Descriere: Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii.
Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut.
Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.
editura Paladin, 2016, hardcover, 744 pagini, traducere de Iulia Dromereschi
O să încep această recenzie direct cu un „disclaimer”: eu NU sunt fan Sanderson – dimpotrivă, sunt un fel de anti-Sanderson, de când am citit prima carte din seria Mistborn și am fost dezamăgit rău de tot de cât de YA este, sub pretextul că (cică) ar fi pentru adulți, și de cât de grosier este totul clarificat și împins la vale ca narațiune. Sanderson a ghicit bine că există un public masiv care vrea ca lucrurile să fie cât mai clare și drepte în epic fantasy și… s-a îmbogățit valorificând această nevoie.
Ei bine, Elantris nu este deloc așa. Motiv din care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult la prima citire (pe la 20 de ani, pe atunci novice în fantasy) și încă mult spre (cam 2 treimi din ea) foarte mult și la a doua lectură (la 40 de ani și foarte experimentat în gen). Romanul de debut al lui Sanderson, scris pe când încă își căuta vocea și nișa (trimisese degeaba vreo 6 romane la edituri) și considerat de fanii autorului drept cel mai puțin reprezentativ este, pentru mine, fix cea mai bună carte a sa. Poate tocmai pentru că este atipic și, sub un strat superficial de epic fantasy… nu e deloc epic fantasy.
Este, mai degrabă, un fantasy post-apocaliptic, de reconstruire a unei societăți din haos, anarhie și amoralitate. Ce-i drept că aici nu întreaga lume trece prin vreo apocalipsă (ca la Jemisin în spectaculoasa ei trilogie Pământul Sfărâmat, recenzie aici), ci doar un grup și personajul principal, prințul Raoden – ne este narată un fel de apocalipsă personalizată, aspect care o face cu atât mai semnificativă pentru personaj și mai credibilă și emoționantă pentru cititor.
Tocmai fiindcă este la scară foarte mică, percepem mult mai bine durerea pierderii și spaima; ca să fac o comparație cinematografică, pe Raoden aruncat în ruinele deprimante și înfricoșătoare ale Elantrisului l-am perceput ca pe Władysław Szpilman (jucat de Adrien Brody) rătăcind tragic prin ruinele Varșoviei în excepționalul film Pianistul al lui Roman Polanski. Și nu întâmplător, pentru că acel film este despre ghetoul evreiesc și Holocaust, iar această carte despre ghetoul elantrienilor cenușii și creșterea puterii celor care vor să-i ardă pe rug.
Poate o inspirație destul de străvezie, dar nu degeaba am făcut referire la Pianistul: complexitatea e mai adâncă de atât, fiindcă nu este vorba doar de un personaj urât și disprețuit pentru că e diferit, ci și despre un intelectual sensibil, decăzut în condiții dezastruoase și amenințat de-o gloată furioasă.
Iar personajul în sine este și el complex, fiind simultan hristic și luciferic – în unele sensuri, moare și învie pentru a-și salva „turma”, în altele cade din lux în mizerie, pentru cunoaștere (și, prometeic, o caută cu înverșunare, indiferent de prețul plătit de el, pentru a oferi, la propriu, lumină oamenilor). O lovitură de maestru această complexitate din partea lui Sanderson, recunosc, din moment de la prima vedere Raoden al său este un prinț fantasy cât se poate de clasic și deloc inovativ: deștept, frumos, cald, empatic, toată lumea îl iubește și, dacă e să fim sinceri, nu evoluează deloc în poveste (începe ca Prince Charming și sfârșește ca Prince Charming, fără să arate vreodată slăbiciuni altele decât atacurile externe).
Chiar și așa, simbolul a ce este el se schimbă constant de-a lungul romanului, cu involuții și evoluții, Sanderson fiind aici la fel de eficient ca Heinlein în Substituirea (recenzie aici) în sublinierea faptului că în politica mare important nu e ce ești, ci mai degrabă ce pari (cu diferența că SF-ul de acolo folosește științe politice pentru a construi și manipula o imagine, în timp ce aici Raoden își vede de ale lui și imaginea se construiește singură pe baza faptelor percepute ca magice sau miraculoase).
De fapt, ca o concesie la așteptările de la un fantasy mai clar și mai clasic, personajele lui Sanderson nu prea evoluează – ele sunt niște arhetipuri (nu zic șabloane, fiidcă din fericire aici nu se simt așa în sensul negativ). Avem prințul minunat, Raoden, care are el toate ideile și soluțiile (ca în marea parte a fantasy-ului, un gen foarte monarhist), prințesa deșteaptă și șmecheră, dată dracului (și sincer cam YA în comportament) Sarene, avem un băiat rău, rău, foarte rău (aici nu dau nume, că se relevă târziu) și avem, firește, poporul (corul antic oare?) care cască gura, se sperie, minunează și ovaționează, după cum decurge piesa.
Totuși, acest eșafodaj fix nu este ceva negativ, pentru că cele două personaje pozitive sunt niște ancore în jurul cărora curge o intrigă foarte alertă, constant în mișcare și pe alocuri prea iute chiar, așa că-s utile pentru ne-zăpăcirea cititorului; iar răul cel mai rău nu evoluează nici el, dar e de fapt foarte bine ascuns direct la vedere și de abia la sfârșit realizăm cine e și cât de puternic și relevant a fost tot timpul (el este o ancoră ascunsă, spre final se relevă de ce unele evenimente au curs imprevizibil – nu erau imprevizibile, ci deformate din umbră).
Pe deasupra există și un rău nu chiar așa de rău, care chiar evoluează, pe un traseu stil Jaime Lannister. Aici o să dau nume, nefiind mare spoiler fiindcă apare devreme și are încă de la început îndoieli și caracteristici contradictorii: gyornul (un fel de episcop-războinic) Hrathen.
Acest Hrathen chiar este un personaj complex și în schimbare, un fel de băiat bun în slujba răului, care face ce trebuie făcut chiar dacă nu îi place (el e practic grimdark) și aplică tot timpul, chiar dacă involuntar, partea mai puțin cunoscută a maximei descartiene: Dubito, ergo cogito. Ba chiar merge mai departe și pe parte de Cogito, ergo sum, povestea sa fiind extrem de legată de niște confruntări și dileme teologice și de credință. Dacă stau să mă gândesc, antagonistul principal în majoritatea cărții (Hrathen), chiar este un personaj foarte bine construit și empatizabil, genul de ticălos la care te gândești din când în când cu „hmm, o avea și el dreptatea lui”. Ca să nu mai spun că face numai rele crezând sincer că scopul (care scuză mijloacele) e bun și, în unele sensuri, chiar este. În unele sensuri, aici și antagonistul chiar luptă pentru bine, din altă perspectivă.
Dar să revenim la Raoden, personajul principal, cel care în unele sensuri pare eroul clasic și simplu (un Arthur luminos), dar în altele este nu atât un anti-erou, cât un erou întors pe dos. În sensul că, din motive de worldbuilduing pe care o să le descoperiți foarte repede în carte, este dezgustător de urât, își pierde toată prestanța (și rangul, și de fapt chiar și numele și identitatea) și este… puțin cam mort. Așa că nu mai rămâne decât cu sufletul, să zicem mai poetic, sau cu niște calități intelectuale, dacă suntem mai pragmatici. Pierde tot ce îl definește exterior și apar două întrebări: prințul cel bun va mai rămâne așa bun și când dă de greu? Și, până la urmă, ce definește identitatea unei persoane, poziția socială și aspectul, sau ce simte și gândește?
Întrebare care se aplică și la prințesa Sarene, „personaja” principală. Ea nu-și pierde aspectul fizic, dar acesta nu a fost niciodată perfect și de altfel este foarte complexată de cum arată (și nu prea curtată); nu-și pierde rangul, dar ajunge undeva unde frecvent nu-i este respectat sau doar o face o țintă pentru atentate; și nu-și pierde poziția princiară, dar schimbă curtea regală și țara, așa că respectiva poziție variază între irelevantă și conotație negativă (e cumva reminescentă de Cele 100.000 de regate ale Jemisinei – recenzie aici). Ca și Raoden, și Sarene rămâne, de fapt, doar cu mintea și personalitatea.
Așa că-i un mare noroc faptul că amândoi sunt niște intelectuali. Ea în sensul de specialistă în intrigi de curte și manipulări politice, el, mai poet, în sensul de savant zăpăcit, dar genial. O decizie auctorială (concentrarea asupra minții lor) cu rol foarte important în poveste, fiindcă Elantris este o carte despre înfruntarea mereu dezechilibrată dintre tâmpit-populisme și educație (dacă tot am început cu recomandări cinematografice, vă recomand și tragi-comedia Don’t Look Up ca să înțelegeți clar la ce mă refer), ca și despre puterea unor mișcări anti-elite alimentate de forțe obscurantiste și malefice (trumpisme, lePenisme, dughinisme și tot așa).
Nu și despre credință versus știință, fiindcă Sanderson nu atacă niciun moment credința sinceră (ba chiar, într-un fel, sugerează că este esențială) ci de credință fanatică/ religie organizată versus credință individuală calmă și știință. Împreună. Merge în plus și pe contradicția mercantilism/materialism versus cuplul popor-elite bazat pe contractul social (un cod nobil de datorie și onoare), dar aici nu insist – este un contrast des folosit în fantasy, mai ales în cel epic.
Toate aceste contradicții pun în Elantris bazele unui worldbuilduing foarte bun și relativ complex (adică povestea se concentrează într-un oraș, dar sunt sugestii suficiente despre lumea mai largă), structurat pe o confruntare simultan politică, religioasă și chiar și războinică între două ramuri concurente ale aceleiași credințe. Cam ca în Războiul de 30 de ani dintre catolici și protestanți (Elantris-ul este cumva un Albion asediat, rezistând Spaniei) sau, și mai pregnant în aspectele pseudo-teologice, ca în concurența dintre șiiții mai fanatici și sunniții mai raționali. E destul de clar unde e binele și unde e răul (aici Sanderson nu merge pe îndoieli și villain-ul ascuns ajunge de-a dreptul demonic), dar situația politică e mult mai complexă de atât: taberele bune și rele (și neutre) sunt destul de amestecate și fluide.
De altfel, spuneam deja mai sus: deși scris de Sanderson, specializat pe epic fantasy fără nuanțe, Elantris NU este deloc un epic fantasy (sau este doar la decor). În realitate, Elantris e compus din două linii narative concurente și complementare: este parțial un mystery (POV-ul Raoden) și parțial un roman de spionaj și intrigi (POV-ul Sarene).
Pe partea de mystery nu neapărat în sensul Sherlock Holmes, de lămurire a unei crime (deși sunt și astfel de subintrigi cu mistere detectivistice), ci în cel de cercetare științifică. Avem parte de un uriaș mister care a dereglat grav și echilibrul de putere și pe cel Bine-Rău: faptul că magia nu mai funcționează. Spre deosebire de celelalte serii, unde Sanderson e celebru pentru sistemele profunde și foarte bine definite de magie, aici ea-i una de tip clasic (o resursă naturală, o folosim și asta-i tot), dar și aici merge pe un sistem aprofundat și pseudo-științific de folosire a magiei (prin simboluri magice, raționale în justificarea puterii lor).
Sistem care a devenit inutil, fiindcă nu mai funcționează. De ce? Raoden și prietenii săi cercetează vreo 750 de pagini până descoperă și eu nu m-am prins până la final, așa că nu o să vă spun nici vouă 🙂 Importantă în schimb e abordarea: pur științifică, rațională și calmă. Elantris este un fantasy despre magie, dar nu magic în sensul de Crede și nu cerceta, ci cu o perspectivă aproape SF – esența este tocmai Cercetează și nu renunța. Foarte greu pentru personaje, din moment ce trebuie să rămân calme și raționale într-un moment de uriașă criză (o combinație simultană de pre-revoluție bolșevică + pre-Holocaust nazist + invazia Invincibilei Armade; altfel spus 3 genocide iminente simultan, unul social, unul rasist și unul sectar).
Așa că, pe fundalul unei povești despre rasism, ostracizare a celor bolnavi/de altă culoare, ghetoizare și fanatism religios, avem de fapt o altă narațiune: una despre nerenunțare, despre implicarea activă în a face ceva chiar și în fața condițiilor celor mai potrivnice. De a nu capitula nici măcar în momentul când întreaga lume se năruiește și (aproape toți) te urăsc sau disprețuiesc – și de a lupta și cerceta și gândi, sub presiune, tocmai pentru ei, restul…
Pentru că romanul de debut al lui Sanderson este simultan o poveste intensă (cu nenumărate twisturi și surprize) și o poveste complexă (cu intrigi și POV-uri complementare) și, în multe sensuri și o poveste de dragoste (una prin tatonare a unor oameni care cred ba că se cunosc, ba că-s dușmani, dar de fapt nici nu intră în contact cu identitățile lor reale); dar, în esența lui cea mai pură și elementară, Elantris este o poveste foarte frumoasă despre altruism.
O carte cu un mesaj minunat despre ce poți face pentru alții când și ție ți-e foarte greu; și despre faptul că, deși e foarte dificil și nici măcar nu primești recunoștință, tot merită să o faci. De ce? Pentru că aceasta este adevărata magie…
Blogul de SeFe 