În acest SF post-cyberpunk, descoperim alături de Jacob că, într-o societate globalizată, confortul nu e chiar atât de ieftin pe cât pare – doar că plătesc alții pentru el. Și ne punem alături de el o întrebare foarte actuală: ce viitor îl așteaptă pe un cetățean când statul său invadează un vecin doar din lăcomie? Merită asumate riscurile doar pentru a nu-și pierde confortul?
Jacob se holba la piramida pe care nu o construise.
Îi țâșnea din mijlocul camerei goale, iar cele trei laturi, atât de abrupte încât păreau aproape verticale, convergeau într-un vârf ascuțit și ațintit spre lucarnă. Jacob rămăsese cu gura căscată – nu-i venea să-și creadă ochilor. Restul casei era goală și dezolantă, lipsită de mobilă, culoare și, firește, piramide.
— Canapea, zise Jacob.
Canapeaua se ridică din podea, ca o gelatină ce ia formă. Avea culoarea standard, crem. Se trânti între perne, își duse degetele la buze și începu să contemple piramida pe care nu o ceruse.
Mai auzise de astfel de erori, dar niciodată în case staționare. Jacob avea prieteni care plăteau sume exorbitante pentru spații domiciliare mobile; oriunde se duceau, puteau conjura o locuință modestă cu mobila, pereții, tavanele și trăsăturile permise de spațiul lor alocat în cloud. Da, aveau asociat un cert „factor cool” – pocnești din degete și conjuri un bârlog confortabil de burlac pe un pisc tibetan sau o alee din Veneția sau un câmp de la mama dracu’. Nu și pentru Jacob. În primul rând, erau al naibii de scumpe. Știa oameni ruinați de abonamentele lunare și care ajunseseră să-și ispășească pedepsele ca părți din cloud-ul global, dezasamblați și folosiți în alte proiecte de spațiu variabil, până își achitau datoria. Conform statisticii, ajungeai de obicei țeavă sau perete sau un rând de țigle. Poate gard. Dar exista întotdeauna șansa să ajungi toaleta cuiva vreme de câțiva ani.
— E doar materie, i-a spus o prietenă, Jocelyn, când a fost condamnată la spațiu variabil pentru datorii neplătite. N-au decât să-mi folosească moleculele cât vor. Doar nu-mi voi da seama. Conștiința e găzduită pe cloud.
— Da? Și dacă greșește careva? a întrebat-o Jacob. Ai fi conștientă și imobilizată pe toată perioada sentinței.
Dar ea doar a râs.
— Atunci poate am noroc și ajung vibratorul vreunui supermodel sexos!
Jacob nu simțea nevoia de domiciliu mobil. Când călătorea folosea rețelele publice. Doar în ultima lună, intrase și ieșise într-o duzină de locații de prin lume. Nu avea nevoie să aducă o casă, pentru a se da mare. Călătorii și afaceri, apoi înapoi la un castel fix, pe care te poți baza. Așa-i plăcea lui.
Se întrebă fugar dacă nu putea șterge piramida prin conjurarea altui șablon. Jacob spuse „Toscan” și banalitatea standard a locuinței luă o nuanță pământie. Din gresie erupse iederă și se înfășură afectuos în jurul stâlpilor și arcadelor. Răsări și se umplu o piscină interioară. Pereții se împestrițară cu mozaic ros de vreme. În hol se ridică o statuie de marmură.
Dar piramida rămase pe loc.
Jacob oftă.
— Vin, ceru și din canapea se formă o cupă, umplută cu un vin roșu de calitate.
Sorbi, gânditor. După o clipă, plescăi din buze, savurând gustul fructat, și zise:
— Casă? Cred că ne-a atacat vreun hacker.
*
— Nu poate fi detectată nicio altă prezență din cloud, în afară de tine, îi răspunse casa.
Jacob roti vinul prin cupă.
— Ceva de raportat din lipsa mea? Musafiri? Încercări de spargere?
— Nu au fost detectați musafiri sau încercări de spargere. Ai fi interesat de șablonul Caraibe?
— Nu. Vreo eroare în spațiul principal?
— Nu au fost detectate erori.
Jacob sări în picioare și arătă piramida imensă cu degetul.
