Ficțiune Traduceri

„Legi despre noapte și mătase” de Seth Dickinson

Această povestire, aparent un simplu fantasy cu magicieni, abordează de fapt o întrebare extrem de actuală în 2022: când este justificată folosirea unei arme „nucleare”? Și cât de potriviți pentru decizie sunt oamenii cu degetul pe butonul roșu? Apoi merge mai departe: dar dacă ar fi femei, s-ar schimba ceva? Și dacă arma nu ar fi construită, ci născută – din nou, s-ar schimba ceva?


Kaviana s-ar putea preface că fata aceasta este fiica ei, adusă de secetă și de potop, dar nu poate nega adevărul: Irașt e-o armă și nici nu a fost vreodată altceva.

Un gând suficient de dureros cât să zgârie chiar și-o inimă neagră precum a Kavianei Catacal, așa că face un lucru nepermis – o îmbrățișează pe Irașt, fata care nu îi este fiică, îi sărută o sprânceană și-i șoptește:

— O să te apăr eu. Tu du-te.

Apoi o împinge spre costișa ce privește de sus bătălia.

În valea de sub ele, cterii, poporul stăvilarelor, al sângelui și inimii Kavianei, încearcă să le reziste năvălitorilor. Efficații tot vin urlând, ca să sece o civilizație veche de cinci veacuri și s-o transforme în pustie, ca la ei acasă.

Așa că i-a venit vorbă de la stăpâni, de la cei din Paik Rede, și de la caida Absu: Ai avut destulă vreme s-o îmblânzești. Luptă. Folosește fata abnarch, fata care nu ți-e fiică. Nimicește oastea efficaților.

Kaviana își strigă provocarea:

— Bărbați din Efficat! Voi, oameni ai bufniței!

Farmecele îi poartă răcnetul în jos, prin vale și peste râu, unde se sfărâmă de dealuri și ricoșează din ele.

— Sunt Kaviana Catacal, vrăjitoare Paik Rede! Îmi place să-mi încălzesc mâinile la rugurile pe care ardem leșurile fraților voștri!

Cincizeci de mii de sulițași dușmani se cutremură înfricoșați. Îi știu numele.

Dar lupta de azi nu e purtată cu focul Kavianei.

Fata Irașt (care nu-i este fiică)  privește lung spre câmpia unde se înfruntă oștile, cu ochii mari de frică, și își acoperă urechile cu palmele. Kaviana o prinde de încheieturi și nu-i permite să se ferească de zgomotele războiului. Irașt zgârie și scuipă, dar nu plânge.

Peste zbaterile și sâsâiturile Iraștei, Kaviana urlă:

— Azi mâinile mi-s reci!

Aude țipetele care se ridică din rândurile efficaților, un cuvânt în limba lor curgătoare, care înseamnă: abnarch, abnarch, a adus un abnarch. Și le vede ochii fixați pe ea, fețele ridicate, înfiorate și dezgustate, privind spre fata Irașt și spre ce i s-a făcut.

Vai de voi, se gândește. Știu prea bine ce simțiți.

Kaviana suferă de mult. O durere pe care-o poartă ca pe o mantie de protocol, o ținută de gală – rănile luptelor, cele care o fac să mârâie și să-și coboare ochii în pământ, hotărâtă să meargă mai departe.

Dar mai e și cealaltă durere. Cea care se ridică la suprafață când se îmbată ca s-o înece. Durerea în care se afundă când încearcă să cânte la erhu (și pentru așa ceva trebuie să fie beată, oricum). O durere fără nume, închisă în catacombele celei mai josnice bezne și crescând tot mai puternică.

Noaptea în care a întâlnit-o pe Irașt, noaptea în care a coborât în catacombe ca să-și decanteze o fiică: acea noapte ține de cea de-a doua durere.

În sala mare a ordinului Paik Rede, dincolo de bazinul ceremonial unde pescuiește bâtlanul, ușa către catacombe poartă un înscris:

Noi scoatem mătase din larve de molie. Noi des-țesem cele ce-ar putea fi.

Fapta aceasta este nelegiuită.

Dar mătasea este totuși frumoasă. Mătasea e necesară.

Așa se face un abnarch. Chinurile cărora le-a oferit Kaviana primul și singurul ei prunc.

Vrăjitorii din Paik Rede, edificatori de stăvilare și nobili conducători ai isu-Cterului, își închid în chilii de piatră câțiva dintre copiii mici. Îi cresc acolo, hrăniți și adăpați cu magie tăcută, vreme de 15 ani. Singuri. Fără vreo educație. Neatinși.

Iar în astfel de nopți, părinții lor îi decantează pentru război.

— Kaviana. Oprește-te.

Caida Absu are ținuta neagră pe sub mantia roșie, culori ale cărnii și războiului. De zece ani este apărătoarea munților. Și alți zece ani mai înainte – ei bine, Kaviana nu a avut surori de sânge, dar acum are una. Loialitatea îi este imprimată adânc. Absu este axa către care indică acul Kavianei.

— Doamnă a ordiilor, murmură Kaviana.

E îngrijorată în această aseară, așa că plecăciunea-i e tare adâncă.

Caida o studiază rapid, în tăcere rezervată.

— Azi ești legată de-o datorie groaznică. Cei doi abnarchi maturi sunt singura noastră speranță.

Ochii aceia ai ei! Kaviana nu le poate uita ferocitatea, dar uită mereu tocmai acest fapt. Hotărâre:

— Ești cea mai bună. Dar o greșeală de-a ta ne-ar putea distruge.

— Nu, nu o să fiu prea blândă cu ea.

Atât de multe depind de cel care manevrează abnarchul: victoria sau cataclismul.

Ochii aurii ai lui Absu îi prind pe ai săi.

— Războiul ne cere multe, iar noi ne supunem. Să nu uiți această datorie când o să jelești.

Expresia i se deschide între două clipiri – o fereastră ori spre durere, ori compasiune.

— Ce nume i-ai dat?

— Heuriana, zice Kaviana.

O inclinare sobră a capului. Fața lui Absu este o hartă a bătăliilor din trecut și ochii îi sunt un compas către cele din viitor.

— Un nume bun. Hai.

Și atunci, când Kaviana împinge porțile de granit și mecanismele de rotițe și contra-greutăți încep să le deschidă, Absu o avertizează.

— În catacombe o să dai de Fereyd Japur. A intrat înaintea ta.

Fereyd. Bărbatul cu cicatricile, floarea smulsă. Singurul ei rival. De ce l-or fi trimis înainte? De ce este el în beznă împreună cu fiica ei îngropată acolo?

Kaviana încearcă să-și elibereze încordarea prin răsuflare, dar aceasta e greu de prins și nu se dă dusă.

Coboară în catacombele unde opt copii își așteaptă în beznă ziua sortită. Unde și fiica ei așteaptă să fie renăscută și folosită.

Magia se leagă de legile purtate de-un vrăjitor. Zi și noapte, cer și gravitație, poziția cuvenită celor de sus și celor de jos. Așezarea cuvintelor în vorbire. Rotirea stelelor deasupra isu-Cterului, singura civilizație care nu a pierit încă. Toate legile care ar putea fi cunoscute unui vrăjitor.

Motivul din care Efficatul scoate atât de mulți magi: își umple copiii cu mantre de fraternitate și republici. Au minți limitate și predictibile – dar, ca niște rotițe, împreună se unesc într-o mașinărie. Tocmai de aceea vrăjitorii cteri umblă prin lume ca niște eroi rari, de sânge nobil.

Dar mai sunt și alte căi de-a face un mag. Un copil crescut în piatră nu are habar de vreo lege. Doar de întuneric.

Fereyd Japur o așteaptă îmbrăcat în mătase albă, fantomatic sub lumina falselor stele de pe tavanul înspumat cu nestemate. Este înalt și frumos și are ochii tăioși ca bisturiul unui chirurg militar.

Nu a fost dintotdeauna un vrăjitor chiar așa de grozav. Doar după ce s-a predat inamicilor ca să fie torturat și să învețe legile durerii celei mai adevărate.

 — Ce cauți aici? îl întreabă Kaviana.

Ochii lui Fereyd Japur ard, bătrâni și caustici și plini de beznă, în mijlocul unei fețe tinere de culoarea bronzului. Se șoptește că ceea ce a făcut pentru a-și cumpăra puterile l-a ucis. L-a lăsat un leș înghețat în stadiul primei sale virilități. Șoaptele nu au dreptate, dar Kaviana nu le poate uita. Bărbatul este un tovarăș de drum căutat de cei cărora le place primejdia.

— Deci nu știi, zice el, nu ți-a spus. Absu nu ți-a spus.

Oh.

Kaviana pricepe imediat și face un pas înainte, fiindcă altfel ar lua-o la fugă.

— Ția-u dat-o ție pe Heuriana, se cutremură ea. Pe fiica mea.

— Și pe-a mea ți-au dat-o ție.

— Ce?

— Fata mea, Irașt.

Fața îi e despicată oribil într-un rânjet pe care Kaviana l-ar recunoaște drept suferință, dacă l-ar crede încă om, sau furie, dacă s-ar gândi mai bine.

— Caida preferă să ne scutească de atașamentul față de cele pe care ni le-a încredințat. Așa că fiica ta va fi abnarchul meu. Și a mea va fi al tău.

Îi vine să plângă: nu o să-și cunoască fiica niciodată. Îi vine și să urle într-o rușinoasă ușurare: nu va trebui să-și cunoască fiica, iar așa un gând ține de lașitate.

Kaviana scoate cea mai obraznică replică la care se poate gândi.

— Nu mi-ai zis niciodată că ești tată.

Se lăudau femeile că l-au avut, ba chiar se întreceau între ele – că-i frumos, iar originea sa modestă îl face să fie scandalos, dar și adaptabil și supus. Numai că femeile cteri nu nasc decât atunci când vor. Atunci oare cine…?

Buzele lui groase se strâng într-o linie subțire. Crevasa din el tot nu s-a închis: e acoperit de suferință și ură ca de o mâzgă.

— Mama fetei își dorea sânge de vrăjitor pentru sămânța ei. Copila a fost concepută pentru catacombe. Asta-i tot.

— Ai făcut-o pentru a mă răni pe mine.

Vorbește furia pentru ea, dar oricum nu are ce câștiga aici, așa că o lasă să vorbească.

— Știai că la asta o să se ajungă, nu-i așa? Ai plănuit-o de acum cincisprezece ani. Ai făcut un copil care să-mi fie dat mie, ca să-mi poți lua fiica și să poți spune: în sfârșit am ceva dorit de Kaviana Catacal?

El lovește. Cuvintele grăite ar fi ucis un mag mai puțin priceput, cineva de pe locul trei sau patru sau poate chiar pe cel imediat după Fereyd. Dar Kaviana îl respinge cu ușurință, doar cu un abject și instant nu. Așa cum probabil știa și el deja.

— Tu ai tot ce mi-am dorit eu vreodată, șuieră el și mai că se vede, dincolo de întunecimea pielii lui și albeața oaselor sale direct până în otrava din măduvă, durerea învățată sub cuțitele dușmanilor.

Îi întoarce spatele.

Descuie chiliile și-și decantează copiii.

Fata Irașt, fiica lui Fereyd Japur, o așteaptă tremurătoare în mijlocul celulei, cu ochii mari. Când se apropie Kaviana, se ridică pe picioare subțiri și începe să șoptească încet printre buze: ah, ah, ah.

Nu știe ce este o persoană. Nu a mai văzut una vreodată.

Până reușește Kaviana s-o forțeze într-un mers împleticit, ca de pasăre, Fereyd Japur deja a luat-o pe Heuriana și a dispărut. Cea mai mare apropiere de propria fiică a fost să-i audă pașii cum se îndepărtează.

Kaviana se repede în consiliul de război și împrăștie în toate părțile micile bufnițe de os care reprezintă pe hartă inamicii, atunci când protestează față de Absu despre fiica sa Heuriana. Dar caida zice:

— Dacă nu folosim amândoi abnarchii pe front, o să fim înfrânți vara aceasta. O să ne rupă lacurile de acumulare, o să ne ia bărbații în fraternități și o să ne folosească mătasea pentru a-și șterge cururile din imperiul lor de neciopliți. În primul rând ești soldat, Kaviana. Ocupă-te de fata pe care ți-am dat-o.

Deci o noapte stăpânită de cel de-al doilea fel de durere.

Du-te pe front. Pregătește-ți abnarchul pe drum. A venit vara și dușmanii se reped spre stăvilare.

Kaviana blesteamă nebunia lui Absu – s-o antreneze din mers? Irașt ar putea deveni catatonică, sufocată de cât de mare și împuțită e lumea din afara chiliei. Sau ar putea erupe și ar spulbera în nimicnicie propria persoană, pe Kaviana și însoțitorii ei și o milă întreagă de munți cteri de jur împrejur.

