și femeilor care se năpustesc asupra lor. Când îi moare primul însoțitor, Ro Kahae îl simte.

— Călăraș! urlă Ro Kahae, simultan nume și epitet. Călăraș!

I-ar fi putut ucide pe toți dacă le-ar fi stat în cale și s-ar fi luptat cu ei. Dar nu a mai văzut acest fel de război și Călăraș Bray o știe. El nu cunoaște decât tradiția din Atora Neagră, duelul dintre şövalye.

Dă înapoi. Stolul zbiară disprețuitor spre el.

— Fugi! îi strigă Călăraș Bray. Fugi, lașule! Fugi!

Ajunge pe la jumătatea distanței spre orizont când îi e ucis și ultimul însoțitor, iar focul i se stinge până redevine om obișnuit.

Stolul îl prinde din urmă și-l calcă în picioare.

— Am câștigat, gâfâie Marantic Lind.

Un rănit urlă undeva în iarba din spatele său.

— Am câștigat. Ai fost – eu nu am văzut, nu am putut înțelege ce se întâmplă – ai fost tu? Tu l-ai înfrânt?

— Eu nu am aruncat nici măcar o lance, îi zice Călăraș Bray.

Face un semn spre alai, să se ocupe de răniți.

— Voi ați câștigat.

Ea-i şövalye. Trebuie să respecte argumentele lăncii.

Unii răniți nu pot fi mișcați, așa că Stolul ridică o tabără în stepă, ghemuită în spatele unei liziere.

— Fără focuri de tabără, le poruncește Călăraș Bray. Fără lumini.

Trimite un curier spre Uma Nonya cu un raport, încărcat cu o parte din focul ei.

Suro Bulayo și ceilalți însoțitori ai săi bandajează răni și-i învață pe cei din Stol cum să evite infecțiile sau să îndrepte oasele.

— Ne-ar fi de folos focul tău, îi spune Marantic Lind, amețit de victorie, pășind în spatele ei. Ai putea să te duci la ei…

— Și dacă vine alt şövalye Secerător?

El își duce un deget la buze și cade pe gânduri.

— Cu fiecare minut alături de tine, mai descopăr o gaură în învățăturile mele.

Cineva țipă, vreo fractură îndreptată sau începutul unei amputări. Maratic Lind închide ochii pentru o clipă, încărcat de vinovăție.

Ea se așază cu spatele sprijinit de trunchiul unui cedru.

— În războaiele cu şövalye nu există răniți. Doar învins și învingător.

Învățatul nu-i susține privirea.

— Poate-i mai bine ca un popor să-și câștige propriile victorii, zice el. Poate că am prefera să ne purtăm rănile.

— Așază-te.

Se ghemuiește și el lângă trunchi.

— Ai văzut cum au luptat, continuă el, de parcă ar susține o petiție. Ai văzut cum s-au descurcat împotriva unui veritabil şövalye. Închipuie-ți un Stol în fiecare sat, o hoardă ce mătură stepa și trece peste fiecare regat stingher! Imaginează-ți un sfârșit pentru război și foame și suferință.

A fost sclav, își amintește ea și se simte de parcă i s-ar fi întredeschis în minte o ușiță periculoasă.

— A fost o luptă bună. Murdară și lipsită de onoare. Dar bună.

— Eu nu am mai luptat vreodată.

— Atunci îți spun eu: cele bune sunt alea pe care le câștigi.

El chicotește firav.

— E normal să fii zguduit.

Îl prinde de-un umăr.

— Stolul tău are putere. Luptă ca niște idioți – dar pot fi antrenați.

Bărbatul face inconștient un gest ca de spălare, frecându-și palmele de coapse.

— Cum ai convins-o pe regină?

— Să mă facă şövalye?

— Da. Ținând cont că tu ești…

Își atinge falca.

— Îngustă.

— I-am zis că merităm să luptăm pentru noi înșine.

— Și te-a ascultat?

— E-o regină bună.

Se simte bine când zice așa ceva. Se simte bine când spune adevărul despre cine și ce este.

Dar se simte bine și amintirea feței arogante de Pășitor a lui Ro Kahae, călcate în picioare și sfărâmate de masa amestecată…

De fapt, Ro Kahae purta mască. Firește, nu i-a văzut fața niciodată.

— O regină bună, se uită Marantic Lind la rănile deschise de pe mâini. Dacă o exista așa ceva. Dacă un suveran care nu doarme niciodată poate conduce pe drept atât de mulți.

Strigăte furioase dintre răniți: Pășitori și Călăreți se răstesc peste un mormânt.

— Doar în șoaptă! țipă Călăraș Bray la ei. Asta dacă nu sunteți gata de altă luptă!

Marantic Lind se apleacă înainte, cu bruscă hotărâre.

— Voi stăpâneați stepa asta. Acum obidiți în carierele noastre și toate animalele pe care le divinizați și cu care vă împărțeați viața au fost ucise de noi. Cum de poți servi o regină Pășitoare? Cum îți poți accepta poziția?

Îi ia puțin Călărașei Bray să realizeze că el se referă la Călăreți, nu la şövalye.

— Eu mi-am câștigat această poziție, îi aruncă o privire provocatoare pe care el nu o susține. M-am ridicat singură, cu propriile forțe. Mi-am obținut pe drept locul.

— Da.

Marantic Lind se uită la Stolul strâns laolaltă și gălăgios.

— L-ai câștigat pe drept. Și e bine așa, nu? Pare drept.

În ce cauză crezi tu, Marantic Lind?

Scuipă țărâna înierbată și, când bărbatul începe să vorbească iar, râde de el.

— Ești un radical, Marantic Lind. Un radical subversiv și periculos.

El rânjește viclean.

Bray se ridică în picioare.

— Când ajungem înapoi la Uma Nonya, începem instrucția.

— Cerul e uriaș aici, zice el.

I-a trecut rânjetul și brusc pare să fi lăsat în spate vreo parte importantă a vieții lui.

— Uitasem cum e.

Îi învață să arunce cu lancea, să folosească foc tribut din mers și în toiul luptei, să răspundă la ordine simple și să trateze răni ușoare. Nu vor fi niciodată soldați de calitate; nu vor ține niciodată piept nici măcar unui singur şövalye mai bun.

Dar Călăraș Bray le urmărește progresul cu un fel de exaltare rebelă, privește cum Pășitori și Călăreți trudesc umăr la umăr, îmbătați de voință și vise.

Suro Bulayo îi spune:

— Stolul crește. Se duc acasă și-și învață soții și soțiile și prietenii să-și ofere tribut reciproc.

— Știu, răspunde Călăraș Bray.

— Asta-i trădare, zice el cu mustrare.

— Știu, îi răspunde și-i vine să râdă, căci nici măcar el, atât de răbdător și înțelept, nu întrevede scopul final al lui Marantic Lind, ținta care o ține noaptea trează și asudată, la fel de nedormită ca și regina.

Am încredere că o să-mi raportezi corect…

Care-i cauza ta, Marantic Lind?

Ar trebui să-i spună reginei. Trebuie să-i spună reginei.

Nu-i spune reginei.

O Pășitoare din mahalaua de lângă râu naște un fiu bolnav și Stolul se adună, își pun focul laolaltă și-l fac bine.

Luna se îngrașă și slăbește precum vițelul unui zeu mereu pe fugă, dar ploile de sezon tot nu vin. Atora Neagră rămâne uscată și stearpă.

Călăraș Bray aleargă fără foc împreună cu Marantic Lind ca să-l ajute să se întărească și-i ascultă fanteziile nebunești despre pământuri de dincolo de orizontul unde stepa se unește cu cerul și se termină lumea, tărâmuri unde apa e plină de sare și piatra se înalță spre nori.

Un şövalye și alaiul său se opresc din patrulare ca să ridice arme noi.

— Am auzit că l-ai bătut pe Ro Kahae, Călugărița, îi spune el.

Bray își umflă pieptul ca să se laude conform etichetei, dar şövalye scuipă.

— Am auzit și cum. Un şövalye adevărat nu-și uită onoarea în luptă. Călăraș.

A doua zi, un șir din Stol se întoarce dintr-o patrulă scurtă, speriați de moarte. Călăraș Bray le ascultă raportul: șase şövalye Secerători cu alaiurile lor, la mai puțin de un ceas distanță, cu zmeie roșii. Adică provocare la luptă.

— Vin să ocupe Uma Nonya, le zice. Poartă fiecare legământ regal. Tribut ce le-a fost împărțit de regele din Grânar Emmer.

— Deci nu-i putem slăbi dacă le ucidem însoțitorii, șoptește Marantic Lind. Atunci ce ne facem?

Ea îl privește în ochi și ridică o lance. Îi susține privirea o clipă, pentru a-i transmite: știi și tu foarte bine ce vrei să faci.

— Adună-i pe toți cei care știu cum să intre în Stol. Le ieși în cale pe celălalt mal al râului, ca să avem loc de retragere. Și îi omori.

— Șase, zice Marantic Lind. Sunt șase, cu legământ regal.

Pornește grăbit pe drumeagul de la baza podului.

Stolul freamătă în spatele Călărașei Bray: cei cam cincizeci de supraviețuitori din grupul inițial și grupuri mari de nou-veniți, zidari și tâmplari, salahori și negustori, cu ceva Călăreți înghesuiți în șiruri nervoase printre ei. Și-au oferit tribut reciproc, dar incomplet: unii Pășitori nu vor să atingă Călăreți.

— Sunt sigură că, prin peregrinările tale, ai auzit de victorii în condiții și mai potrivnice de atât.

Suro Bulayo chicotește, încetișor.

Marantic Lind se apropie și mărturisește:

— Avem maxim cinci sute, șuieră el. Și tu, cu alaiul tău și legământul regal. Poate că dacă directăm tot tributul Stolului în tine…

— Și ce ar însemna asta pentru voi, Marantic Lind? îi șoptește. Ce ar însemna pentru viitorul vostru, dacă dați acum înapoi?

Bărbatului îi lucesc ochii.

— Cert am înțeles greșit ce vrei să-mi spui.

— Ba cert că nu, îi răspunde, îi întoarce ea spatele și se duce în Stol.

Ochii lui cresc și-o urmăresc uluiți cum se întinde spre cel mai apropiat bărbat și-i prinde umărul; cum pronunță, fără ezitare, cuvintele străvechi: „Focul nostru…”

Mâinile se întind spre ea. La orizont se înalță zmeie roșii.

Stolul oferă șase şövalye falși drept momeală, șase bărbați și femei plini de-o putere pe care nu au fost niciodată antrenați s-o folosească. Secerătorii şövalye se năpustesc asupra lor cu furie dezlănțuită și niciunul dintre cei falși nu supraviețuiește.

Dar e suficient ca să-i atragă pe Secerători în masa Stolului, întinsă de-a lungul limanului. De jur împrejurul inamicilor, hoarda scandează, sute de ființe murdare și emaciate care tună cu furie ordinele Călărașei Bray și mantrele lui Marantic Lind. Mâinile le sunt pline de iuțeală, de la focul împărtășit.

Prea slabi, prea puțini.

Eroii Secerători spintecă Stolul, gonesc masele nepregătite dincolo de râu, peste poduri, printre cocioabele Călăreților ghemuite în luncă. Acolo, Călăraș Bray i-a poziționat pe cei instruiți și pe cei din alaiul său, ca să încurajeze gloata în retragere și să-i lovească pe şövalye însetați de glorie, atunci când umplu ulițele cu sânge. Acolo, Stolul își arată valoarea și focul curge din luptător în luptător, acumulându-se cu forță în câte un singur războinic și apoi împrăștiindu-se iar prin zeci de avataruri, frustrându-i pe şövalye de ținte clare, de vreo amenințare individuală pe care să se concentreze.

Dar izbânda e adusă de vocea lui Marantic Lind.

— Ridicați-vă! urlă el și ecoul îi poartă vorba de-a lungul aleilor însângerate, din sute de glasuri, din versanții carierei mărginite de râu. Ridicați-vă și doborâți-i pe cei puternici! Călcați-i în picioare, că și ei v-au călcat pe voi!

Uma Nonya, cariera umedă cu piatră Nidani albă, nu are la dispoziție vreun erou care să-l oprească pe regele din Grânar Emmer; așa că, precum un stup lovit, împinge în față un roi. Ies din locuințele umile și din lăcașurile sacre afundate-n disperare, își iau înapoi tributul pregătit chiar în acea dimineață pentru regina îndepărtată și își ating brațele și spun, așa cum au auzit prin zvonuri, focul nostru, focul nostru, darul vostru…

Călăraș Bray, legată pentru prima oară în plasa Stolului, simte cum se ridică un torent. Sute de noi tributuri se varsă în rețea, animalice, disperate, murdare de praf și sânge și rahat. Disperate să-și salveze casele și viețile. Să-i ucidă pe cei de care se tem și pe care îi urăsc.

Disciplina cu care și-a învățat Marantic Lind Stolul dispare.

— Ridicați-vă! tună vocea lui Marantic Lind prin o mie de guri. Destul ați așteptat toată viața! Ridicați-vă, ucideți-i pe şövalye!

Și, în loc de disciplină, prin plasa de tribut trece setea de sânge și furia a o mie de minți, până când Călăraș Bray înțelege în totalitate ura aceasta adunată, înmiită, și simte aceeași sumă în o mie de alte minți și cu acea infinitate de mânie împinsă în ea își urlă foamea de-a ucide până răgușește.

Undeva în haosul violent vede foc și o față care imploră. Nu poate înțelege mila și fața, cu fălci înguste și ten de culoarea noroiului, care seamănă prea tare cu a ei.

— Şövalye, îi strigă fața, în limba Călăreților. Salvează-ne!

Nu are timp de slăbiciune și nevoi. Îi întoarce spatele și caută inamici.

După aceea nu-și mai amintește ce-a făcut gloata; doar că doi şövalye Secerători pier înainte ca restul să se retragă și că cei din alaiurile lor împrăștiate sunt rupți în bucăți și aruncați în râu sau de pe costișele carierei.

Când gloata începe să șovăie, când și ea începe iar să fie ceva mai mult decât furie urlătoare, vede că rătăcește printre cocioabele dărâmate, în flăcări, din mahalaua Călăreților, că și-a folosit toate lăncile, că are mâinile murdare de sânge până la coate, nasul și gura pline de putoarea locului de parcă toți anii ei de şövalye n-au fost decât un vis.

Ulițele-s pline de Călăreți morți și trupurile le fumegă în locuințele arse. Pentru o clipă se bucură de ușurarea de a se înfuria pe regele din Grânar Emmer și Secerătorii săi. Dar şövalye Secerători nu au venit cu torțe. Nu au avut planuri de incendiere.

O parte a gloatei a făcut-o. O parte a masei panicate s-a întors asupra ei înseși. Își amintește fața atât de asemănătoare cu a sa. Strigătul de ajutor.

A asistat la faptă și nu a făcut nimic. Nu a avut timp pentru slăbiciunea Călăreților. Pentru nevoile Călăreților.

Se desprinde de Stol. Un Pășitor cu o daltă însângerată se împleticește pe lângă ea, beat.

— Am câștigat! strigă el. Și-a fost bine! Ia te uită! A fost bine!

Călăraș Bray se holbează la el și probabil bărbatul vede o întrebare în ochii ei, că se oprește și-i zice:

— Cele bune sunt cele pe care le câștigi!

— Au supraviețuit treizeci din Stolul inițial, spune Marantic Lind, cu entuziasm. Treizeci instruiți de tine, treizeci antrenați cu tributul de Stol și acum inițiați în luptă. Putem stabili treizeci de misiuni, dacă ne aprobă regina…

S-a așezat pe malul râului și trăncănește despre posibilități, despre Stoluri din sate care vor vindeca mana din recolte și pojarul din copii, despre bandele de cetățeni-războinici care vor bântui stepa în numele reginei Hau Nidane.

— Transferul de putere, zice el, de la cei puțini și dezinteresați la cei mulți și interesați…

Călăraș Bray înaintează în apa mică de la marginea râului și se spală de sânge.

— Ești foarte convingător. Poate că ai putea păcăli pe altcineva. Pe cineva care nu și-a dorit ce-ți dorești tu.

El clipește prea repede.

— Dar am dreptate. Putem ridica un Stol în fiecare sat. Putem câștiga războiul pentru Nidani, putem…

— Schimba lumea, continuă ea pentru el.

Îngenunchează ca să se spele pe față.

— Văd fix ce vezi și tu. Stolurile tale cucerind stepa. Și văd ce urmează după aceea, după ce înveți poporul cu acest nou fel de a vedea lumea.

El o privește dintr-o parte, ca o pasăre, și pentru o clipă crede că o s-o mintă. Dar momentul de afectare trece. Nu apare zâmbetul de vrabie.

— Vezi ce văd și eu și știi ce știu și eu, zice el de parcă simpla rostire a vorbelor le-ar face adevărate. Nimeni nu ar trebui să îndure asemenea suferințe. Nimeni nu ar trebui obligat la asemenea sacrificii.

Gesticulează spre orizont, spre cariere și spre ogoarele sterpe și uscate care tânjesc după ploaie.

— Ceva trebuie să se schimbe.

Ea își adună apă în căușul palmelor și-și udă părul.

— Câți Călăreți vor fi în Stolurile tale?

— Ce?

Îl așteaptă. Hau Nidane ar aștepta răbdătoare un răspuns. Așa că așteaptă și ea.

El se agită convulsiv.

— Aici a funcționat. Pășitori și Călăreți, împreună. Tovarăși – prieteni.

— A funcționat la o bandă de șaizeci de salahori hămesiți.

Se uită la norii de fum care acoperă apusul. Își amintește colibele Călăreților, arse, orgia de violență care a înghițit-o și pe ea. Ridicați-vă.

— Stolul are nevoie de cantitate, Marantic Lind. Știi doar. Puterea ta depinde de unanimitate, de masă. Nu se potrivește cu diviziunea.

El își duce mâinile la bărbie.

— Poate că ai dreptate.

Îl privește aspru, surprinsă nu de sentiment, ci de atitudinea lui.

El îi vede expresia și pare că ridică din umeri.

— Ceva trebuie să se schimbe. Cumva. Dacă trebuie plătit un preț, ei bine…

— Regina Hau Nidane m-a făcut şövalye.

Își înfige cizmele în pietrișul din râu.

— În înțelepciunea și compasiunea sa, pe mine m-a ales dintre Călăreți, împotriva voinței sfetnicilor.

— Asta numești tu compasiune?

Învățatul vorbește încetișor, de parcă ar fi o dezbatere între savanți.

— Ce suferă oamenii ăștia în numele reginei tale?

Nu are un răspuns la așa ceva.

— Și-atunci ce? o întreabă Marantic Lind.

— Regina m-a convocat în audiență, ca să discutăm despre victoria de la Uma Nonya.

Își ridică bărbia spre orizontul îndepărtat.

— Ca să o sfătuiesc referitor la posibilitatea de a ridica noi Stoluri.

— Asta-i bine, își desface Marantic Lind brațele. Sunt convins că o să îi spui adevărul, când depind atât de multe de vorbele tale.

Îi surâde și savurează certitudinea pe care o simte.

— La fel zic și eu. Da, la fel simt și eu.

Poate că istoria îi va oferi un nume nou.

— Și? se apleacă Marantic Lind spre ea, cu buzele strânse. Și?

Un tunet, undeva departe. Călăraș Bray privește în zare cu ochii întăriți de focul tribut. Vede, în amurgul portocaliu, prima umbră a unei ploi îndelungate.


© 2014 Seth Dickinson

povestire publicată inițial în Beneath Ceaseless Skies (aici)tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Seth Dickinson a debutat în 2012 și, de atunci, a publicat numeroase povestiri în toate revistele relevante ale genului, precum Clarkesworld, Lightspeed, Analog, Beneath Ceaseless Skies, Tor.com, Shimmer, Apex, Strange Horizon ș.a.
În volum este cunoscut pentru trilogia sa fantasy de mare succes „Baru Cormoran” („Trădătoarea Baru Cormoran”, „Monstrul Baru Cormoran”, „Tirana Baru Cormoran”), în România publicată la editura Paladin (deocamdată prima carte).
A studiat științe neurologice la Universitatea din Chicago și este doctorand la NYU, cu un studiu despre prejudecățile rasiale în incidentele armate ale poliției. În afară de literatură, este implicat și în industria jocurilor (scenarist pentru jocul Destiny de la Bungie Studios) și designer în proiectul space opera colaborativ Blue Planet.

%d blogeri au apreciat: