Recenzii

Pentru ingineri, macarale! Pentru umaniști, un „Fiasco” (de Stanislaw Lem)…

Descriere: Cu ajutorul matematicii este posibil să construim lumi în exteriorul Universului, indiferent dacă ele există sau nu. Apoi, bineînțeles, putem oricând renunța la matematică și la lumile ei, pentru a intra în alte lumi prin credință.

Omenirea se află în momentul concretizării unui vis străvechi – stabilirea contactului cu ființe inteligente din alte sisteme planetare – , dar, în ciuda găsirii unor dovezi de tehnologie avansată, echipajul navei Hermes nu obține răspunsul așteptat. Reacția oamenilor la eșec și dificultatea inerentă oricărei încercări de comunicare vor juca în cele din urmă un rol esențial în lanțul deciziilor ce vor conduce la un final neașteptat.

Inteligența fără curaj nu este cu nimic mai prețioasă decât curajul fără inteligență.

editura Paladin, 2022, hardcover, 409 pagini, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

se poate comanda de aici


Dacă luna trecută îmi încălcam parțial regula mea nescrisă de „recenzie nu egal rezumat” (la Xenogeneza, aici), de data aceasta îmi încalc un alt principiu, și mai important pentru mine la recenzii: eu nu scriu decât recenziile pozitive, la cărțile care mi-au plăcut. Consider că SF-ul este și-așa atât de lovit de soartă în România, încât nu vreau să-l mai sabotez și eu cu recenzii negative. Totuși, azi fac o excepție (prima și probabil ultima) pentru o carte care mie sincer nu mi-a plăcut.

Excepție cauzată de două motive.

În primul rând, Fiasco nu a mai apărut în română – așa că, pe de o parte, interesul publicului avizat e destul de ridicat și încă nu am văzut altă recenzie la el; iar pe de altă parte este o recuperare binevenită care, sper eu (deși nu cred), ar putea reprezenta semnalul unei recuperări mai largi de scriitori estici. Așa că nu o pot submina prin tăcere. De altfel, și ca să pun în perspectivă ce urmează, trebuie să vă spun că am citit Solaris, tot de Lem, de 3 ori: o dată copil și nu am înțeles nimic, o dată adolescent și m-a cam plictisit, și o dată adult și mi-a plăcut foarte mult. Deci, dacă nu sunt (după cum se va vedea) un fan Lem în general, nu sunt nici un anti-fan, ci admirator al Solarisului (apărut tot la Paladin cel mai recent și înțeleg că mai urmează la ei o reeditare).

În al doilea rând, lista destul de lungă de aspecte care pentru mine, pasionat mai degrabă de soft SF socio-psiho, au fost mixte, au șanse să fie pozitive pentru fanii mai hardcore de hard SF. Fiindcă, trebuie să recunosc, Fiasco e de departe cel mai hard dintre hard SF-uri. Așa că am zis să vi le prezint oricum – am pățit și eu anterior să citesc recenzii negative și apoi să cumpăr cartea, fiindcă tot ce era criticat acolo pentru mine era o calitate.

Oricum, elementul cu siguranță comun și mie, și cititorilor cărora le-a plăcut, este imaginația tehnică a polonezului. În tinerețe, Lem a fost mecanic auto și sudor și se simte: 90% din carte este inginerie curată. Sau, și mai specific, este inginerie (și) mecanică detaliată, foarte imaginativă, profundă și credibilă tehnic; ce-i drept că în stil de anii 50-80, cu pistoane, ulei și rotițe adică. Nimic digital aici (mă rog, există un calculator pe nume… DEUS, dar să fim serioși, e doar o voce care putea fi personaj uman, nu o AI credibilă), ci cât se poate de analog. În plus, totul chiar pare perfect funcțional, nu stil mambo-jambo „cuantic” sau butaforie ca inclusiv la unii autori considerați azi hard SF.

