Descriere: Kilgore Trout este un scriitor de science fiction cu sute de cărți publicate, însă necitite – practic, un artist invizibil, într-o lume foarte mare. Asta până când cărțile sale sunt citite de un om de afaceri care decide să-l invite la un festival din Midland City. Așa se face că în Dwayne Hoover , bogătașul care deține mare parte din oraș, se naște credința că el este singurul individ din univers cu liber arbitru și orice altcineva e doar un biet robot. Care-i adevărul?
Micul dejun al campionilor e încă o satiră criminală, o ferestruică prin care cititorul poate trage cu ochiul la cum privește Vonnegut sexul, rasismul, politica sau succesul în viață.
editura Art, 2019, hardcover, 304 pagini (format pocket), traducere de Carmen Paţac
Probabil știți deja că editura Art are o întreagă colecție de romane Vonnegut (aici) într-o prezentare foarte simpatică, de cărticele colorate și ușor de ținut în mână. Pentru cine îl cunoaște însă pe Vonnegut, este evident că „ușurel” nu se aplică deloc și fondului cărților sale, de obicei extrem de dure în idei, chiar dacă deghizate într-un înveliș amuzant. Cum de altfel avem parte și aici: formă de roman umoristic (mai „colorat”, cum ziceam), fond de teme controversate și deloc edulcorate. De fapt, dacă în general Vonnegut mi se pare hilar-pesimist și dark, aici parcă a fost și mai întunecat, fiindcă e prima carte în care nu e dezamăgit doar de omenire în general și americani în particular, dar și… de el însuși.
Bine, nu știu de ce am fost surprins: scrierile sale variază foarte mult ca teme și calitate (Leagănul pisicii, recenzie aici, este unul dintre romanele mele preferate în general, dar are și câteva pe care le-am citit și uitat imediat) și niciodată nu sunt ceea ce par din descrierea de pe coperta 4. Aici, de altfel, oarecum spre dezamăgirea mea, care am citit-o fiindcă părea PKD-istă în descriere; dar PKD-istă nu a fost deloc, iar la auto-ironie mi-a amintit mai degrabă de King în Secretul regelui.
Dar atunci, dacă nu este despre faptul că personajul principal e real și restul din jurul său fals ori măcar alterat (PKD-style) – și nu fac vreun mare spoiler pentru că romanul nu merge niciun moment pe vreo urmă de îndoială că e vorba de realitatea noastră, deloc alternativă – despre ce este?
Despre mai multe (temele sociale grele de care ziceam mai sus), dar în principal despre responsabilitatea scriitorilor. Da, similar cu Leagănul pisicii, unde era vorba de responsabilitatea savantului față de cercetarea sa și efectele pe care le produce asupra celorlalți. Ca și despre egoism, atât acolo, cât și aici. Diferența este că acolo era vorba de efectele directe ale descoperirilor științifice (deci aș zice impactul hard), iar aici despre efectele indirecte ale ideilor exprimate în literatură (impactul soft).
Care impact, deși aici e abordat micro, asupra unui individ și a celor din jurul său (nu, nu e vorba de vreun Voltaire, care a schimbat întâi Franța și apoi omenirea), nu e mai puțin devastator când e negativ. Ca să fac o echivalență cu prezentul, impactul soft poate fi extrem de asemănător ”school shooting”-urilor actuale din SUA. Adică niște idei pot erupe în mintea unui om în moduri imprevizibile și să conducă la o orgie de violență, motivată de concluzii (greșite) bazate pe acele idei.
Și, pornind de la acest punct focal, puterea imprevizibilă a ideilor, Vonnegut ne duce într-o călătorie accidentată (cartea e cel puțin jumătate road-movie, pardon, road-book, fiindcă unul dintre cele două personaje principale, cauza, călătorește prin America spre celălalt, simptomul) prin mai multe efecte de dezumanizare cauzate de concepte.
Primul și cel mai vizibil este rasismul. Scrisă în 1973, cartea pune foarte apăsat degetul pe rasism ca problemă principală a americanilor; ce-i drept că în general în mod hilar (fiecare personaj este de fiecare dată introdus ca „mascul negru”, ”femelă albă” și tot așa) dar, în unele locuri, și de-a dreptul sociologic (de exemplu un personaj dă faliment cu o spălătorie auto și descoperim treptat că: 1. motivul a fost că în localitate nu erau negri, așa că nimeni nu lucra pe atât de puțini bani; 2. de ce nu aveau acolo negri – scena este fix la nivelul de oroare la care te-ai aștepta de la autorul Abatorului Cinci, de altfel și pe aici sunt menționați fugar și naziștii, cu sugestia de rigoare la adresa sudiștilor americani).
Și mai fățiș de atât, rasismul ne e subliniat prin compararea în paralel a două personaje care au pornit practic identic (Wayne Hoobler și Dwayne Hoover, ambii din Midland, ambii orfani), dar simpla diferență că unul este alb și altul negru i-a îndrumat pe căi extrem de diferite. Care, atunci când se intersectează cu ei maturi, nici că ar putea fi mai distanțate, unul fiind patron bogat și celălalt atât de ne-educat încât nu e primit nici măcar să-i spele mașina și-și petrece timpul lângă ghene, visând și numărând autoturismele care gonesc pe autostradă.
Iar dincolo de simpla culoare exterioară, cartea este destul de mult despre valoarea covârșitoare a aparențelor. Personajul principal însuși, un scriitor de SF care brusc este „lovit” de un succes neașteptat, este perceput complet diferit în contexte diferite, deși arată fix la fel (de rău). Și, dacă mă gândesc, e „citit” la fel de fals – în funcție de cheia de interpretare, strict de context, ne sugerează Vonnegut. Adică, mai concret, este privit ba ca un „hobo” dezgustător, ba ca un geniu excentric și fascinant, în funcție de loc și cum e prezentat, deși în realitate e doar un om normal, care a călătorit mult și a mai și fost jefuit pe drum (ocazie cu care are parte și de atenția poliției, la fel de „umană” cum o știm de obicei în SUA).
Mă rog, normal vorba vine, pentru că aici apare altă linie principală a cărții. Ce este nebunia? Când comportamentul unui individ este mai mult sau mai puțin divergent față de normele perioadei (care de altfel se schimbă mereu, una era normal în anii 50 alta în anii 80), unde se trage linia între excentricitate și nebunie? Iar Vonnegut nu merge pe soluția simplă din banc (diferența e averea), ci pe o cale hilară: contrastul întors pe dos.
Mai exact, unul dintre personajele principale e considerat normal de toți și tratat cu admirație (deși e clar dus cu capul), fiindcă este scriitor de SF; iar celălalt este mereu suspectat de nebunie, deși tot ce face este doar să încerce să încurajeze o ușoară (nici măcar prea mare) dezinhibare. Dar e patron și bogat, cum ar putea să fie (vag) neserios? Curată nebunie! Și Vonnegut o tot ține așa toată cartea, cu efecte evident hilare: nebunul e tratat ca normal, iar normalul ca nebun.
Un bun pretext pentru Vonnegut (dacă tot râde deja de personajul său principal, scriitor de SF), pentru a se auto-parodia și a parodia și SF-ul ca gen. Mai bine zis SF-ul comercial, pulp sau „pentru mase”, miștocăreală pentru care nici măcar nu zice nimic direct: pur și simplu, prin metoda narațiunii în ramă, ne tot introduce povestiri SF și subiecte de roman. Unul mai cretin și tras de păr ca altul (probabil că cititorii cărții care sunt și scriitori SF o să râdă doar cu juma’ de gură). Ba chiar merge și mai departe: Micul dejun al campionilor este, la suprafață, jumătate despre SF și jumătate despre pornografie (că sub suprafață este despre violența societății, rasism și nebunie).
Vonnegut le pune împreună printr-o idee nu neapărat surprinzătoare: povestirile lui Kilgore Trout din carte apar doar în cărțulii pornografice, pe post de umplutură; dar și în realitate și Playboy și Hustler au publicat texte SF&H – de ex. Stephen King a apărut cel puțin în Playboy, din ce știu eu. Pretext pentru Vonnegut să descrie la fel de obiectiv și pe larg și povestirile, dar și fotografiile porcoase, fără să facă vreo diferență între ele. Și, interpretez eu, spunând astfel câte ceva despre o bună parte a literaturii SF…
Deși am perceput conexiunea și invers, în cheie pozitivă: mie mi se pare evident că pornografia este „la liber” doar în societățile cu cele mai multe libertăți posibile pentru individ (pornografia nu era/nu este acceptabilă nici pentru comuniștii ceaușiști, nici pentru fasciștii lui Franco, nici pentru ayatollahi și alți fascislamiști); motiv din care, prin asocierea totală cu SF-ul, probabil că Vonnegut încerca să ne transmită și altă idee. Că SF-ul, chiar și prost, este o literatură (și o expresie) a libertății. Că numai într-o democrație poți scrie SF liber, tot așa cum și invers, SF-ul și sefiștii nu pot susține prin idei decât un stat bazat pe drepturi și libertăți cât mai largi (nu, cel comunist care susținea regimul nu era SF sincer, ci un Frankenstein torturat).
O societate pe care, după cum spuneam, Vonnegut nu o romanțează deloc, ba chiar o prezintă (parodic) foarte dur. Și nu doar în privința rasismului și a violenței este vehement (violența atât de stat, ca în mai toate cărțile sale, dar aici și cea pur individuală, fiindu-ne prezentate efectele celei domestice și de grup). Celălalt personaj principal, afaceristul care ajunge să creadă cartea lui Kilgore Trout și să concluzioneze că e singurul om real, restul fiind roboți (concluzie cu efecte foarte violente), este patron și încă, la nivelul său de orășel, un patron foarte bogat.
Un bun context pentru Vonnegut să ne prezinte cu tușe groase tipicul materialism american și efectele sale (precum paranoia celor bogați că ceilalți nu-i pot iubi, ci clar vor să stoarcă ceva de la ei), ca și obsesia americană pentru competitivitate. Pe care ne-o subliniază tot destul de grosier (dar și hilar, evident) prin conexiunea dintre mărimea autoturismelor și cea a…. penisurilor. Pentru că fiecare personaj masculin nu e prezentat doar obligatoriu prin culoare (alb/negru), dar și cu lungimea și grosimea organului, cu efecte hilare prin comparațiile pe care autorul nu le face, dar cititorul (cititoarea?) nu se poate abține.
Unde totuși nu scriitorul de SF Kilgore Trout o are cea mai mică (cea mai mare evident că-i neagră), ci… scriitorul de SF Kurt Vonnegut.
Da, Vonnegut apare direct în propriul său roman. Nu ca personaj – sau mai bine zis nu doar ca personaj. Ci ca scriitor. Creatorul lumii. Zeul care preumblă printre muritori și le schimbă soarta. Spre finalul cărții, prezența sa de ambele părți ale vocii auctoriale dărâmă „al patrulea perete” și ne trece într-o senzație de meta. Care este nu doar reușită (cred că prima dată când nu-mi dau ochii peste cap la idee) dar este și… foarte înspăimântătoare.
Pentru că se simte reală. Chiar ai impresia unui efect mitologic: simți că simultan acele personaje sunt vii și adevărate, dar și complet la mila (lipsa de milă, mai exact) a unui Vonnegut aproape malefic (aici mai fac o paranteză: Vonnegut este senzațional în a crea personaje vii, are inclusiv unele care apar fix un alineat și tot simți că-s reale).
Nu degeaba ziceam că pe alocuri mi-a amintit de King, nu de PKD: chiar sunt multe momente când am simțit groază, pentru că mă temeam pentru soarta personajelor nimerite în calea iraționalismului și imprevizibilității autorului (care de altfel ne avertizează din timp ce o să pățească, dar nu și cum). Sau, în alt moment, el însuși se trezește atacat brutal de un personaj extrem de periculos, șters în versiunea actuală a romanului, dar care existase într-una anterioară și nu se lasă eliminat cu una, cu două…
Curat meta!
Cât despre ”micul dejun al campionilor”, acesta este exact ce vă așteptați de la americani… Nu, nu omletă cu suc de portocale și un pistol semi-automat lângă, ci cealaltă pasiune a lor (dincolo de rasism, materialism, arme și violență).
Vă las totuși să verificați singuri prin citirea cărții dacă ați ghicit corect; dar cu două avertismente: 1. Pregătiți-vă să vă îngrozească momente hilare și să vă amuze momente terifiante; și 2. Nu uitați niciodată să priviți în spate, Kozak așteaptă cu colții însângerați…
Blogul de SeFe 