Los Angeles, 2019. Mănunchiuri de flăcări erup deasupra unui oraș scăldat într-un crepuscul perpetuu. Din birourile piramidale ale Tyrell Corporation, vedem un ochi în prim-plan, cu luminile orașului reflectate în el. Rămâne de stabilit dacă acest ochi este uman sau nu…
Prezentul, 2022: se împlinesc 40 de ani de la cel mai important film cyberpunk și cert unul dintre cele mai influente filme SF din istorie: Blade Runner.
Un an bun pentru SF (și horror), 1982, din moment ce atunci s-au lansat și Poltergeist, Star Trek II: The Wrath of Khan, The Thing, E.T., The Dark Crystal, Tron și Conan the Barbarian. Dintre ele, Blade Runner, produs de Warner Bros., a avut premiera pe 25 iunie 1982 și a fost primit sub-mediocru la lansare, și de critici, și la box office (a fost considerat cel mai mare eșec la încasări al lui Harrison Ford).
Povestea distopică despre un Los Angeles al viitorului 2019, devenit un megalopolis în ruină, și despre echipa sa de asasini anti-androizi, a fost adaptată după romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? (Visează androizii oi electrice?, în română la Nemira) din 1968, de Philip K. Dick. Filmul (care nu respectă mai nimic din roman, dar se pare că PKD era totuși de acord cu ce a ieșit) ne spunea povestea lui Rick Deckard, un detectiv autorizat să vâneze și „retragă” oamenii sintetici de pe Pământ, după ce aceștia au fost declarați ilegali cu excepția folosirii lor în coloniile exterioare (ca sclavi).
Construiți de abominabila corporație Tyrell, acești roboți avansați, numiți replicanți, erau identici cu oamenii. Când o echipă de șase replicanți măcelărește un echipaj de navetă și se întoarce pe Pământ, se declanșează o razie, iar vânătorul de recompense primește ordinul de a da de urma celor patru supraviețuitori.
Blade Runner îi are în distribuție pe Rutger Hauer în rolul replicantului de luptă Roy Batty, Daryl Hannah în rolul Pris, un sex-bot, Joanna Cassidy în rolul Zhora, Brion James în rolul Leon și Sean Young în rolul frumoasei Rachael, un model Nexus-7 prevăzut cu amintiri false pentru a-i oferi o protecție emoțională.
Pentru primul său proiect după Alien din 1979, vizionarul cineast Ridley Scott a folosit un scenariu scris de David Peoples și Hampton Fancher, al cărui prieten, producătorul Brian Kelly, cumpărase drepturile de la Philip K. Dick. Pentru Scott era de abia al treilea film, dar Harrison Ford venea după două uriașe succese: Star Wars The Empire Strikes Back (1980) și Indiana Jones Raiders Of The Lost Ark (1981),
Worldbuilding-ul său rafinat cu tonuri sumbre a devenit legendar, iar acest infern iluminat slab cu neoane, stropit de o ploaie acidă perpetuă care udă orașul suprapopulat și cu mașini zburătoare care zboară pe deasupra decadenței, a rămas de atunci standardul vizual pentru majoritatea filmelor SF și jocurilor video întunecate.
Adesea imitată, dar niciodată reprodusă pe deplin, este și partitura de sintetizator a lui Vangelis, nominalizată la Globul de Aur. Înregistrate pe un sintetizator Yamaha CS-80, aceste texturi ambientale au fost la fel de vitale pentru crearea universului filmului ca și scenografia, costumele, luminile și limbajul orwellian „Cityspeak” inventat pentru film.
Discursul memorabil al lui Hauer „Lacrimi în ploaie” pe un acoperiș ploios înainte de a muri este și el unul dintre cele mai memorabile momente din istoria cinematografiei. Replicile sale au fost scrise de scenaristul David Peoples, dar modificate în ultimul moment (improvizate) de Hauer însuși.
A fost primul film de anvergură care a pătruns în ceea ce avea să fie numit mai târziu „cyberpunk” de către autorul cărții Neuromancer/ Neuromantul (în română la Paladin, aici), William Gibson. Și continuarea din 2017 a lui Denis Villeneuve, Blade Runner: 2049, a fost un spectaculos vizual (dacă nu neapărat și narativ) companion al filmului original. În prezent, este dificil să îți imaginezi un film SF întunecat care să nu-i fie un omagiu. Ar fi fost actualizat oare Westworld de HBO după versiunea sa cinematografică din 1973 cu atâta succes fără ca Blade Runner să fi deschis calea atât din punct de vedere vizual, cât și în ceea ce privește reflecțiile sale asupra liberului arbitru? Iar Tyrell Corporation din Blade Runner (și, de fapt, și Weyland-Yutani din Alien) a inspirat numeroase imperii corporatiste malefice SF, de la Umbrella Corporation din Resident Evil la Omni Consumer Products din RoboCop și Cyberdyne Systems din Terminator. De la Ghost In The Shell la Total Recall și Minority Report, capodoperei Blade Runner i se datorează multă recunoștință cinematografică.
Neliniștile care au venit odată cu perioada de boom din anii 1980 și 1990, teama de a pierde esența umanității pe măsură ce oamenii deveneau din ce în ce mai dependenți și mai integrați în tehnologie, au rămas o temă pe care genul cyberpunk o împărtășește în general (și în prezent, de văzut și Altered Carbon). Filmele steelpunk ale lui Paul Verhoeven, cum ar fi RoboCop și Total Recall, se fac ecoul acestor temeri și al accentului pus pe instituțiile corupte, prezentând în mod proeminent industria și hardware-ul, mai degrabă decât să vireze spre transumanism, software și cyberspațiu. Prequelurile din Războiul Stelelor (în care Templul Jedi și Senatul Galactic apar ca centre de putere care se opun și care se evidențiază în mijlocul unui oraș-planetă cu mii de niveluri) și cele două filme Judge Dredd împărtășesc în mod similar accentul arhitectural al orașelor construite pe ele însele, în care oamenii sunt mai puțin decât furnicile în umbrele impunătoare ale întreprinderilor și blocurilor. Influența cyberpunk include jocuri precum seria transumanistă Deus Ex și Final Fantasy VII, în timp ce seria de jocuri Shadowrun combină o estetică Blade Runner cu magie și monștri. Cyberpunk 2077 poate fi privit ca un Blade Runner jucabil direct.
Culmea, titlul filmului nu are nicio legătură cu PKD, ci e inspirat din alte două cărți: nuvela din 1979 Blade Runner de William S. Burroughs, care, la rândul ei, se bazează pe romanul din 1974 The Bladerunner de Alan E. Nourse. Ambele cărți SF plasate într-un viitor apropiat, dar care nu au nimic de-a face cu androizi evadați. Nu numai că Deckard nu este numit „Blade Runner” în carte, dar nici cuvântul „replicant” nu apare nici măcar o dată. În schimb, țintele lui lui Deckard din Vânătorul de recompense (traducerea română a titlului) sunt androizi numiți peiorativ „Andys” de către oameni…
În roman, întreaga lume viitoare este invadată de o religie numită mercerism. Aceasta este o credință cvasi-tehnologizată, care își încurajează discipolii să se implice cu niște „cutii de empatie”, gadgeturi care le pot influența direct starea de spirit (un pre-metavers cumva premergător ideilor din Matrix). Ca să nu mai spunem că Rachael nu doar că nu e iubirea lui, dar este chiar personaj negativ acolo. Nu prea seamănă cu filmul, nu?
De fapt, nici măcar vizual filmul care a setat pentru totdeauna fundalul tipic al SF-urilor întunecate nu s-a bazat pe viziunea scriitorului. Ridley Scott și artistul Syd Mead au dezvoltat atmosfera din Blade Runner inspirându-se din revista franceză de benzi desenate SF Métal Hurlant, din desenele artistului francez Mœbius, și din pictura realistă americană Nighthawks a lui Edward Hopper.
Clădiri masive și străzi murdare; piețe aglomerate și zgârie-nori abandonați: clar au fost inspirați și din arhitectura futuristă a lui Antonio Sant’Elia și de filmul SF german din 1927 al lui Fritz Lang, Metropolis. Ideile din Metropolis despre dezvoltarea urbană industrială masivă au influențat în mod clar imaginile din Blade Runner. Scris de Thea von Harbou, autoarea romanului omonim din 1925 și soția de atunci a lui Lang, filmul vechi de 95 de ani vorbește despre nevoia ca industriașii (corporatiștii la Scott) să își vadă muncitorii ca pe niște oameni, nu de a considera munca lor ca fiind de unică folosință, în contextul progresului tehnologic. Este vorba despre nevoia unui mediator, precum Freder al lui Gustav Fröhlich; o „inimă” care să facă să se înțeleagă între „mintea” directorilor și „mâinile” muncitorilor. Pe parcurs, liderul industrial al orașului, Joh Fredersen (Alfred Abel), îl convinge pe fostul său rival, inventatorul Rotwang (Rudolf Klein-Rogge), să folosească o „persoană-mașină” robotizată pentru a semăna discordie.
Spoiler alert, dar avem și în Blade Runner pe cineva care nu e ceea ce crede și pare…
Ca o curiozitate, Blade Runner este contemporan (inclusiv la zi, data lansării 25 iunie 1982) cu alt SF celebru acum, dar care atunci a eșuat la box office: The Thing al lui John Carpenter. Bugetul filmului Blade Runner a fost de 30 de milioane de dolari, dar a avut încasări de doar puțin peste 6 milioane de dolari în weekendul de deschidere, ajungând la 23,4 milioane de dolari în total (deci cu mari pierderi). The Thing s-a descurcat vag mai bine, dar nu a fost considerat un succes de box office – a obținut 19 milioane de dolari la un buget de 15 milioane de dolari. Paralelele nu se opresc aici. Blade Runner i-a fost retras lui Scott din cauza intrigii (presupus) confuze și a finalului sumbru, iar studioul l-a forțat pe Harrison Ford să adauge o narațiune expozitivă la film (pe care o detesta), schimbând în același timp finalul ambiguu cu unul mai fericit, care arăta că Deckard al lui Ford și Rachael a lui Sean Young au fugit din Los Angeles pentru a trăi la țară. Finalul original al filmului The Thing a fost înlocuit și el cu unul mai puțin ambiguu pentru un montaj asupra căruia Carpenter nu a avut niciun control și pe care l-a urât – unul în care MacReady al lui Kurt Russell scapă la o altă stație de cercetare din Antarctica și dovedește că nu este infectat de extraterestru printr-un test de sânge. Iar versiunea TV a adăugat și o narațiune expozitivă…
Cele două filme au puține lucruri în comun în ceea ce privește intriga (The Thing este în mod egal horror și science-fiction, despre locuitorii unei stații de cercetare izolate din Antarctica, unde descoperă că se ascunde printre ei un extraterestru mortal, care își schimbă forma), dar au în comun modul în care personajele trebuie să-și pună în mod constant întrebarea:
„Cine este om?”
surse: denofgeek.com, space.com, gizmodo.com, esquire.com
Blogul de SeFe 