În această povestire fantastică în stilul poveștilor japoneze cu kami, descoperim împreună cu Hitoshi, autointitulatul „samurai de birou”, că lucrurile simple sunt complicate și cele complicate sunt cât se poate de simple: tu trebuie doar să alegi ce e mai important în viață. Și să fii dispus să plătești prețul. Care-i alegerea corectă? Fiecare dintre noi s-ar putea să aibă, la sfârșitul poveștii, un răspuns diferit…
După ce i-a murit fratele, Hitoshi Watanabe și-a dat demisia și a decis că va merge pe jos spre cascada izvoarelor fierbinți de la capătul lumii.
Prietenii i-au zis că a înnebunit.
— Ai 53 de ani. Nu mai prinzi tu altă slujbă.
— Fratele meu a murit de la prea multă muncă, le-a răspuns Hitoshi. Nu vreau să pățesc același lucru.
Și-a pregătit o geantă cu câteva haine, un sac de dormit, camera foto și albumul cu poze al tatălui său, apoi a plecat din Osaka pe propriile picioare. Drumul i-ar fi luat câteva ore cu avionul, dar pelerinajele se fac la pas. După două luni a ajuns la marginea insulei Honshū și a luat un feribot spre Hokkaido. A mers mai departe pe jos spre Shiretoko, peninsula din nord-est. Era vară și a umplut cardurile de memorie ale aparatului de fotografiat cu imagini ale unor pajiști verzi și câmpuri de lavandă.
Băștinașii din Shiretoko, tribul Ainu, numeau acea peninsulă capătul lumii. Tatăl lui Hitoshi obișnuia să-i spună că acolo se ascund secretele. Hitoshi își dorise dintotdeauna să o viziteze, dar munca nu-i lăsase niciodată destul timp.
Când a ajuns în cele din urmă în parcul național, a așteptat căderea întunericului și după aceea a coborât pe poteca ce străbătea pădurea, către cascada izvoarelor fierbinți. Parcul era închis în acea zi, dar poarta putea fi ocolită cu ușurință.
Lumina lanternei i-a iluminat o pancartă atârnată cu sfori deasupra potecii:
Închis din cauza urșilor.
Oare noaptea ies urșii? Oricum, străbătuse atâta amar de drum. S-a strecurat pe sub ea și a mers mai departe.
Din față se auzea susurul izvoarelor. Aleea a ieșit din pădure și când și-a ridicat privirea a văzut costișa unei coline stâncoase. Peste ea curgea o cascadă îngustă, până într-un iaz. Apa era caldă și s-a lăsat alinat de atingerea ei peste tot corpul.
În lumina lunii, și-a surprins reflexia. De-abia a recunoscut funcționarul grizonant care-i întorcea privirea, un samurai de birou cu viața dedicată țintelor stabilite de lorzii corporatiști.
La lizieră, un ghem de luminițe. Oare l-or fi găsit paznicii parcului?
În poiană a apărut un urs brun. Mergea pe două picioare și avea un felinar mineresc de tip vechi, plin cu licurici. A șontâcăit spre iaz, semănând mai mult cu un luptător de sumo bătrân care se împleticește nesigur în ringul unde-l așteaptă campionul en-titre, decât cu un prădător. La marginea apei s-a oprit și a făcut o plecăciune.
Să nu-i răspundă ar fi fost nepoliticos, așa că Hitoshi s-a ridicat în picioare și s-a aplecat și el.
Ursul s-a îndoit de mijloc și a lăsat jos felinarul. A tras de șnurul rucsacului lui Hitoshi și a început să-i caute prin lucruri.
— Am o conservă de ton, i-a zis Hitoshi.
Ursul l-a ignorat și a continuat să caute. I-a scos telefonul și a apăsat neîndemânatic pe ecran. S-a apropiat de marginea lacului și i-a arătat aparatul.
Hitoshi s-a aplecat mai aproape, ca să vadă afișajul.
Ursul scrisese un mesaj în hiragana. Salut.
— Salut, i-a răspuns nesigur.
Scuze că folosesc hiragana. Kanji nu am învățat niciodată.
— Nu-i problemă. Poți vorbi?
Nu, urșii nu pot vorbi.
Animalul a pus telefonul deoparte și s-a lăsat să alunece în apa fierbinte.
Avea ochii negri, iar blana cafenie pătată cu zone cenușii. Câteva minute, au rămas amândoi în tăcere. Apoi ursul s-a aplecat peste mal și a luat telefonul. Cu ce te pot ajuta? a scris.
— Cum adică?
Cauți secretul?
— De unde știi? l-a întrebat Hitoshi.
Ursul și-a indicat nasul. Miroși ca un om care caută un secret.
Lui Hitoshi i-a luat puțin timp să-și adune gândurile.
— Când eram copil obișnuiam să-mi ascult părinții discutând cu clienții, în restaurantul lor de ramen. Trăiam într-un orășel mic și majoritatea prietenilor mei aveau să preia afacerile părinților.
Tatăl lui Hitoshi fusese un bărbat solid, un adevărat uriaș cu sprâncene stufoase și-o claie de păr.
— M-aș bucura dacă ați veni să lucrați în restaurant după liceu, le spusese lui Hitoshi și fratelui său. Dar nu mă aștept la așa ceva. Amândoi sunteți băieți deștepți. Dacă vreți să vă căutați slujbe la oraș, aș fi la fel de mândru de voi.
Hitoshi a aruncat o privire spre urs. Părea să-l asculte cu atenție.
— Eu și fratele meu am plecat la Osaka, la facultate. Am prins amândoi joburi la companii majore. Eu scriam softuri de procesare a imaginilor, pentru un fabricant de aparate foto. Acum doi ani, m-a sunat tata.
Mama lui Hitoshi murise cu un an mai devreme, iar tatăl suna obosit și bătrân.
— Hitoshi, aș vrea să mă vizitezi. Vreau să te învăț să gătești ramen tonkotsu. E cea mai bună mâncare gătită de mine.
— Îmi pare rău, dar sunt foarte ocupat la servici. Avem o nouă cameră foto care intră în producție luna viitoare.
— E bine că lucrezi din greu, Hitoshi. Așa am făcut și noi la restaurant, eu și mama ta. Dar din când în când, pe vreme frumoasă, îl mai și închideam. Mama ta pleca la o plimbare cu bicicleta și eu la pescuit.
— Eu am un job important, tată. Colegii depind de mine. Vin acasă luna viitoare, de Anul Nou.
Hitoshi se pregătea să-și ia la revedere, când tatăl său și-a dres glasul.
— Ați început să faceți camere alb-negru?
Hitoshi a oftat. Tatăl său era un fotograf talentat, dar refuza să folosească altceva decât film alb-negru.
— Ți-am mai zis. Acum aparatele foto sunt digitale. Poți schimba setările și imaginile ies cum vrei, color sau alb-negru.
— Culorile-s ca visele, i-a răspuns tatăl său. Dacă încerci să le reproduci nu poți fi decât dezamăgit.
Hitoshi s-a uitat spre urs.
— Tata a murit o săptămână mai târziu.
Îmi pare rău.
— Anul acesta mi-a murit și fratele. Nu mai am familie.
A prins niște apă în pumni și a lăsat-o să-i curgă printre degete.
— Vreau să aflu rețeta de ramen tonkotsu a părinților mei.
Restaurantele-s muncă grea.
— Știu, dar eu aș fi șeful. Dacă vreau într-o zi să închid, închid.
Ar fi bine pentru clienți?
— Ramenul tonkotsu al părinților mei era cel mai bun. Oamenii veneau din alte orașe doar ca să-l mănânce. Poți afla rețeta?
Da, pot adulmeca un secret. Dar trebuie să-mi dai ceva la schimb.
— Ce?
Ursul nu i-a răspuns.
— Tonul? l-a întrebat Hitoshi.
Ursul a dat din cap. Fotografiile.
— Albumul foto al tatălui meu?
Nu doar albumul. Toate fotografiile. Nu vei mai putea face poze vreodată.
— Adică?
Aparatele foto nu vor mai funcționa în mâna ta.
Fotografiile și amintirile erau tot ce-i mai rămăsese din familie.
— De ce vrei pozele?
Fiecare acțiune creează niște oportunități. Fiecare acțiune limitează niște opțiuni.
Hitoshi a așteptat să-i explice ursul mai multe, dar acesta nu a mai scris nimic.
— Nu pot să-ți dau altceva?
Ursul a clătinat din cap.
— Nu aș vrea să fiu nepoliticos, dar sper că nu o să-mi zici că pentru a găsi secretul trebuie să-l caut în mine însumi sau așa ceva. Prefer ceva mai practic. Cum ar fi rețeta exactă.
Ursul a dat din cap.
Hitoshi a ieșit din iaz și s-a șters. A scos albumul foto.
— Pot să mă mai uit o dată pe el?
Firește.
Nu s-a grăbit și a savurat fiecare imagine. Fotografiile din Hokkaido ale tatălui său. Mama sa pe bicicletă, cu un trandafir între dinți. Fratele, la absolvirea liceului. O poză cu el la 6 ani, gata să cucerească lumea. Și fotografia sa preferată: întreaga familie, în fața restaurantului.
După ce i-a murit tatăl, restaurantul a devenit magazin de cartier.
I-a întins albumul ursului.
Când s-a întors la Osaka, îi dispăruseră toate pozele. A încercat diverse aparate foto, dar ecranele se înnegreau când încerca el să facă o poză.
A folosit rețeta primită de la urs. Tăiețeii erau chiar mai gustoși decât își amintea. Și-a folosit economiile rămase ca să deschidă un mic restaurant, vizavi de gara de lângă apartamentul său. A fost uimit cât de mult îi plăcea să gătească. Ingredientele erau precum niște culori. În funcție de cum le amestecai, ieșeau rezultate subtil diferite.
S-a dus vestea despre ramenul său, așa că restaurantul era mereu plin. O emisiune despre gătit a trimis un reporter să vadă ce-i cu localul faimos că are cel mai bun ramen din Osaka. După aceea, exista mereu o coadă de clienți în așteptare. Dar câteodată, când cerul avea nuanța potrivită de albastru, Hitoshi punea un semn în ușă:
Închis din cauza urșilor.
Se așeza pe malul râului și se gândea la familie. Dar nu-și mai putea aminti cum suna vocea fratelui său, cum arăta fața mamei sau ce culoare aveau ochii tatălui.
© 2010 Aidan Doyle
povestire publicată inițial în Strange Horizons (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Aidan Doyle este un scriitor și programator australian care a vizitat peste 100 de țări (inclusiv România), iar printre experiențele sale se numără predarea limbii engleze în Japonia, intervievarea unor ninja în Bolivia și mersul la bowling cu zece popice în Coreea de Nord.
Povestirile și articolele sale au fost publicate în reviste precum Clarkesworld, Lightspeed, Strange Horizons, Fantasy Magazine, Nature, Orbit sau Fireside și a fost finalist pentru premiile World Fantasy și Aurealis. A fost tradus în chineză, germană, poloneză, catalană, ebraică, finlandeză și (acum) română.
Îl găsiți la aidandoyle.net și @aidan_doyle.
Blogul de SeFe 