— Și atunci asta ce-i? Ce caută la mine acasă?
— Piramida a fost proiectată pentru a reprezenta gloria lui Amon-Ra, cu laturile drept reprezentări stilizate ale razelor de soare. Toți se pleacă și îngenunchează în fața gloriei Sale.
Jacob scăpă cupa. Vinul se împrăștie peste podea și fu sorbit de lemn, urmat rapid și de cupă, de parcă ar fi fost doi copii ce fug să se ascundă de cearta părinților.
— Ce-ai zis? țipă el.
— Nu există alt zeu în afară de Soare, îi răspunse casa. E unic. Născător de viață, putere în aripile uliului, forța furtunii, vitalitatea din oasele lumii. Să creez o Casă de Vindecare? La cină preferi friptură de vită?
Jacob simți că-l trec fiori.
— Stinge-te, îi porunci, cu gândurile sfărâmate de panică.
Mai auzise de poltergeiști. Hackeri ce invadau cumva spațiul principal, posedau procesorul central și se jucau cu proprietarii. Farse stupide, dacă aveai noroc. Viol, tortură sau digestie dacă aveai ghinion.
Confruntat cu o asemenea idee, Jacob decise să iasă afară. De obicei, s-ar fi topit în casă și reformat altundeva, poate la Toronto sau Berlin. Dar nu putea risca să se dizolve într-o casă atacată de hackeri. Nu ar fi îndrăznit așa ceva.
— Dizolvă-te, îl provocă locuința. Întoarce-te în gloria lui Osiris și sfidează șarpele uitării, pentru totdeauna.
Jacob începu să țipe.
*
— Jacob! Îmi pare rău! Jacob!
Vocea striga de ceva timp, dar nu o auzise din cauza zbieretelor tot mai răgușite. Piramida se desfăcu, precum o floare. Din ea răsări o femeie.
— Bună, Jacob, începu ea, jenată. Iartă-mă, da? Nu voiam să te sperii, pe cuvânt!
El clipi.
— Jocelyn?
— Păi cine?
— Nu erai în cloud?
Ea rânji, se repezi la el și-l prinse cu brațele de mijloc. Jacob se feri de îmbrățișare, încă agitat de spaimă.
Jocelyn ridică ochii spre el.
— Hei, ți-am cerut deja scuze! Hai, nu te mai agita atâta! Că doar glumeam!
Îi dădu drumul și sări pe blatul de la bucătărie, cocoțată precum un gargui.
— Dacă ești adevărata Jocelyn, ar trebui să știi ce am discutat ultima oară.
Ea oftă, enervată.
— Știu, ciudat paranoic ce ești. Eram pe cale să-mi primesc sentința pentru o datorie și ți-am zis că, dacă rămân conștientă, ar fi cool să ajung vibrator. Te-am convins? Sunt eu, prietena ta Jocelyn. Nu te mai comporta ca un idiot!
Simți că se enervează.
— Mi-ai invadat casa?
— Dap. Ai ceva de mâncare?
— Mă gândeam că-ți iei și singură.
— Am luat, recunoscu ea. Ai opțiuni culinare excelente! Nu te știam așa de connoisseur! Dar a trebuit să descarc un program de sushi cât te-am așteptat. Ce-i? Nu-ți place peștele crud?
— Nu. Și nici să fiu hackerit.
Jocelyn ridică din umeri – o mișcare spontană și atractivă.
— Ei bine, nu mi-a plăcut în cloud. Nu-ți dai seama când doar treci pe acolo, după voie. Dar dacă ești obligat să rămâi pe termen lung? Un coșmar de tot rahatul! Au un fel de suporturi cristaline în care te uploadează și acolo doar… plutești. Nu există sol sau ceva solid. De parcă ai fi fantomă. Totul trece prin toate. Ar trebui să-i zică iad virtual.
Se cutremură.
— Din câte îmi amintesc, aveai de făcut 5 ani.
Ea ridică iar din umeri.
— M-au eliberat mai devreme.
— Cum așa? Pentru bună purtare fantomatică?
— Da, cam așa ceva.
— Ieși, se răsti el, și redă-mi controlul asupra casei.
Fata se strâmbă.
— A, da? Altfel ce?
— Jocelyn, nu glumesc. Rahatul tău de glumă mai că mi-a provocat un infarct.
— Un infarct! Hai că-i bună asta!
— Să știi că resurecția încă mai costă bani, se apără Jacob. Și nu vreau să-mi scadă ratingul.
Ezită, remarcând atitudinea ei sfidătoare.
— Și care-i faza cu eliberarea înainte de termen? Pe bune?
Ea rânji.
— Am acceptat o înțelegere.
— Cu cine?
— Cu soarele.
Amuți. Frica i se împrăștie din nou prin vene ca gheața și inconștient începu să se îndrepte spre ușă, întrebându-se dacă în nu cumva în casa lui se ascund și alți infractori.
— Soarele te plătește acum?
— Și pe tine Ragnar.
— Adică suntem dușmani.
Tânăra izbucni în râs.
— Nu mai e valabil! A avut loc o asociere.
Rămase încremenit. Soarele și Ragnar erau două dintre cele mai mari mega-corporații din lume. Noile emisfere ale Terrei, demarcate nu de geografie sau granițe, ci de liniile de achiziție ale zeului corporatist. Ragnar, pentru el. Soarele, pentru ea.
Mintea începu să-i lucreze alert, căutând căi de evadare.
— Eu sunt baron de echitate. Aș fi fost notificat de orice asociere!
Ea clătină din cap. În spatele lui, bucătăria i se transformă într-un podium faraonic, iar peretele de glife departamentale se umplu cu simboluri solare.
— E secretă, Jacob. Soarele ți-a verificat profilul și a văzut că apar eu ca relație. Așa că s-au gândit că ar fi o idee bună să te escortez eu… hei!
În războaiele corporatiste, Jacob văzuse rapoarte dure despre braconajul companiilor. Un angajat important își părăsește masa și se transmite într-un spațiu vacant, dar dintr-o dată i se capturează semnalul. E prins. Creierul absorbit și rescris. Masa preluată spre folosință de către inamic.
Se temea de-o viață de așa ceva.
Fără ezitare, își abandonă masa și fugi prin circuitele casei, către liniile externe. În mai puțin de o secundă trecu în rețeaua Elveției. Conjură masă locală și dintr-o dată alerga pe asfalt elvețian, într-o piață. Vitrine de sticlă, firme de neon, zeci de scări rulante.
Sări pe una care cobora, cu inima bubuind.
Trebuia să ajungă la oficiul regional. Dacă Soarele putea să-i invadeze casa, avea nevoie de sprijin. Trebuia să-l avertizeze pe Ragnar!
Treptele scării dispăreau într-o podea de sub el. Pe Jacob îl treceau fiorii când se gândea ce o fi pățit adevărata Jocelyn. Sau poate chiar fusese adevărata Jocelyn, fiindcă se gândise doar la interesul propriu.
Se apropia de capătul scării. Se pregăti să pășească de pe treptele care dispăreau…
… dar nu-l ascultau picioarele.
Parcă i se lipiseră pantofii de scară. Pufni și trase de gambe, dar era înrădăcinat ca un arbust. Scara se aplatiza în fața lui și dispărea în fanta subțire a mașinăriei. Țipă:
— Nu! Să mă ajute careva! Ajutor!
Sub privirile uluite ale trecătorilor, Jacob se topi în scară și dispăru sub podea.
*
Când se materializă din nou, Jocelyn părea extrem de supărată.
Se aflau într-o cameră japoneză de ceai, undeva sub piață. Pereți lăcuiți în roșu și paravane shoji și rogojini tatami, iar Jocelyn stătea jos în poziția lotus și se uita urât la el, în timp ce o chelneriță indiferentă le turna ceai fierbinte în ceșcuțele perlate și elegante.
— Nu-i reală, spuse Jocelyn încruntată. Așa că poți vorbi liber, ticălos paranoic!
— Aș fi știut de-o asociere Soarele-Ragnar, strigă el. Doar sunt baron de echitate, la naiba!
— Poți să iei o pauză de la orgoliu, te rog? Există motive pentru secretomanie, așa că bea-ți nenorocitul ăla de ceai și lasă-mă să-ți explic. Am primit o invitație – o întâlnire strategică, nimic mai mult. Tu ai fost invitat, pricepi? Mie mi s-a ordonat să vin să te aduc, așa că-mi strici imaginea dacă o iei razna așa! Ai speriat toată Elveția.
El și-a ridicat ceaiul opărit spre buze și a sorbit. Îi tremurau mâinile.
— Pontifii Soare și Ragnar au căzut de acord să se unească, explică ea.
Roșie la față de la alergat, ridică iute ceașca de ceai și-l privi peste ea.
— Am reușit să-ți intru în spațiul casnic fiindcă nu mai e al tău. Este acum proprietate comună a ambelor mega-corporații. Piramida… aia a fost ideea mea.
Se simțea ceva mai bine. Dacă voia Soarele să-l absoarbă, ar fi făcut-o deja. Totuși, ținea ceașca la gură ca pe o apărare, iar aburii îi înmuiau pielea de pe față.
Jocelyn continuă.
— Toți baronii de echitate au fost chemați la o ședință strategică, pentru explicații.
— Sper că nu tu ești emisarul cu sarcina să-i aduci pe toți, îi replică acru.
— Nu suntem toți la fel de fermecători ca tine.
Fata sorbi restul de ceai.
— Hai, trebuie să ajungem în 4 minute, înainte să ridice firewall-ul.
Se ridică și-l privi pieziș.
— Îmi place de tine, Jacob, dar dacă mai încerci să fugi o să transform ceaiul din stomacul tău într-un bloc de plumb.
*
Ședința avea loc într-o clădire în formă de stup, la peste un kilometru sub sol. Cel puțin părea subterană, cu rocă cioplită și vene de minereu care luceau fad. Părea interiorul unui munte, din câte își dădea seama Jacob, sau undeva sub mare, sau poate că era virtuală. În prezent, îngerii nu doar că puteau dansa pe vârful unui ac, ci să organizeze convenții întregi pe vârful acelor care nici nu existau.
Oricum, sala de ședințe se remodelă treptat în ceea ce părea interiorul unui uriaș viespar. Cavitatea vastă fu treptat străpunsă de mii de cutii, fiecare cu o persoană. Toți cu aspect generic. Nu se relevau identități, așa că sala de ședințe era plină de vizitatori fără individualitate, cu fețe de culoarea noroiului, de parcă s-ar fi aflat în vreo fabrică de manechine dintr-un coșmar.
— Nu am mâini sau picioare, șopti Jacob spre Jocelyn.
— Nici eu. Am venit să ascultăm, nu să umblăm de colo-colo și să dăm din picioare.
Încet, încăperea începu să fie umplută de-o lumină densă, untoasă. Apăru logo-ul corporației Soare – o flacără orbitoare emițând raze călduroase în toate părțile. Simultan, logo-ul în formă de vultur al lui Ragnar se materializă și el, alături. Holograme. Privitorii secreți rămaseră cu gura căscată atunci când cele două forme se suprapuseră și se uniră. Un vultur în flăcări.
— Bine ați venit în viitor, le grăi o voce în cap.
O voce clară și tăioasă, care nu avea nevoie să strige pentru a fi auzită.
— O să purtăm o discuție importantă. Avem 20 de miliarde de locuitori pe Pământ. Trebuie să le decidem viitorul.
*
Lumea fusese dintotdeauna împărțită în 3 lobi, din câte își amintea Jacob, și avu nevoie să caute date vechi de mai mult de un secol pentru referințe că mai existaseră cândva și alte companii.
De fapt, acele referințe străvechi erau o notă istorică de subsol aproape prea suprarealistă pentru a fi credibilă. Era mai ușor de crezut că pe Terra existaseră dintotdeauna trei mega-corporații… decât să accepte legende antice despre mii de corpstate, națiuni și enclave tribale.
Trei mega-corporații se potriveau profund logicii și bunului simț. Până la urmă, Terra era a treia planetă din sistemul solar. Existau trei culori primare. Toți copiii aveau trei părinți – mama, tata și vana exogenetică în care incubau.
Vorbi pontiful Soare, apoi i se alătură și Ragnar, într-un duet intelectual. Participanții le ascultară viziunea grandioasă: pace între cele două imperii. Împărțirea masei lumii.
— De ce atâta secret?
Jacob nu putu discerne cine vorbea, așa că-și fixă privirea pe logo-ul unificat. Vocile corporatiste se uniră într-o singură notă.
— Pentru că afară încă mai avem necazuri și războaie și cruzime și separatism. Știți despre cine vorbim.
Jacob dădu din cap. Ragnar Soarele se referea la al treilea imperiu de pe lume. Oakbrand.
Uneori, între inamici se formează un respect amical. Soarele și Ragnar erau prinși în război rece de atâta timp, încât se știau bine și se simțeau confortabili în acea familiaritate. În contrast, Oakbrand era un regat izolat. Oakbrand emitea pretenții asupra masei din emisfera nordică a planetei. Ascundea totul în spatele unei cortine de secrete. Nici nu puteai transmite ceva spre locațiile lor; trebuia să te manifești la graniță și apoi să mergi pe jos spre teritoriul lor. Dacă aveai curaj.
— Oakbrand, zise pontiful și prin stup se răspândi un murmur, ne este inamic comun tuturor. Rămân ultimul obstacol în calea unei adevărate fuziuni globale.
— O fuziune globală? șopti Jacob, șocat de idee.
O simți pe Jocelyn zâmbind în spatele lui.
— Chiar așa, idiotule. O singură megacorporație. O singură lume.
— Nu i-a ieșit nimănui așa ceva.
— O să ne iasă nouă.
— Dar…
— O să spui că Oakbrand nu o să accepte niciodată vreo fuziune. Știm.
— Și-atunci de ce pierdem vremea vorbind despre ea?
Zâmbetul Jocelynei deveni de-a dreptul răutăcios.
— Îi preluăm cu forța.
— Pe dracu.
— O să le confiscăm materia. O absorbim colectiv.
Jacob amuți pentru multe microsecunde, în timp ce pe fundal vuia glasul pontifului. Apoi, regăsindu-și vorbele, zise:
— Adică o să omorâm trei miliarde de oameni? O să-i… devorăm?
Se cutremură până în adâncurile trupului fără mâini sau picioare pe care-l ocupa, forțat de Ragnar Soarele. Când a mai fost omenirea redusă la condiția de plancton, gata de a fi consumată de fălcile corporatiste? Așa o fi fost mereu? Nu cumva soarta lui fusese deja decisă încă de pe când era doar un embrion în dezvoltare, o tumoră sângerie pe pereții unei vane exogenetice?
Jacob se adună într-un final:
— Oakbrand se întinde pe jumătate de continent. Cum îi atacăm? Nu o să ne lase vreodată să ne transmitem dincolo de granițe. Doar nu putem ieși ca niște troieni, direct din vreun nod de transmisie! Care-i strategia?
Îi răspunse Jocelyn, dar părea că dintre buzele ei senzuale grăiește direct pontiful corporatist.
— Las că vezi tu. E doar o chestiune de materie.
— Adică?
— O să le inundăm teritoriile ca un talaz, îi explică răbdătoare Jocelyn, sau poate pontiful. Mai precis, ca un tsunami. O să reducem toată masa colectivă a Soarelui Ragnar, locuitorii și clădirile și copacii și străzile, într-o apocalipsă proteică și o să gonim peste ocean ca o undă de șoc. Pe coastele lor o să ne ridicăm! O, ce frumos va fi! Un val enorm de biomasă înălțat precum… precum… o piramidă!
Râsete.
— O să fim un val de mii de metri înălțime, gonind cu sute de kilometri la oră. O să le trecem granița înainte să se prindă. O să-i inundăm. O să umplem toate văile și clădirile, bolborosind și stropind! O să ne devorăm inamicul și-l vom adăuga unității noastre. O singură lume!
— O singură lume, intonă stupul.
— Păi și cu noi cum rămâne? șopti Jacob, strivit de grandoarea viziunii. Unde ne vor fi conștiințele?
— În cloud. Vom dansa cu toții pe vârfurile de ac din cloud când începe atacul, apoi vom descinde înapoi pe un Pământ refăcut. O singură lume!
— O singură lume, răsună ecoul mulțimii.
Pontiful continuă prin Jocelyn:
— O să așteptăm în ceruri până se sting conflictele sub un val zdrobitor și drept. Vom deține masa globală. Gata cu diviziunile! Gata cu războaiele! Ne așteaptă paradisul. O singură lume!
— O singură lume!
De data aceasta, corului ritmic i se alătură și vocea lui Jacob.
*
Se transmiseră în cloud-ul incorporal. Substratul de nanocristale semăna cu niște fascicule de funigel, vizibile doar sub forma unui praf de mică, scăldat de razele hrănitoare de fuziune ale soarelui. Miliarde de minți fără trup adunate laolaltă, conectând lujeri firavi ca niște meduze agitate, asamblând o rețea optică pentru a privi din văzduh cum decurge războiul de la sol.
Nu pot vedea valul, emise Jacob spre Jocelyn. O prezență invizibilă lângă el, doar cu puțin mai mult decât o compresie de date neuronale, ca și el, ca și două treimi din rasa umană.
Jocelyn îi răspunse: Nu o să-l vezi decât imediat înainte să inunde proprietățile Oakbrand. Asta-i și ideea, prostule.
Jacob se conectă la centrul optic al cloud-ului, un unic ochi de ciclop privind în jos spre întinderea apelor albastre ale Pacificului. Probabil te simți de parcă ai fi înapoi la închisoare, emise el scurt.
Nu durează mult, zise ea defensiv.
Au aflat mai târziu că valul a lovit granițele Oakbrand fix conform planului. Masa dizolvată a Soarelui Ragnar s-a înălțat spre cer și s-a revărsat bolborosind, precum un potop din legende. A umplut fiecare fisură, a asaltat fiecare nod de transmisii, a tăiat și blocat orice rută de scăpare. Zeiescul Proteus a trăit și murit în o sută de milioane de lupte diferite.
Și apoi o umbrelă azurie de electricitate și lumină s-a ridicat precum o ciupercă din proprietățile Oakbrand. Continentul a înghețat în miez de bătălie, imaginile titanice de monștri și gheare și colți pietrificate ca într-un instantaneu bolnav de febră.
Și așa au rămas.
Treptat, explicația s-a extins prin cloud.
Puls electromagnetic.
De mărimea unui întreg continent.
În fața extincției, Oakbrand au apelat, probabil, la o soluție apocaliptică. Trebuie să fi avut bombe electromagnetice răspândite prin întreaga națiune, o descurajare pe care nu a anticipat-o nimeni. Tot ce avea formă pe Terra, ars într-o suprasarcină sfidătoare. Războiul a înghețat. La propriu. S-au ars toate circuitele. Toată masa, toate corpurile au împietrit. Omenirea a fost unită într-o imagine finală a unei frământări eterne.
Populația Soarelui Ragnar, plutind în văzduh, a încercat să contacteze lumea de sub ei și a găsit doar tăcere și tabloul unei furii înghețate.
Tocmai suntem martorii extincției în masă, gândi Jacob oripilat. Cloud plutind pe deasupra unui continent mort. O lume moartă.
Extincție în masă, repetă el. Doar că noi o să rămânem aici, îngeri nebuni incorporali, fantome plutitoare și fără formă. Nemuritori. Eterici. Vom plana prin ceruri sorbind energia nelimitată a soarelui ca niște…
… ca planctonul din mări.
Încet, Jacob începu să râdă pentru un miliard de ani.
© 2013 Brian Trent
povestire publicată inițial în Apex (în engleză o puteți citi aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Ficțiunea speculativă a lui Brian Trent a apărut în Fantasy & Science Fiction, Analog, Orson Scott Card’s Intergalactic Medicine Show, Great Jones Street, Daily Science Fiction, Apex (câștigător al sondajului cititorilor pentru povestea anului), Cosmos, Galaxy’s Edge, Escape Pod, Pseudopod, Nature și în numeroase antologii Best of the Year, iar non-ficțiune și în Strange Horizons și Clarkesworld. Ca autor al seriei fantasy istorice Rahotep a fost finalist al premiului Baen Fantasy Adventure Award din 2015 și câștigător al premiului Writers of the Future. Trent locuiește în New England, SUA, unde lucrează ca romancier, scenarist și poet.
Blogul de SeFe 