Dar Kaviana o știe pe Absu din copilărie și, în ciuda valului de mânie revărsat către ochii aceia aurii, știa că ei nu măsuraseră niciodată greșit vreun război.

Nu mai poate adormi până nu rupe ceva: o nuia, o coardă de liră. Uneori mai multe.

De fiecare dată când o vede pe Irașt cum șovăie uimită ca un pui de pasăre căzut din cuib, se gândește: dar fiica mea unde o fi? Se gândește: m-aș putea duce peste puștanul ăla de născut în vreun bordei și să i-o iau pe Heuriana. Nu m-ar putea opri. Dar nu poate să li se opună și lui Absu, și celor din Paik Rede. Nu poate sfida voința nemiloasă care asigură supraviețuirea isu-Cterului.

Așa că-și împietrește inima și începe pregătirea.

— Șșșș, murmură ea – Irașt încremenește când e atinsă și trebuie liniștită. Șșșș.

Face o baie rece în timp ce fata abnarch privește unduirea apei, captivată. Când o trage Kaviana în apa rece ca gheața, cu brațele în jurul gâtului ei micuț și al genunchilor care se lovesc, reacționează doar cu un „oh”. După aceea nu mai pare s-o deranjeze temperatura, chiar și când îi trage Kaviana capul pe spate ca să-i spele părul încâlcit. Fata provoacă cercuri tremurătoare pe oglinda apei și se holbează la ele. Kaviana crede că probabil încearcă să pună cap la cap două lucruri diferite: vederea apei unduitoare și senzația din palmă. Dacă și reușește, Kaviana nu-și poate da seama.

Irașt este la apogeul puterii sale ca abnarch. Toată logica pe care o descoperă o s-o limiteze. Când o să vadă diferența dintre răsărit și apus, o să se micșoreze. Când o să înțeleagă că siluetele gălăgioase din jur sunt oameni ca și ea, o să fie o armă mai slabă. Ca urmare, Kaviana păstrează disciplina strictă de dresor. Fără cuvinte. Mâncare simplă. Izolare strictă, unde e posibil.

Dar pentru ca Irașt să fie folositoare, trebuie să învețe încrederea în dresor. (Sau frica ori groaza de dresor, i-ar aminti Fereyd Japur. Sau ele.). Deci Kaviana îi oferă deschideri și atingeri, sunete fără noimă, mici acte de compasiune. O ține în brațe când lumea devine copleșitoare și se retrage într-o frenezie cu gheare.

Irașt e doar buturuga arsă dintr-o persoană, un tăciune încăpățânat scos din vatră. Se holbează prea mult și trebuie învățată să se poarte, ca un câine sălbăticit. Spre frustrarea și rușinea Kavianei – atât de jos am ajuns? – descoperă că Irașt nu poate mesteca. Așa că îi fărâmițează ea mâncarea.

Ar fi totul mult mai ușor dacă ar reuși să o vadă doar ca pe o armă.

Dar prin satele și ogoarele terasate prin care trec în drumul spre război vede cum Irașt face lucruri ce îi ciobesc inima. Când Irașt vede uși, se duce și stă răbdătoare în dreptul lor, sperând, crede Kaviana, că o s-o invite careva înăuntru.

Când e prea întuneric în cort se sperie și se înfășoară în pătură. Kavianei i se face milă: Irașt se teme de revenirea în întuneric. E totuși, cumva, și o împăcare. O face să creadă că a acționat corect când a scos-o la lumină.

O duce pe Irașt să vadă stelele pentru prima dată, o ține în brațe și o leagănă în timp ce se gândește: noi am făcut asta. Noi am făcut-o așa.

Ba nu. Războiul a făcut asta. Războiul a cerut-o.

În Efficat scot valuri de vrăjitori, ca pe pâinici. Kaviana știe, că doar i-a omorât cu zecile. Tot ce le iese e să conjure scuturi mici și să arunce cu scântei – legile societății lor nu lasă loc și pentru eroism, iar Kaviana bănuiește că nici calitatea sângelui lor nu va da vreodată naștere unor eroi.

Dar sunt mulți, atât de mulți. Și câștigă.

Iar aceasta nu e fiica ei.

Trec prin tot ce va fi pierdut dacă nu își duc misiunea la capăt. Ferme cu terase și mori peste cascade și costișe. Pescăruși care se rotesc peste navele-biblioteci de pe lacurile create de magii de odinioară.

Dintotdeauna, de când există istorie, isu-Cter a fost ochiul fix din mijlocul lumii. Kaviana încă mai crede, cu pasiune patriotică și în ciuda tuturor defectelor lui, că isu-Cter, tărâmul piscurilor înverzite, trebuie să reziste.

Călătorește împreună cu Fereyd Japur. Un tovarăș de prost gust, dar o necesitate militară. Își tot spune că-i bună apropierea de Heuriana. Dar se minte. Fereyd își ține abnarchul aproape și distanța dintre Kaviana și Heuriana pare veșnicie, la fel de mare precum durerea și adâncă precum datoria.

Când coboară din munți spre stăvilare și război, el îi intră în cort ca să-i mănânce mâncarea și să se laude.

— Heuriana e activată. E gata de folosire. Când îi arăt o imagine, schimbă lumea ca să i se potrivească.

Kaviana pune delicat ceașca jos. Ea nici măcar nu a început s-o împingă pe Irașt către magia eficientă.

— Oh?

— Nu mă crezi.

— Ba da, răspunde Kaviana.

Lumina focului face ca frumusețea lui Fereyd să fie aproape dureroasă, ceva ca o intarsie în fildeș, dar lipită de fața lui de acid și bronz, săpată în oasele sale de ochii flămânzi de ani de zile. Ea dă peste marginile urii lui și îi par fierbinți și lipicioase precum lama unui cuțit scos din teacă.

— Ba te cred.

— Și Irașt?

Kajalul de pe pleoapele lui face ca fiecare clipire să pară un mecanism din piatră neagră.

— Fiica mea e gata pentru război?

Kaviana ridică bărbia.

— Mai am nevoie de timp.

Fereyd o privește peste foc. Ceva de pe fața lui, sau umerii lui solizi de țăran, ori poate poziția lui atât de politicoasă încât să-i amintească ei mereu cât e de nobilă  – ceva dintre acestea toate sugerează batjocura. Sau poate că doar i se pare.

Dar Kaviana rupe tăcerea cu un șuierat:

— Ce i-ai făcut?

Fereyd Japur își ferește privirea.

— Ce metodă ai folosit? insistă Kaviana și se apleacă peste flăcări.

Căldura e aspră, dar brațele ei o prind ca într-o cușcă și durerea o înfurie și mai tare.

— Cum ai reușit atât de repede? Vreun secret al lamelor tăioase? Ce i-ai făcut?

— Am făcut doar ce fac întotdeauna. M-am supus ordinelor.

Moliciunea vocii lui, sclipirea ochilor – pentru un moment pare iar băiețelul imposibil de talentat smuls de Absu din mahalaua zilierilor. Dar revine furia.

— Heuriana va fi gata când apar dușmanii. Ce te supără? Ce altceva vrei de la mine?

Ea așteaptă, întinsă peste foc precum animalul din numele său, iar el rămâne așezat și respectuos, tremurând de dorința de a pleca sau a ceda sau a ucide (nu-i place să încerce să-i ghicească gândurile).

În întunericul de dincolo de cort încep să miște umbre.

Irașt începe să urle din așternut. Când Kaviana se ridică să se ducă la ea, prinde privirea lui Fereyd și-i vede în ochi o frângere sub acel urlet, ceva rupt de mult și ceva care încă se mai fărâmițează.

— Ai grijă de fiica mea, îi spune ea.

Nu crede că ar putea spune altceva care să-l rănească mai tare.

Irașt se învață să adune lucruri. Nu înțelege ideea de proprietate, dar după ce tot de dezaprobată de Kaviana, se limitează la burdufuri cu apă. În curând învață să-și exprime mânia turnând apa pe jos.

Kaviana râde încântată, apoi redevine sobră. Fata e gata pentru o încercare.

Pe malul râului, găsește trei pietricele pentru Irașt și i le arată. Abnarchul se ghemuiește, cu fruntea ridicată spre Kaviana, și îi așteaptă porunca.

Kaviana flutură din degete. Este un joc de numărat. Numără trei pietre, Irașt.

Trei, indică Irașt cu trei degete.

Kaviana ridică patru.

Ba trei, insistă Irașt, încruntată. Dă din degetele ridicate și ciripește. Trei, trei. Trei pietre.

Kaviana îi răspunde prin nemișcare: patru degete. Patru pietre.

Ochii Iraștei se strâng, plini de confuzie.

În palma Kavianei mișcă o mică greutate. A patra piatră, invocată din neant. Abnarchia Iraștei a funcționat. Confruntată cu o discrepanță între realitatea care este și realitatea despre care susține Kaviana că este, Irașt a trebuit să corecteze eroarea.

Kaviana o îmbrățișează tandru pe Irașt, o pupă pe frunte și îi conjură din văzduh o imagine a cerului de noapte, plin de stele. Irașt tremură de încântare când vede luminile sclipind în beznă.

Războiul începe iar. Douăzeci de mii de sulițași efficați și patru sute de magi conduși de neexperimentatul Adju-ai Casvan mărșăluiesc spre un stăvilar din sud.

Un călăreț aduce vești de la caida Absu:

Am analizat rapoartele voastre. Fereyd Japur o va folosi pe Heuriana împotriva inamicului. Kaviana, abnarchul tău nu-i gata. Ai grijă de ea.

Așa și face. Și vede următoarele:

Fereyd o duce pe Heuriana (o formă mică și întunecată, moale  – dar îi flutură părul în briza care vine dinspre lac) dincolo de pod, sub stăvilar. Fereyd ridică brațele spre cer. Cele două oști de sub el privesc îngrozite cum desenează pe crepuscul imaginea soldaților efficați descărnați până la os.

Apoi își lasă palmele peste urechile Heurianei.

Prin propria sa artă magică, Kaviana aude țiuitul pe care îl înfige el în mintea fiicei sale, un țiuit de coșmar care crapă. Atât de înfiorător încât zgomotele bătăliei par cântecele de copii.

Kaviana nu-și poate apăra fiica, așa că rupe în două un copac, printr-un singur cuvânt de moarte.

Zgomotul scos de Heuriana e atât de jos și îngrozitor încât provoacă avalanșe în munții din depărtare. Când se rostogolește peste primul rând al oștirii efficate, scuturile magilor lor se aprind, luminoase.

Dar e suficient ce trece prin ele. Bărbații cad și se îneacă în apă și cenușă, sufocați de noroiul care le-a răsărit brusc în plămâni. Adju-ai Casvan, protejat de vrăjitorii săi de elită, supraviețuiește și-și retrage armata decimată – fug spre vest, urmăriți de sunetele soldaților cteri care își lovesc scuturile și urlă: apa spală mizeria!

Pe podul de sub stăvilar, Fereyd Japur ridică fata căzută. Îi pune brațele în jurul gâtului său și încearcă să o ascundă, sprijinită de el.

A câștigat bătălia. Heuriana a funcționat. Nu a fost nevoie decât de oase pe cer și-un țipăt în craniul ei.

Când se duce Kaviana în mijlocul taberei și cere să-și vadă fiica, Fereyd Japur o privește cu dispreț rece.

— Ai văzut-o azi. Ai văzut tot ce ai nevoie să vezi. Este o armă.

Caida Absu le scrie:

Fereyd Japur preia comanda. Să înfrângeți toate incursiunile efficate peste care dați. Folosiți abnarchul până când nu mai e utilizabil.

Kaviana, să o aduci și tu pe a ta la aceleași standarde.

Sezonul luptelor se rostogolește prin ploaie și tunete și sânge. Magii Efficatului încearcă apărări noi și ingenioase. Sub îndrumarea lui Fereyd Japur, Heuriana le sfărâmă. Cterii câștigă iar și iar și în curând apărarea lor devine un contraatac.

Kaviana rămâne fidelă propriei metode, cu hotărâre încăpățânată și disperată. Tehnica lui Fereyd – o imagine de îndeplinit, un impuls care să aducă frica și groaza în mintea abnarchului, promisiunea eliberării – este directă. Nesofisticată. Ea are o soluție mai elegantă.

Un simbol: bezna. Vidul întunecat din copilăria Iraștei. Rău.

Și altul – ar fi trebuit să aleagă altceva, mai puțin fragil, mai puțin disperat, dar Irașt răspunde cel mai bine la promisiunea iubirii –

un cer înstelat, precum văzduhul care le-a acoperit când a luat-o Kaviana în brațe și a ferit-o de întuneric. Singurul bine cunoscut de Irașt.

Unii dintre soldații din suita Kavianei își folosesc împreună talentele ca să-i facă Iraștei un set de păpuși. Se joacă în tăcere cu ele și Kaviana o privește, întrebându-se ce fragmente de persoană au mai supraviețuit în ea și câte s-au veștejit. Câte mai așteaptă frânte vreo ploaie vindecătoare.

Tehnica abnarchilor provine din legendele străvechilor regi asceți. Transcendenți și senini, ei se încuiau departe de lume, ca să uite legile ce-i înlănțuiau. Alegeau închisoarea de bunăvoie.

Dar ce ar alege Irașt, dacă i s-ar oferi dreptul la o alegere? Ar ști să aleagă?

Kaviana dă din cap și se ridică. Filosofia poate să mai aștepte. Irașt trebuie să fie gata. Până atunci, Fereyd Japur nici nu mai are nevoie s-o provoace. Abnarchul lui salvează speranțele națiunii, în timp ce al ei se joacă.

Se duce la el într-o noapte, după o victorie. E prea întuneric pentru a-i vedea fața, dar prin fumul din tabăra veselă simte iz de vin.

— Kaviana, horcăie el. Kaviana cea ipocrită. Hai. Vino lângă mine.

Se lasă pe vine în fața lui. Nu produce vreo lumină ca să alunge tenebrele.

— Ai grijă.

Vorbele-i ies amenințătoare, doar un tors.

— Ești blândă cu fiica mea, ridică el ceva și ea deschide gura să se apere dar nu, e doar o cupă. Inima mea de trădător ți-e recunoscătoare.

— O să fie gata.

Ochii lui lucesc albi în întuneric.

— Milă pentru ceva atât de stricat? E prea târziu, Kaviana. Cu ani de zile prea târziu.

— Războiul a stricat-o, nu noi.

Mantra ei disperată.

— Așa ți-a zis Absu? Nu, nu, e alegerea noastră. Cei din Paik Rede aleg să-și sacrifice copiii. Noi alegem să-i îngropăm.

Un sunet ud, de parcă ar saliva sau ar ascunde un oftat.

— Nu e vorba ceea că mama ține copilul nouă luni și tatăl nouă ani? Mi-au luat asta. Au ales ei pentru mine și mi-au luat-o pe Irașt.

— Trădare… șoptește ea.

Dar nu poate pune pasiune în cuvânt. Onoarea ei nu suportă să vadă un bărbat atât de frumos, căzut atât de jos.

El se ridică nesigur și Kaviana se îndreaptă ca să-i fie pe măsură.

— Tu ești trădătoarea. Mila ta pentru Irașt este adevărata trădare. Ea-i moartă de când a pus-o Absu în chilie. Ce a ieșit de acolo este o armă. Și acum tu ești prea slabă ca să o folosești – de parcă ai putea s-o aperi pe ea în locul Heurianei. Ăsta-i secretul tău, Kaviana Catacal? Vrei o păpușă caldă de ținut în brațe în locul fiicei tale?

— Absu?

Kaviana ridică o mână ca să se ferească de luminile apărute brusc. Se trage cu artificii de pe costișă.

— Absu e mama Iraștei?

Fereyd Japur își coboară ochii și are fața roșie de la lucirea artificiilor. Pielea-i pare arsă într-un cuptor.

— M-a iubit.

Da, se leagă lucrurile. Fereyd Japur nu-i nobil: are sânge puternic, dar fără încărcătura politică a unui tată de familie bună. O minte atât de ascuțită precum cea a lui Absu nu putea rata șansa de a produce o armă abnarch fără un părinte care să se opună îngropării.

Nu, Kaviana nu crede că a fost vorba de iubire.

Probabil că el îi ghicește gândurile din privire.

— Ba da, scâncește.

Are lacrimi în el, dar furia și mândria și nevoia lui evidentă, chinuitoare de a fi mai mult de-un simplu om le opresc.

— Ba da, ba da. Ce, crezi că inventez? Un fel de robinet pentru o inimă ruptă? Să te ia naiba. La naiba cu tine.

Kaviana îl urmărește cum pleacă împleticit. Ceea ce simte e milă, veche și stranie milă.

Efficații ocolesc pe flancuri contraatacul cter și mărșăluiesc spre stăvilarele de la Tan Afș. Absu poruncește ca Fereyd Japur și Heuriana să rămână cu forța principală și o trimite pe Kaviana să salveze Tan Afșul cu Irașt.

Kaviana nu-i pregătită. Atât de multe depind de Irașt, iar vorbele lui Fereyd Japur îi răsună în urechi: ești prea slabă să o folosești!

Vrea să salveze isu-Cter. Pentru aceasta a luptat dintotdeauna. Dar nu-i vine să creadă că fata pe care noaptea o ține în brațe ca să o calmeze este doar o armă.

Și acum ar vrea să creadă că ce le-au făcut fiicelor lor mai poate fi desfăcut.

Dar o împinge pe Irașt pe bolovanul de pe care se vede bătălia și îi arată semnul de greșit, împreună cu steagul efficat, cel cu bufnița cu ochi de piatră. Nu e metoda lui Fereyd Japur – o imagine care trebuie să devină realitate. Tot ce-i spune ea Iraștei este: armata asta e greșită. Restul e treaba fetei.

Irașt scoate un sunet gros din adâncurile gâtului, de parcă ar vrea să vomite ceva care o chinuie dintotdeauna. Pentru o clipă arde atât de intens încât Kavianei îi vine să urle de durere.

În valea de sub ele, într-o clipită, oastea efficată dispare. Cincizeci și cinci de mii de oameni șterși de sub ochii Domnului. Dispar până și urmele pașilor lor.

Nu există supraviețuitori. E cel mai puternic act magic din istoria cteră.

 După luptă, Kaviana uită toate legile limbii și izolării și o strânge pe Irașt în brațe și-i șoptește dragoste până când fata încetează să-și mai sfâșie propria piele cu unghiile. Îi poate spune:

Gata. Gata. Gata.

Ba chiar mai mult, promite Kaviana. O să te apăr eu. Tu doar mai luptă nițel.

Irașt se agață disperată și tăcută de ea, și instinctul de vrăjitoare al Kavianei îi spune că nu va supraviețui prea multe lupte. Știe că ar prefera să-și șteargă propria existență, ca să oprească durerea.

Vine veste de la forțele avansate de la Cadpur, oastea lui Fereyd, oastea fiicei ei: am dat peste armata principală de invazie a efficaților. Au mai mulți oameni decât există furnici pe fața pământului. Mai mulți magi decât stele pe cer. Îi conduce Qad-ai Vista. Grăbește-te să vii, Kaviana.

Și apoi un ordin de la caida Absu:

Nu putem risca doi abnarchi în aceeași zi.

Fereyd Japur. Arma ta e deja testată în luptă. Tu o să învingi inamicul din Cadpur. Atacă. Acum.

Atunci când ajunge Kaviana pe front, luptele s-au încheiat. Armata efficată s-a retras, cu pierderi nemaivăzute. Fereyd Japur a omorât garda de elită a lui Qad-ai Vista și mai că l-a ucis pe însuși fratele-general.

Prețul a fost mic, având în vedere circumstanțele.

Heuriana, fiica Kavianei, a murit.

O lasă pe Irașt cu păpușile ei și o escortă care s-o păzească și se duce în tabăra adormită, ca să-l caute pe bărbatul care i-a pierdut fiica.

Cortul lui Fereyd nu e păzit. Kaviana coboară prelata în spatele ei și leagă fiecare șiret în parte. Înăuntru, totul e de mătase. Fereyd Al Doilea Cel Mai Bun călătorește precum aristocratul ce nu a fost niciodată.

— Am făcut ceai, zice el.

Lumânările cu care s-a înconjurat îl luminează de jos în sus. Are părul împletit, bărbia mândră, ochii goi. Un lanț ornamental de fier în jurul gâtului, altul la încheietura stângă. Argint la glezna goală.

Se așază în fața lui, pe perne. Serviciul de ceai este aranjat cu precizie. A măsurat toate unghiurile cu un ac de curtezan.

Ea-și lasă palmele pe genunchi.

— Fiica mea.

Un tremur în maxilar.

— Am cerut prea mult de la ea.

— Da, zice ea, fiecare cuvânt calculat și moale, ca o lovitură, ca un sărut, așa credeam și eu.

— A lovit de trei ori. I-a făcut pământ, apoi aer, apoi apă. Magii lor au încercat s-o ucidă și eu i-am împiedicat. Mi-a fost distrasă atenția. Dar după a treia lovitură…

Stă țeapăn și formal și face o pauză ca să sufle în ceașca dintre palme.

— A fost prea mult. Făcuse atâtea și lumea tot nu era mai bună așa că ea, hm, a trebuit să plece. S-a transformat în apă, precum soldații pe care-i ucisese, și s-a scurs în țărână. Am încercat… am rupt un drapel și am încercat… s-o absorb…

I se deschide gura într-un rictus și scoate un sunet oribil care nu poate fi râs, dar nici nu e destul de moale pentru un suspin.

Kaviana înlătură setul de ceai, piesă după piesă, și-l ia în brațe.

— Eu ți-am ucis fiica, îi spune bărbatul umărului ei. Eu am ucis-o.

O împinge în umeri și încearcă s-o alunge.

— Am ucis-o. Eu am ucis-o.

— Fereyd, îl ține ea fără să-i dea drumul. Poți jeli. Nu o să te consider slab.

— Ba da. Mereu o faceți.

Voi, la plural.

Îi prinde fața între palme și ohhh, mușchii ei nu au uitat deloc să răsucească, să rupă, să asculte cum se desprinde osul și se stinge răsuflarea. El a omorât-o pe Heuriana. El a ucis…

Ba nu o va face.

— Ai dreptul să jelești, îi spune, deși o parte din ea se opune la fiecare cuvânt. Tu ai dat mai mult din tine decât oricine. Azi ai făcut ce faci tu de fiecare dată. Ai plătit un preț prea mare.

— A fost și prețul tău. Că era sânge din sângele tău.

Nu-i răspunde. Nu ar ști ce.

— Am iubit-o de parcă ar fi fost a mea, zice el și începe să plângă.

Schimbă câteva vorbe. Nu prea multe. După un timp, mișcată de starea ciudată care urmează durerii, de apropierea dintre ei, de lunile în care l-a privit mărșăluind, Kaviana îi trage obrazul mai aproape și îl sărută.

— Nu, zice el și se întoarce cu spatele. Nu și tu. Mi-ajunge.

— Eu nu adun bărbații ca palmares.

Regretă încă de când o spune. Nu e ce ar fi trebuit zis ca să-l liniștească.

— Crezi că e singurul meu fel de exprimare.

Râde brusc și cu răceală.

— Am câștigat cea mai mare victorie din timpurile noastre. Ți-am pierdut fiica – și a mea, și a mea – ca preț pentru triumf.

O pauză în timp ce-și adună gândurile. Îl respectă pentru aceasta.

— Și iată-mă, în propriul meu cort, dar tot Fereyd Al Doilea Cel Mai Bun. Tot frumușelul.

— Fereyd, îi șoptește ea. Îmi pare rău. Am avut nevoie să-mi distrag atenția. Am greșit.

El se trage deoparte și se concentrează pe ceremonia ceaiului, pe perne.

— Voi nobilii uitați mereu ca dacă frângeți un om, așa rămâne. Nu puteți pretinde unui lucru rupt să se refacă singur. Nu puteți cere asta și apoi să râdeți că nu reușește.

A găsit un confort ciudat în îmbrățișarea lui. Așa că, în ciuda mândriei sale, îi spune, ca singura mulțumire pe care o poate formula:

— Acum ai văzut că și eu sunt ruptă.

— Ba nu.

Sub durerea din vocea lui se ascunde adevărul suferinței.

— Nu încă.

Doare, dar este adevărat. Ea nu și-a cunoscut fiica așa cum a știut-o el.

Se ridică să plece, dar rămâne nesigură îl ușă, iar când privește înapoi remarcă machiajul îngrijit al bărbatului și trupul său, ghicit pe sub haine. Ezită. El zice:

— Hai, vino înapoi.

O spune de parcă replica ar fi o bucată smulsă din el.

— Vreau să te ajut. Vreau să-ți ofer ce ai nevoie.

— Fereyd… spune ea, ca un avertisment și pentru el, și pentru ea.

— Vreau să reprezint ceva pentru careva, răspunde el cu hotărâre în privire și nu-i poate refuza așa ceva.

Ce se întâmplă între ei nu-i doar jale. O urmărise și el – așa cum și recunoaște, deși nu în cuvinte. Mândria ei se simte satisfăcută.

Când termină cu el, bărbatul îi atinge un umăr și zice:

— Întotdeauna îmi voi face datoria, oricât de dureroasă. Dar tu – tu nu ești încă legată atât de strâns.

Îi atinge buzele, recunoscătoare. Durerea e mai mare ca oricând. Dar e clară. Se simte reală.

Kaviana conduce armate prin trecătoarea Cadpur în țara efficaților, iar acolo, pe-un câmp de iarbă subțire și piatră roșie, dă peste Qad-ai Vista în fruntea altei hoarde fără număr.

De data aceasta, fratele-general cere negocieri.

Se întâlnesc în golul dintre oștiri. Qad-ai este un bărbat înalt, urât, obosit și vorbește cterana cu accent, în fraze simple și aride.

— Anul acesta nu vă luăm apa. Cerem un armistițiu. La anul, și peste încă un an, ne întoarcem. Anul acesta o să suferim de sete.

Ea îi scuipă între picioare.

— Ia. Apă.

— O să vă înghițim.

Are mai mult tristețe decât furie în voce.

— Pricepi, da? Vă cumpărați secole de glorie cu atrocități împotriva propriilor voștri copii. Trăiți pe un munte de lanțuri. O să vă înghită, curând.

Ea se mușcă de obraz și scuipă și sânge în nisip.

— Ne vedem la anul.

O privește printre gene, pragmatic și dezgustat.

— Nu-i prea târziu să folosești cealaltă fată. Cea rămasă. Un preț bun, viața ei pentru moartea noastră, nu?

Lui îi spune ce nu poate zice în propria tabără:

— E mai valoroasă pentru mine decât această victorie.

Ce face în continuare nu e din datorie: Fereyd Japur nu ar face niciodată așa ceva. Dar trebuie. Nu-i rebeliunea ușor de afișat, să se ducă acasă urlând: să renunțăm la abnarchi, să cedăm în război! Nu. Fiindcă aceea ar fi alegerea Kavianei, furia Kavianei și nu Kaviana este cea rănită.

Ce face, o face pentru Irașt.

Trebuie să o facă acum, cât încă suferă cu ardoare, cât puterea Iraștei încă e destul de mare – înainte să descopere prea multe legi, precum cea că mereu o să doară, că nu o să plece Kaviana.

Dar drumul spre casă, prin isu-Cter, îi slăbește hotărârea. Lacurile care sclipesc și terasele lucind auriu de la cascadele scăldate în soare. Oamenii simpli care vin să aclame.

Kaviana a petrecut douăzeci de ani luptând pentru această națiune, cu pumnii și glasul și pântecul.

Dar când ajunge în vârf se revoltă.

Când realizează ce are de gând, cei din Paik Rede ies grămadă s-o împiedice.

— O să o las pe Irașt să aleagă, le zice Kaviana. Nu am alte pretenții. Doar ca și ei să poată alege.

— Ba nu poate alege, îi răspund împreună toți din Paik Rede, iar răspunsul lor bubuie precum torentele de primăvară.

Și-atunci Kaviana luptă. Cu toată arta ei. Cântă un imn rebel și la chemarea sa se răscoală aerul împotriva vântului și piatra împotriva țărânei, strigă precum un erou cu o cauză clară și lumea-i răspunde cu vitejie, așa că poate urca treptele unui vârtej de foc și piatră arsă neagră, până în nori.

— Așa e mersul lucrurilor! îi răspund vrăjitoarele din Paik Rede, ca o avalanșă – ele sunt râul care curge spre mare.

Așa merg lucrurile. Este inevitabil.

Furia confruntării lor rupe monoliții care se înșiră pe Scara spre Pisc și în cele din urmă Kaviana se găsește într-un impas urlător.

— Abnarchul! strigă ea. O să eliberez abnarchul!

O cred, căci se retrag.

Kaviana pășește în sala cu bazinul ceremonial și ușile gigantice de piatră care duc în catacombe, iar Irașt țopăie în urma ei, agitată și îngrijorată, ciripind monoton cu vocea ei ascuțită.

La poarta spre catacombe i se pune în cale caida Absu, cu Fareyd Japur lângă ea.

— Oprește-te, Kaviana.

Kaviana străbate încăperea către ei, cu cizmele cu ținte tropăind peste pietre și nestemate. Către Absu, porți și copiii din beznă.

Nu se va opri.

— Știu de ce ai venit.

Vocea lui Absu spune: e adevărat. Te înțeleg. Chiar te înțeleg.

— Sunt copiii noștri și-i iubim. Merită lucruri mai bune decât întuneric și durere doar ca să mai prelungim războiul cu un an. Dar este un târg încheiat zi de zi, Kaviana.

Kaviana își pregătește semnele magice. Îi face un semn Iraștei – hai, vino încoace. Ocolesc bazinul ceremonial. Bâtlanii o privesc.

Absu face un pas înainte.

— Lucrătorul suferă în cazna sa. Omul din popor moare pe front. Dar le dăm legi și lacuri de acumulare și oprim Efficatul. Acesta e târgul: ei suferă și noi conducem. Chiar atât de rău sună, dacă-l formulăm așa?

Kaviana nu se poate abține:

— Nu atât de rău pe cât arată scris pe acele uși.

Mătasea încă e frumoasă. Încă e necesară.

Lui Fereyd Japur îi tresar umerii când aude replica. Dar Absu nu se oprește.

— Dacă se prăbușește isu-Cter, lumea rămâne fără axă. Vine haosul. Eu trebuie să-mi asum astfel de înțelegeri groaznice. Să fiu nemiloasă pentru voi, Kaviana. O să-ți folosești abnarchul pe mine pentru asta?

Kaviana nu trebuie să-i răspundă. Nu s-a născut cu vreo soră, dar are una. Și știe că Absu înțelege:

Aici nu e vorba de Efficat, cu devotamentul lor pentru binele comun și fratern. În isu-Cter cel verde, condus cu sângele și voința celor nobili, durerea și mânia și iubirea unei singure femei sunt argumente suficiente.

Fereyd Japur înaintează.

— Stăpână a oștilor.

Durerea din ochii lui fixați pe Absu e cel mai aspru și frumos lucru văzut vreodată de Kaviana.

— Aceasta este Kaviana Catacal, cea care și-a dăruit sângele beznei. Suntem legați de ea prin datorie și recunoștință. Te rog. Las-o să treacă.

Absu îl privește lung. Peste față îi trece umbra grea a unei națiuni.

Kaviana știe că e pregătită să se lupte cu sora ei Absu până la moarte. Ar fi o înfruntare între egale, un duel demn de legende. Respectul dintre ele l-ar face astfel.

Dar știe și că Fereyd Japur o va apăra pe Absu. Ori pe ea.

Nu-l poate forța să aleagă așa ceva.

 Poate că Absu măsoară greutatea onoarei față de loialitatea din inimă. Poate că se uită la Kaviana și la abnarchul din spatele său, fiica ei Irașt, cu ochii aceia care nu au măsurat niciodată greșit vreun război: și decide că nu poate câștiga. Poate că în secret se bucură să facă altcineva ce ea nu-și poate permite să facă.

Indiferent de motiv, caida Absu lasă fruntea în jos și se dă la o parte.

Kaviana merge cu Irașt până la ușile spre catacombe.

— Tu alegi, îi șoptește fetei și-i mângâie părul. Toate celelalte Irașt așteaptă jos, în tenebre. Ai fi Kaviana lor dacă le-ai scoate. Înțelegi? Le-ai putea scoate din beznă. Vrei să le eliberezi?

Irașt se încruntă. Nu înțelege. Fereyd Japur o privește agonizând inexpresiv, în timp ce Kaviana încearcă să explice. În cele din urmă recurge la semne: rău, un pătrat gol și întunecat, bun, cerul înstelat. Și o imagine în aer, cu ușile deschizându-se, iar copiii decantați din bezna chiliilor ca să trăiească vieți grele în care nu pot vorbi și trec printr-un coșmar brutal și poate, într-un final, ajung la speranță.

O fi bine, Irașt? Ai fi preferat o astfel de viață? Poți să preferi o astfel de viață?

Sau ți-era mai bine dacă te lăsam în întuneric pentru totdeauna?

O întrebare imposibilă. Nimeni nu poate răspunde. Ai fi vrut să fii altfel? Cumva de nu ai știut vreodată și nu te-a învățat nimeni să poți ști?

Kaviana ar implora: alege, te rog. Fii capabilă să alegi, te rog. Îi poți abandona, dacă trebuie, sau să-i eliberezi, deși probabil ne-ar aduce pieirea tuturor, dacă se activează drept abnarchi și ne atacă.

Dar arată-mi că ești capabilă să faci o alegere.

Irașt se întinde către semnul micuț al binelui, cerul înstelat, și o trage pe Kaviana în jos. Îi sărută fruntea.

— Kaviana, zice ea și mângâie stelele, ca să fie împreună cu numele. Kaviana.

Kaviana e binele.

— Te rog.

Kaviana încearcă s-o îndrepte pe fata abnarch înapoi spre ușă.

— Te rog să decizi. Vrei să-i scoți? Tu ai fi vrut să fii scoasă? Poți alege. Poți alege.

În spatele său îl simte pe Fereyd Japur cum o privește și pe Absu lângă el, cu o mână pe umărul bărbatului, ca să-l împiedice să spună ceva sau poate ca să-l încurajeze.

Dar Irașt atinge stelele din nou, de parcă-s tot ce poate ea vedea, și apoi obrazul Kavianei, și apoi propriile sprâncene.

Ești bună. Suntem bune.

Nu, vrea Kaviana să spună. Nu, nu, departe de așa ceva. Noi ți-am făcut asta și deci nu suntem bune. Dar a venit până aici ca să asculte alegerea Iraștei. Nu pe-a sa.

În bazinul ceremonial, un bâtlan străpunge un pește cu ciocul.

Așteaptă, Kaviana și Fereyd Japur și caida Absu, așteaptă să ia o decizie copila din beznă.

Dar nu ia. Irașt nu e-n stare să aleagă. O să stea acolo pentru veșnicie în speranța că îi va porunci Kaviana. Kaviana crede că Absu știe deja, dar nu zice nimic, din milă.

Irașt se uită la ușă, răbdătoare, ghemuită ca o păsăruică. Privește porțile uriașe și așteaptă.

Fereyd Japur a zis, voi nobilii uitați mereu: când frângeți pe cineva, ei așa rămân, frânți. Nu poți cere unui lucru rupt să se repare singur. Au închis-o pe Irașt într-o chilie și au lipsit-o chiar și de această alegere. Și Kaviana nu ar trebui să zică ei, fiindcă ea, Kaviana, a comis fapta, nu-i așa, iar în lașitatea ei vrea ca acest copil să ia decizii și să-i preia vinovăția. Dar copilul nu poate lua decizii.

Irașt privește în sus, către uși, răbdătoare. Așteaptă.

— Kaviana… zice Fereyd Japur, cu cel mai rigid și agonizant formalism.

Și atunci Kaviana țipă cu speranță, fiindcă își amintește obiceiul ciudat al Iraștei de pe drum. Când Irașt găsește o poartă se duce la ea și așteaptă cuminte, în nădejdea, crede Kaviana, că o să-o invite careva înăuntru.

— Irașt, vezi? șoptește ea și îngenunchează, căci Irașt nu-i o armă, ci o persoană pe care s-o iubești și s-o înveți, iar dacă ea nu e capabilă să aleagă, are nevoie de-o mamă care s-o îndrume.

Îi arată o imagine în aer, una doar cu ele două în genunchi în fața unei porți uriașe.

Și apoi întoarce imaginea, ca să poată vedea Irașt pe cealaltă parte. Copiii de acolo jos, din tenebre. Iar acum partea cu Irașt este înăuntru, iar copiii din întuneric sunt cei care așteaptă să fie invitați dincoace.

Irașt își apleacă într-o parte capul.

— Ah, ciripește ea. Ah.


 © 2016 Seth Dickinson

povestire publicată inițial în Beneath Ceaseless Skies (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Seth Dickinson a debutat în 2012 și, de atunci, a publicat numeroase povestiri în toate revistele relevante ale genului, precum Clarkesworld, Lightspeed, Analog, Beneath Ceaseless Skies, Tor.com, Shimmer, Apex, Strange Horizon ș.a.
În volum este cunoscut pentru trilogia sa fantasy de mare succes „Baru Cormoran” („Trădătoarea Baru Cormoran”, „Monstrul Baru Cormoran”, „Tirana Baru Cormoran”), în România publicată la editura Paladin (deocamdată prima carte).
A studiat științe neurologice la Universitatea din Chicago și este doctorand la NYU, cu un studiu despre prejudecățile rasiale în incidentele armate ale poliției. În afară de literatură, este implicat și în industria jocurilor (scenarist pentru jocul Destiny de la Bungie Studios) și designer în proiectul space opera colaborativ Blue Planet.

%d blogeri au apreciat: