Seriile principale – scurt istoric
prima parte, biografia, o aveți aici
(ordinea citirii meta-seriei Roboții-Imperiul-Fundația o aveți aici)
Pe parcursul anilor 1940, Isaac Asimov a creat cele două serii narative care stau la baza reputației sale ca unul dintre cei mai buni scriitori de SF: Roboții și Fundația, la care a legat ulterior și romanele Imperiului.
Seria Roboților pozitronici, cea mai timpurie dintre cele două, a început în 1940, odată cu publicarea „Strange Playfellow” în numărul din septembrie al revistei Super Science Stories. Asimov scrisese povestirea, intitulată inițial „Robbie”, în mai 1939. Ea își avea originile într-unul dintre cele mai vechi clișee din domeniul science-fiction-ului: complotul robotului răufăcător.
De la poveștile medievale despre Golem, trecând prin Frankenstein al lui Mary Shelley și R.U.R. al lui Karl Capek, intriga standard a poveștii cu roboți devenise fixă. Un om de știință nebun lucrează obsesiv pentru a crea un om artificial, ignorând presimțirile întunecate ale apropiaților săi. Odată creat, omul artificial scapă rapid de sub controlul savantului nebun, distrugându-l pe acesta și, posibil, și pe alții, înainte de a fi distrus el însuși. Cu rare excepții, această intrigă s-a tot repetat în fiecare poveste cu roboți publicată în revistele de science-fiction pe care Asimov le citea în anii 1930.
Asimov a ajuns să deteste șablonul robotului răufăcător din mai multe motive. Din punct de vedere tehnic, i se părea de necrezut că un robot ar fi fost construit fără să fie prevăzut cu măsuri de protecție încorporate, așa cum erau alte mașini. Din punct de vedere literar, s-a plictisit să vadă aceeași intrigă repetată ad nauseum. Din punct de vedere filozofic, nu a fost de acord cu tema conform căreia există unele lucruri pe care omul nu a fost menit să le știe.
Asimov i-a trimis „Robbie” lui John Campbell, editorul revistei Astounding Science Fiction, care… l-a respins imediat. De altfel, povestirea a fost respinsă de toți ceilalți editori care au văzut-o, până când prietenul lui Asimov, Frederik Pohl, a devenit editorul a două noi reviste, numite Super Science Stories și Astonishing Stories. De-abia Pohl a acceptat „Robbie”, mai mult din prietenie, publicând-o în cele din urmă împreună cu alte șapte povestiri timpurii ale lui Asimov în cele două noi reviste.
În decembrie 1949, Asimov l-a întâlnit pe Martin Greenberg, editorul Gnome Books, care dorea să publice o colecție de povestiri despre roboți ale lui Asimov. El a ales să includă cele opt povestiri publicate între timp în Astounding, împreună cu „Strange Playfellow”, schimbând titlurile acestei din urmă povestiri și al „Paradoxical Escape” înapoi în „Robbie” și „Escape”. Mai important, editorul a legat poveștile între ele cu o povestire-cadru, în care un reporter de la Interplanetary Press o intervievează pe Susan Calvin în timpul retragerii sale de la US Robots în 2057.
Pretextul de încadrare a oferit date de context pentru celelalte povestiri: menționează un război mondial care a avut loc cu puțin timp înainte de nașterea lui Calvin, în 1982, și afirmă că hyperdrive-ul a fost perfecționat și că mai multe colonii au fost înființate pe planete extrasolare. Asimov a decis să numească volumul „Minte și fier”, dar Greenberg i-a schimbat titlul în Eu, robotul / I, Robot. A fost publicată în decembrie 1950.
Apoi, primele patru romane despre roboți, Cavernele de oțel, Soarele gol, Roboții de pe Aurora și Roboții și imperiul, i-au prezentat pe detectivul Elijah Baley și partenerul său robotic, dar cu formă umană, R. Daneel Olivaw. Acestea se concentrează pe conflictele dintre descendenții coloniștilor umani de pe alte planete, denumiți Spațiali, și un Pământ suprapopulat. Lumile spațiale sunt slab populate, ocupanții trăind în lux, cu roboți care le deservesc toate nevoile. Spațialii s-au despărțit politic de Pământ cu ani în urmă și posedă o putere militară și economică pe care Pământul nu o poate egala. În schimb, populația Pământului este limitată la orașe dens populate, trăind sub domuri de oțel în condiții de aglomerare. Pământenii trăiesc din alimente procesate, nu văd niciodată cerul, se tem de spațiile deschise și consideră că orice tip de creație robotică este detestabilă.
Aceste romane cu roboți sunt un amestec de science-fiction și ficțiune polițistă, R. Daneel Olivaw jucând un personaj de tip Doctor Watson pentru Sherlock Holmes-ul lui Elijah. De-a lungul seriei despre roboți, legile roboticii create de Asimov sunt frecvent menționate, iar personajele recurente servesc adesea ca o modalitate de grupare a poveștilor:
- Mike Donovan și Gregory Powell, specialiști de teren pentru US Robots, folosiți pentru a introduce cele trei legi ale roboticii,
- Susan Calvin, robopsiholog șef la US Robots, ale cărei interviuri oferă pretextul de încadrare comună pentru colecția Eu, Robotul,
- Multivac, un proto-internet gigantic inteligent încă de la început, care funcționează cu tuburi cu vid, nu cu un creier pozitronic precum ale roboților,
- după cum spuneam, Elijah Bailey și R. Daneel Olivaw, cuplul de detectivi (om și robot).
În 1941, în timp ce lucra la o povestire cu roboți, „Source of Power”, Asimov l-a vizitat pe Campbell ca să vorbească despre ea. În timpul călătoriei cu metroul, lui Asimov i-a venit ideea de a scrie o povestire istorico-futuristă, o poveste despre un viitor îndepărtat, dar scrisă ca și cum ar fi un roman istoric. Asimov mai scrisese o povestire de acest tip, intitulată „Pilgrimage”, încă din martie 1939: i-a trimis patru versiuni diferite lui Campbell și toate au fost respinse.
De data aceasta, i-a sugerat lui Campbell că ar putea în schimb să scrie o poveste pe fundalul căderii lente a Imperiului Galactic, din punctul de vedere al cuiva care privește înapoi din epoca celui de-al doilea Imperiu Galactic. Lui Campbell i-a plăcut ideea și, după două ore de discuții, Asimov a fost de acord să scrie o serie întreagă care să trateze căderea Primului Imperiu Galactic și ascensiunea celui de-al Doilea.
Asimov scrisese deja mai multe povestiri anterioare care prezentau o civilizație la nivelul întregii galaxii, în special „Homo Sol” și „The Hazing”. Aceste povestiri prezentau o Federație Galactică cu mai multe specii, din care umanitatea era doar cea mai nouă apariție. În cursul trimiterii acestor povestiri, precum și a altora care prezentau rase extraterestre, Asimov a aflat despre insistența lui Campbell că oamenii ar trebui să fie întotdeauna superiori altor rase, într-un fel sau altul.
Pentru Asimov era clar că părerile personale ale lui Campbell despre rasă erau sursa imperativului său din SF: așa cum albii erau superiori celorlalți oameni, tot așa oamenii trebuiau să fie superiori oricărei rase extraterestre. Asimov nu împărtășea opiniile rasiste lui Campbell și nu dorea ca poveștile sale să le reflecte, nici măcar alegoric. (În poveștile cu roboți, problema nu exista. Campbell nu se supăra dacă roboții erau superiori oamenilor). Totuși, pentru a i se publica ficțiunea sa despre Imperiul Galactic în decădere din Fundația, Asimov a ales să ocolească opiniile rasiale ale lui Campbell prin crearea unei civilizații umane la nivelul întregii galaxii, fără rase extraterestre – o galaxie locuită doar de oameni.
Ca și la Roboții, tot Greenberg s-a oferit să-i publice în volum toate povestirile Fundației deja tipărite, în trei părți. Primul volum, Fundația, urma să conțină primele patru povestiri, redenumite „Enciclopediștii”, „Primarii”, „Comercianții” și „Prinții negustori”. Următorul volum, Fundația și Imperiul, va conține următoarele două povestiri, cu prima povestire redenumită „Generalul”. Cel de-al treilea volum, A doua Fundație, urma să conțină ultimele două povești, re-intitulate „Căutarea Catârului” și „Căutarea Fundației”. Întrucât primele patru povestiri din Fundație însumau doar 60.000 de cuvinte, primul volum ar fi mai scurt decât celelalte două.
Greenberg a sugerat ca Asimov să scrie atunci o secțiune introductivă a cărții, deoarece „Fundația”/”Enciclopedicii” începea destul de abrupt, iar Asimov a fost de acord. În martie 1951, a scris „Psihologii”, în care Hari Seldon este judecat pentru trădare și este condamnat (împreună cu cei zece mii de membri ai Proiectului de Psihologie și familiile lor) la exil pe planeta Terminus de la marginea galaxiei, pregătind astfel terenul pentru evenimentele din „Enciclopedicii”, cincizeci de ani mai târziu. Gnome Press a publicat Fundația în septembrie 1951, Fundația și Imperiul în august 1952 și A doua Fundație în iunie 1953.
Volumele originale ale Fundației spun povestea lui Hari Seldon, un om de știință care a descoperit cum să prezică viitorul pe baza unei ramuri a matematicii pe care a dezvoltat-o, numită psihoistorie. Comportamentul unei mase de oameni este previzibil atunci când este foarte mare cantitatea acestei mase. Cu cât masa este mai mare (în acest caz, populațiile galactice), cu atât viitorul este mai previzibil.
Folosind psihoistoria, Seldon prevede căderea imperiului galactic și o epocă întunecată care va dura treizeci de mii de ani înainte de apariția unui al doilea mare imperiu. Pentru a scurta această epocă întunecată, el a creat două fundații la capetele opuse ale galaxiei, fiecare fundație fiind concepută pentru a menține vie cunoașterea științifică. Majoritatea evenimentelor din romanele Fundației se învârt în jurul primei fundații de pe o planetă numită Terminus. Saga Fundației este plasată atât de departe în viitor încât Pământul nu mai este decât o amintire.
Asimov a continuat seria Fundației mai târziu cu Fundația și Pământul, Preludiul Fundației și Zorii Fundației. În cele din urmă, în romanele ulterioare, a combinat seria Fundației cu seria Roboților și cu cărțile sale despre Imperiul galactic. 1.500.000 de cuvinte și optsprezece romane sunt unite pentru a crea o linie temporală care se întinde pe 20.000 de ani. Romanul de sine stătător Nemesis este, de asemenea, introdus în aceeași linie temporală.
În 1973, trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când Isaac Asimov scrisese ultima oară în seria Fundației și exact douăzeci de ani de la publicarea celei de-A doua Fundații, ultimul volum din trilogia inițială. De atunci, Asimov a fost destinatarul unui flux constant de scrisori care îi cereau să continue seria. Întotdeauna se împotrivise, dar în 1973 prietenul său Lester del Rey i-a spus lui Lawrence Ashmead, editorul lui Asimov la Doubleday & Co. că, dacă Asimov nu mai scrie povești despre Fundație, o va face el. Când a aflat, Asimov a început să scrie o altă poveste despre Fundație, intitulată „Lightning Rod”. Cu toate acestea, alte proiecte de scriere i-au distras atenția după ce scrisese paisprezece pagini, iar „Lightning Rod” a rămas neterminată.
În ianuarie 1981, lucrurile ajunseseră în punctul în care un editor senior de la Doubleday, Betty Prashker, practic i-a ordonat lui Asimov să mai scrie un roman despre Fundație. Pentru a-i arăta că vorbește serios, i-a oferit un avans de 50.000 de dolari. El a acceptat cu reticență, iar în iunie era gata să înceapă.
A început prin a reciti povestirile anterioare ale Fundației, iar când a terminat, pe 9 iunie, a devenit dependent. La fel ca toți cititorii săi din ultimele trei decenii, a vrut să afle ce s-a întâmplat în continuare. A doua zi, a dezgropat neterminatul „Lightning Rod” și a reluat scrierea. În cele din urmă a terminat romanul în 1982 și l-a trimis la Doubleday. Romanul a fost acceptat și a fost publicat în septembrie 1982 sub titlul Marginea Fundației.
Spre marea surpriză a lui Asimov, Marginea Fundației a ajuns pe listele de bestselleruri, petrecând aproape jumătate de an pe lista New York Times și ajungând pe locul trei în decembrie 1982. Asimov a fost mulțumit de faptul că, în sfârșit, a scris un roman de succes indiscutabil, după mai bine de treizeci de ani ca romancier și patruzeci de ani ca scriitor. Cu toate acestea, s-a temut, de asemenea, că Doubleday va insista să scrie mai multe romane pentru ei și a avut dreptate. A continuat să scrie romane SF pentru tot restul vieții sale…
Lista de cărți
Cum e vorba de sute de cărți, nu o să fac aici o listă completă – o găsiți, în engleză, aici. Totuși, voi menționa mai jos principalele sale serii și romanele independente (în ordinea publicării, cea cronologică a evenimentelor o aveți aici).
(în prezent seriile sunt publicate sau în curs de publicare la Paladin, aici; anterior au apărut la Nemira)
O piatră pe cer (1950)
Praf de stele (1951)
Curenţii spaţiului (1952)
Eu, robotul (1950)
Caverne de oţel (1954)
Soarele gol (1957)
Restul roboților (1964)
Opt povești din Restul roboților (1966)
Colecția completă a roboților (1982)
Roboţii de pe Aurora (1983)
Roboţii şi Imperiul (1985)
Visele roboților (1986)
Viziunile roboților (1990)
Fundaţia (1951)
Fundaţia şi Imperiul (1952)
A Doua Fundaţie (1953)
Marginea Fundaţiei (1982)
Fundaţia şi Pământul (1986)
Preludiul Fundaţiei (1988)
Zorii Fundaţiei (1993)
Romanele independente (doar cele SF):
Sfârșitul eternității (1955)
Planeta dublă (1960)
Călătorie fantastică (1966)
Zeii înșiși (1972)
Gazda cerească (1975)
Destinație creierul (1987)
Nemesis (1989)
Căderea nopții (1990) (cu Robert Silverberg)
Copilul timpului (1991) (cu Robert Silverberg)
Băiețelul cel urât (1992) (cu Robert Silverberg)
Omul pozitronic (1992) (cu Robert Silverberg)
Istoria I-boticilor (1997) (cu James Chambers)
Adaptările TV/cinema
Până în prezent, au existat surprinzător de puține adaptări ale operei lui Asimov în filme și la televiziune, având în vedere statura sa în domeniul science-fiction sau faptul că stilul său de scriere bazat pe dialoguri ar părea a fi o bază ideală pentru scenarii.
(și, aș adăuga eu, bune niciunul)
Fundația (Foundation, 2021). Bazat pe cărțile Fundației de Asimov, serialul este creat de Apple TV+, produs de David S. Goyer, cu o selecție de diferiți regizori și scenariști. Primul episod a fost regizat de Rupert Sanders (cunoscut mai ales pentru filmul Ghost in a Shell din 2017). Printre personajele principale se numără Jared Harris în rolul lui Hari Seldon, Lee Pace în rolul Împăratului Galaxiei (Brother Day) și Lou Llobell în rolul lui Gaal Dornick.
Serialul este un eșec absolut la calitate și, în afară de titlu și personajul Hari Seldon, nu are nimic în comun cu Asimov – nici scenariul, nici viziunea/universul. (e mai degrabă o pastișă jenantă de SW).
Sfârșitul eternității (1987, Koneț Vecinosti). O adaptare rusească puțin cunoscută a cărții lui Asimov Sfârșitul eternității este regizată de Andrei Yermaș, scrisă de Budimir Metalnikov și Andrei Yermaș, și îi are în rolurile principale pe Oleg Vavilov și Gediminas Girdvainis. Spre deosebire de celelalte adaptări, filmul lui Yermaș este rezonabil de fidel romanului. Poate fi vizionat pe Vimeo, dar fără o traducere în limba engleză.
Omul Bicentenar (Bicentennial Man, 2004). Jumătate comedie, jumătate telenovelă științifico-fantastică, Bicentennial Man îi are în rolurile principale pe Robin Williams, Sam Neill și Embeth Davidtz. Regia este semnată de Chris Columbus. Filmul se bazează pe romanul The Positronic Man din 1992 de Isaac Asimov și Robert Silverberg (care, la rândul său, se bazează pe nuvela lui Asimov din 1976, The Bicentennial Man). Robin Williams este un robot cu formă umană care caută să devină complet uman pe o perioadă de 200 de ani, încercând să găsească prietenie și dragoste pe parcurs. Dacă nu devine complet uman, el crede că nu va fi demn de dragostea adevărată.
Eu, robotul (I, Robot, 2004) este doar un film „de vedetă” pentru actorul Will Smith. Este plin de acțiune, fără nimic inteligent și nici măcar nu încearcă să folosească ideile lui Asimov într-un mod semnificativ. Plasat în 2035, roboții sunt comuni și de încredere, funcționând după cele trei legi ale roboticii lui Asimov pentru a-i ține sub control. Detectivul Del Spooner (Will Smith) investighează presupusa sinucidere a fondatorului U.S. Robotics, Alfred Lanning (James Cromwell), și ajunge rapid la concluzia că, mai degrabă decât o sinucidere, un robot asemănător unui om l-a ucis. Aceștia descoperă rapid o conspirație mai amplă care amenință omenirea. Intriga chiar este la fel de slabă pe cât pare și nu prea se datorează povestirilor originale ale lui Asimov, în afară de titlu și de menționarea legilor roboticii.
Au existat, de asemenea, și două adaptări cu buget redus ale romanului Nightfall al lui Asimov (de categorie B în cel mai bun caz), una în 1988 și cealaltă în 2000.
surse: Nature, Britannica, fantasticfiction.com, Forbes, theconversation.com, softschools.com, historyofinformation.com, tvtropes.com (și aici), mentalfloss.com, asimovonline.com, acervolima.com (și aici), history-computer.com, sfvr.io, asimov.fandom.com
Blogul de SeFe 