De fapt, dacă nu ați citit încă Fiasco, nu prea puteți înțelege ce fel de hard SF este, fiindcă se simte ca un roman tipic socialist-realist-SF de anii 60; așa că doar dacă erați deja cititor de SF (estic) prin anii 50-80 cam ghiciți la ce mă refer. Socialism-realism ingineresc din acela cu macarale (primele pagini din carte efectiv m-au făcut să-mi revină – și să se blocheze, damn it – în minte refrenul ceaușist cu „Macarale suie în zări/ Neîncetat până-nserat/ Uite brațul lor de fier/ Cum ridică până la cer”) dar cu un twist: tot acest entuziasm tehnic este de fapt subminat în substrat de o doză masivă de demoralizare. Pe Lem îl entuziasmează viitorul din punct de vedere al măreției tehnologiei, dar îl deprimă considerabil vidul etic din spatele ei.

Nici nu-i de mirare că entuziastul tehnic din față ascunde în spate un pesimist, dacă ne uităm când a fost scrisă (Mișcarea Solidaritatea se răsculase degeaba, generalul Jaruzelski îi conducea prin lege marțială și părea evident că nu va cădea comunismul în veci, în ciuda oricărei rezistențe). Bine, e oarecum surprinzător că pe Lem îl deprima comunismul în anii 80, din moment ce-l susținuse activ la început – dar nu a fost nici pe departe singurul idealist de stânga rămas cu un gust amar după ce a văzut în ce a metastazat monstrul pe care-l construise și el. Și, dacă mă gândesc retroactiv, în unele sensuri acest roman pare o mea culpa asumată, a înțelegerii unei greșeli morale care duce la dezastru.

Dar să revenim la SF-ul din Fiasco. SF de explorare și prim-contact, ar putea fi descris, cu toate că destul de vag, din moment ce termenul mai potrivit ar fi „eșec lamentabil și genocidar al primului contact”. Poate și pentru că, după cum se exprimă prin gura unui personaj, Lem simte că „Acolo unde există gândire, există și cruzime. Ambele merg mână în mână. Realitatea asta trebuie acceptată, deoarece nu poate fi schimbată”.

Și atunci, cum ar putea oare decurge întâlnirea dintre două specii avansate tehnic, dacă ambele sunt inerent predispuse la cruzime? Dacă, se pare, un contact inițial  între civilizații diferite nu poate fi decât o ciocnire, din moment ce cultural nu avem alte puncte comune în afară de conceptul de război?

Din păcate pentru mine (care prefer cărți încheiate clar), Lem nu prea ne oferă un răspuns – e foarte asemănător cu Rendez-vous cu Rama al lui Clarke, roman pe care mulți îl iubiți dar mie nu mi-a plăcut niciodată. Tocmai fiindcă mă lasă cu ochii în soare, concentrându-se pe explorare și misterios. Unde (acolo și aici) primul contact nu e de fapt dezvoltat deloc, ci doar folosit drept pretext pentru studiat natura umană și dezlegat inginerește tot felul de puzzle-uri tehnologice. Cum de altfel face și Fiasco – în cam ultima treime, în primele două fiind prea ocupat cu descrierea de motoare, rachete, nave spațiale și concepte fizice destul de avansate.  Care descrieri tehnice pe mine personal m-au plictisit de n-am cuvinte, dar probabil că inginerilor din convingere s-ar putea să le placă…

Nu că ultima treime mi-ar fi plăcut, sincer, din moment ce și ea se concentrează tot pe dificultatea de a înțelege tehnologia și scopurile altei specii. Însă tot dintr-o perspectivă pur tehnicistă, nicidecum una stil Le Guin sau Kress. Nu, aici avem o explorare-cercetare de tipul „ce o fi acel obiect care zboară atipic? – cercetăm, cercetăm – este un satelit! – cum funcționează? – cercetăm, cercetăm – deci așa! – dar cu ce scop? – cercetăm, cercetăm – deci pentru aceasta! – dar pentru cine?” și tot așa.

Nu e vorba de „ce limbă vorbesc? ce gândesc? în ce cred?”, fiindcă inginerilor lui Lem nu le pasă. Nu este o nici o cercetare tehnică pasionantă și plină de twisturi ca la Stephenson în Seveneves (recenzie aici), ci una pur metodică, într-un sens cu adevărat de cercetător (Lem a fost și cercetător, nu a rămas mecanic). De altfel, eu personal am perceput cartea mai degrabă ca pe un manual tehnic extins, în care din când în când autorul își amintește să introducă și un element de poveste, doar fiindcă trebuie. Fix pe dos față de Seveneves: acolo tehnologia servește narațiunii, aici narațiunea e sclava speculațiilor tehnologice.

Și nu doar narațiunea, ci și personajele. Care personaje, m-aș întreba eu? Cel principal, să-i zicem Tempe (fiindcă așa alege el aleator să-și zică), este construit în jurul unei idei chiar interesante: a unui om din trecut, reînviat în viitor după ce a supraviețuit unei catastrofe (în care s-a băgat singur, eroic). Nu știm nici noi, nici el, cine este exact dintre doi eroi diferiți (sau poate e o sumă reconstituită a lor), ceea ce-i dă o doză de mister – nefolosită însă la nimic. Și ideea „saltului în viitor” mi s-a părut interesantă, pentru un contrast față de oamenii din secole mai avansate… doar că Lem i-a făcut la fel comportamental, așa că nu par din veacuri diferite. Un alt rateu, din păcate.

De restul personajelor nici nu am ce să zic: practic nu există. Sunt câteva nume (echipajul unei nave lansate într-o misiune de contact spre o planetă posibil locuită), dar strict atât: nume care dau replici personajului principal (mai degrabă autorului, dacă e să fim sinceri) și, ocazional, reacționează emoțional aiurea, absolut din senin și evident doar fiindcă a vrut autorul să transmită ceva. Nu doar că nu se simt natural, ca persoane reale, dar nu se simt deloc. Cu ei sau fără ei… cartea ar fi fost cam aceeași și doar cu Tempe în navă sau, cel mult, plus preotul catolic ce are un rol de contrapondere etică (de fapt, cartea ar fi fost mai bună doar cu un personaj unic, ar fi avut mai mult loc de dezvoltare).

În privința respectivului preot catolic, trebuie să recunosc, însă: nu-i el un personaj prea grozav (narativ, că el e băiat bun, evident), dar introducerea unui avocat nu al diavolului, ci al lui Dumnezeu, în contrapartidă etică la morala pur funcțională a restului cărții, funcționează foarte bine. Și, având în vedere momentul scrierii, când Papa era polonez și un dezastru de PR pentru comuniștii de acolo, personajul ar putea fi interpretat și ca o disidență, dar și ca o alegere a unei tabere de către pocăitul fost comunist Lem (o alegere curajoasă la acel moment, comunismul încă părea un monolit de neînfrânt).

Și tocmai fiindcă părea tirania roșie de neînfrânt, nu-i de mirare că romanul este de fapt, foarte străveziu, despre imposibilitatea de a ieși din Război Rece altfel decât prin auto-distrugere (până la urmă, în realitate din fericire s-a finalizat printr-o auto-distrugere benignă, colapsul Uniunii Sovietice). Numai că la acel moment nimeni nu bănuia și un asemenea posibil rezultat, drept urmare Lem nu poate întrevedea, într-un echilibru bilateral dintre două forțe militare, altă ieșire decât agresiunea militară. Motiv din care în Fiasco dezvoltă un concept destul de interesant (și înspăimântător), cel de sferomahie, o extindere continuă, și în spațiul cosmic, a blocajului de amenințări și contra-măsuri.

Extindere atât de ferm consolidată după decenii de Război Rece, încât orice terț nou-venit nu se poate trezi decât încadrat automat la inamici – de către ambele tabere. Și scufundat într-un ocean de minciuni (propagandă) și lipsă totală de încredere. Care la Lem nu se referă doar la lipsa de încredere între inamicii quintani sau între specia lor și cea umană, ci e absolut generală, de la cea dintre personaje la cea dintre om și divinitate (pretext, spre nefericirea mea, pentru dialoguri care par mai degrabă monologuri pe teme filosofice).

Iar tot acest blocaj duce, evident, la imposibilitatea contactului pașnic. De fapt, la respingerea totală și agresivă a contactului (ca în Rusia stalinistă, Coreea de Nord actuală sau Japonia medievală), motiv din care acesta nu poate fi decât forțat, impus cu argumentele morții (cum au fost obligate imperiile chinez și japonez să se deschidă față de europeni – cu tiruri de canoniere). Ceea ce, ne transmite Lem, rămâne valabil și în viitor, indiferent de evoluția tehnică sau de expansiunea spațială, iar aproximativa echivalență a tehnologiei taberelor nu poate fi decât un factor agravant.

Unde, apropo de tehnologie, eu am mai avut două nedumeriri, ca să nu le zic de-a dreptul nemulțumiri. Mai întâi, când oamenii ajung totuși la o comunicare cu quintanii, Lem ne descrie pe larg (și credibil) mijloacele tehnice prin care se transmit mesajele; dar e atât de prins de lasere și proiecții, încât uită complet partea soft și pe mine m-a lăsat profund nedumerit în ce limbă comunicau și cum de puteau dialoga în concepte pur umane…

Tot astfel cum am rămas nedumerit și de gradul foarte ridicat de similitudine a tehnologiei și mentalităților quintanilor cu noi deși, din câte mi-am dat seama (și sper că nu fac cine știe ce mare spoiler), ei nu sunt umanoizi. Bine, aici nu pot băga mâna în foc, din moment ce apar doar fix la final, un final din care eu personal nu am înțeles nimic. Așa că poate e pe dos, dar eu ca cititor tot nedumerit rămân…

Și nu numai de misteriosul final, ci și de alte două mistere rămase cam prea ambigue după mine (din fericire restul sunt descifrate, cu mijloace tehnologice, evident). Mai exact două povești separate de narațiunea principală (au loc una pe la 1500 și alta pe la 1800), din care înțeleg vag (dar poate mă înșel) că de fapt quintanii ne-au mai contactat și ei pe noi (sau altcineva?), doar că nu a ieșit nimic, din lipsă de comunicare. Sau poate doar așa ceva am înțeles eu – fiecare povestire în sine mi-a părut un „moment Strugațki” destul de interesant (indescifrabile, despre stranietatea de neînțeles), dar în corpul mare al romanului… m-au pierdut conexiunile pe care a rămas să le facă cititorul, fără indicii ajutătoare.

Așa cum în general în Fiasco Lem nu oferă niciun sprijin cititorului. Autorul e atât de deprimat și pesimist, încât pare că a trântit peste pagini un teanc de tehnologie („să vă văd ce faceți cu ea fără morală!”), o serie de frământări ale unor personaje mai degrabă confuze, plus o serie de mistere dintre care doar câteva au cheile aruncate pe ici, pe colo; iar apoi a plecat trântind ușa și mormăind „na, descurcați-vă, să vă văd, că mie mi s-a luat de tot”.

Destul de probabil, cititorii ingineri (și cei mecanici, dacă există mecanici care citesc romane SF) se vor descurca. Și, învățați deja că viața înseamnă o serie lungă de defecțiuni, nu se vor plânge. Ba posibil chiar că, într-un mod masochist, Fiasco inginerilor o să le și placă.

Dar dacă nu sunteți ingineri mecanici… vă recomand Solaris.


imaginile din articol: de Андрей Сидоренко de la Pixabay

%d blogeri au apreciat: