Descriere:
Traiul în Artemis, primul și singurul oraș de pe Lună, implică privațiuni dacă nu te numeri printre turiștii bogați sau miliardarii excentrici, iar visul lui Jazz Bashara e să se îmbogățească.
Doar că un simplu job de comisionară n-o să-i îndeplinească acest vis. Și nici micile ei acțiuni de contrabandă. Viața lui Jazz va căpăta o întorsătură teribilă atunci când planul ei de îmbogățire pune în pericol existența orașului și a cetățenilor lui.
„Luna este o jigodie bătrână și-afurisită, căreia nu-i pasă de ce ți s-a stricat costumul. Când se-ntâmplă așa, ea te omoară și gata!”
editura Paladin, 2019, 344 pagini, hardcover, traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Cum Artemis este o carte a personajelor care spun totul de-a dreptul, fără fasoane, și unde și acțiunea curge cât se poate de fățiș, o să pornesc și eu cu o declarație foarte sinceră: pentru mine acest roman a fost o surpriză plăcută și mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam. Din recenziile în engleză îmi formasem o așteptare destul de scăzută, însă am realizat după ce l-am citit că pornisem și eu, și detractorii, de la premise greșite. Mai exact, de la una anume: Marțianul (în română aici).
Când a ieșit Artemis, masa critică de fani ai romanului/filmului de mare succes despre simpaticul și docilul Crusoe de pe planeta roșie, Mark Watney, se așteptau să primească un Marțianul 2. Iar Artemis… nu e deloc Marțianul. Motiv din care unii au fost dezamăgiți; dar eu, nefan al respectivului roman (și nici al filmului, ambele plictisindu-mă prin ariditate – iertați-mă pentru erezie, știu că și în română are mulți fani), eu am fost încântat.
În primul rând, Artemis nu e Marțianul nu doar pentru că nu se întâmplă pe Marte, ci pe Lună (după cum v-ați prins din titlu, Artemis fiind zeiță selenară la greci), dar și pentru că nu se bazează pe vreun cuminte Mark, ci pe o obraznică Jazz. Care, în afară că este și ea foarte inspirată tehnic și îndemânatică practic, nici că ar putea fi mai îndepărtată ca personalitate.
În al doilea rând, dacă Marțianul este un hard SF pur, Artemis e cu totul alt stil de SF (lăudabil că Weir și poate scrie altceva, și are curaj să iasă din locul călduț unde ar fi putut trăi confortabil doar turnând urmări). Mai exact, această carte are o osatură hard SF suficient de fermă cât încă să fie atractivă pentru inginerii reali sau amatori, dar în rest… este mai degrabă un cyberpunk.
Ce-i drept, un cyberpunk fără partea de cyber – nu avem nici hackeri, nici softuri și aplicații sparte, nici scufundări prin universul virtual (chiar deloc, personajele de aici folosesc netul doar pentru googăleală, nici măcar social media nu pare să-i pasioneze – bravo lor!). Nu, per total este practic un SF analog, unde lucrurile se rezolvă (sau strică) tot direct cu mâinile, prin meștereală și improvizații pur concrete.
Dar este un cyberpunk în sensul că partea de punk bifează cam toate standardele susceptibile; și nu mă refer la post-CP, ci efectiv atmosfera și povestea de aici s-ar potrivi liniștite în vreo antologie din anii 80, editată de Bruce Sterling.
(Dacă stau să mă gândesc, și-mi permiteți o paranteză, îmi dau seama acum despre Weir că a fost atât de șmecher încât a scris o carte citibilă într-o cheie de hardiști și în alta de punkiști, așa că-i poate atrage în egală măsură și pe cei care nu agreează celălalt subgen).
Și bifează totul fiindcă este efectiv o carte despre un punk. O punk, mai exact, Jazz Bashara, care este foarte credibilă în rolul de rebelă fără cauză (punk), supraviețuind la periferia societății (punk) dominate de corporatiști incorecți (punk), prin exploatarea naivității celor bogați (punk) și a șmecheriei (punk), inclusiv fizic (locuiește într-o cușetă și de la un punct încolo ascunsă într-o nișă de aerisire – so punk right now!), care meșterește lucruri noi din vechituri (punk!punk!) și e dependentă de gizmo-ul de la încheietură (believe it or not, straight to punk!).
În rezumat, dacă nu v-ați plictisit deja de auzit cuvântul, este un personaj (cyber)punk tipic și foarte bine realizat. De altfel, aș putea spune că Jazz este ok spre bine realizată și ca personaj feminin. Iar dacă pare deseori cam superficială și pusă direct pe țaca-paca… e de fapt cu atât mai credibilă, fiindcă da, cam așa sunt acest tip de adolescente (rebelele din principiu).
Mai puțin CP este a doua parte a romanului, care trece complet în tipologia heist, gen Ocean’s Eleven, și o lasă mult mai moale cu partea de contrabandă/șmechereală de stradă. Oarecum atipic în sensul că este un heist în care totul merge constant prost, tot mai prost, și fiecare pas necesită soluții tehnice la probleme tot mai grave. Doar pentru a avea ca efect secundar ceva și mai periculos.
Aici mai puțin surprinzător pentru fanii Weir, acest „fiecare pas merge prost”, fiind într-adevăr fix stil Marțianul. Deci nu pe gustul meu (când totul merge prost de fiecare dată, se pierde suspansul – da, știu deja că ceva nu va funcționa, de ce aș mai avea emoții?), tot așa cum nu pe gustul meu sunt cărțile și filmele heist în general, așa că nu o să insist pe a doua jumătate a cărții (dacă sunteți fani de thief fantasy sau SF, și foarte mulți sunteți, o să vă placă: majoritatea recenziilor spun că după jumătate „se încinge treaba”, eu sunt minoritar, fiindcă mi s-a părut invers).
Și, ca să închei cu laudele că Weir a reușit să combine tropii CP cu povestea heist și fondul hard SF, o să-l mai laud și pentru altă „șmecherie”: privind retrospectiv, Artemis bifează cam toate bornele și pentru a fi considerat un YA coming of age, așa că este accesibil și acestui public tare vânat în prezent de edituri. Îi iese însă foarte bine o poveste credibilă matur (chiar peste niște schele YA), așa că se poate citit fără nicio strâmbare din nas și de adulți (publicul targetat „oficial”). Din nou o surpriză plăcută, după ce am abandonat mai multe romane în ultima vreme fiindcă se declară adult fantasy (mai rar SF) și de fapt sunt YA.
Am totuși și o critică. În afară de Jazz, punk-a bine scrisă, restul personajelor individuale sunt destul de slab conturate în sine, mai ales că Weir preferă să bifeze tot ce-i necesar pentru diversitate (avem gay, negrese, chinezi, musulmani, ucraineni, handicapați, femei puternice etc.), așa că se lasă păcălit de ideea că sunt deja suficient definiți de aceste caracteristici unice (hint și pentru Weir și pentru restul autorilor care fac așa ceva: nu, nu sunt).
Totuși, această distribuție numeroasă și diversă (mai puțin sud-americanii, ei sunt mafioți cuțitari tipici de Hollywood) se asamblează într-un meta-personaj colectiv: Artemis, comunitatea. Care ia formă chiar foarte bine și pare real un orășel funcțional de frontieră stil western (noua frontieră, Luna!); dar și o entitate vie și în plină evoluție. Una foarte credibilă sociologic și, de altfel, principalul partener de dialog pentru Jazz.
Mai pe scurt, cartea este mai degrabă o tatonare constantă, cu dus și întors, între Jazz (rebela individuală) și Artemis (status-quo-ul colectiv), iar tangoul lor (un pas înainte, doi înapoi) merge foarte bine, chiar dacă nu e prea clar cine conduce dansul și pentru cât timp.
Pentru mine, nu neapărat un fan de hard SF prea hard, o altă surpriză plăcută a fost cantitatea de știință și tehnică, mai eficient dozată și distribuită decât în Marțianul – ca urmare Artemis nu este deloc o carte aridă, ci de-a dreptul agitată (în sensul bun). Știința este moderată și ca grad de dificultate, la un nivel accesibil oricărui cititor (un mare plus!), dar întotdeauna bine explicată, corectă științific și mereu perfect realizabilă.
În general cartea este echilibrată undeva la mijloc între accesibil (chiar e foarte accesibilă și clar a fost gândită pentru un public cititor cât mai larg, deși e mai puțin adaptabilă cinematografic decât Marțianul) și respectabil (adică nu devine nici pulp sau mambo-jumbo, ci rămâne la un nivel moderat de seriozitate a abordării tehnice).
Tot moderate mi s-au părut și intrigile și twisturile: nu sunt nici ușor de ghicit, nici nemaiauzite sau greu de urmărit. Cert nu o să-i obosească pe cititorii casual, dar nici nu o să-i facă pe cei experimentați să-și dea ochii peste cap. De altfel, povestea e pur liniară, fără fire secundare sau substraturi și meta-ceva. Ceea ce nu înseamnă că e și simplistă, din moment ce firul liniar al faptelor este mereu întrerupt de complicații și evenimente neprevăzute (plus câteva coincidențe, din fericire mai mult cu efect negativ decât salvatoare).
Este cumva un ”hero’s journey” modernizat și fără pretenții mitice: eroina are un necaz, îl depășește prin ingeniozitate și efort, dă de alt necaz, rezolvă cu alte soluții (pur concrete) și tot așa, până la marea încercare de final. Unde nu mai sunt suficiente doar geniul ei de excepție și viclenia (era să zic și norocul, dar de fapt Jazz e o mare ghinionistă și Weir clar ține cu ursul) și trebuie să se bazeze și pe ajutorul prietenilor. Din care, din fericire, a adunat destui de-a lungul cărții, cât să iasă de un happy-end.
Nu cred că fac vreun mare spoiler: e evident încă de la începutul cărții că e acel tip de roman și de personaj care, după tribulații cât încape, o să ajungă la (cât de cât) happy-end (deși nu e cel sperat de Jazz). După multă alergătură și agitație, din moment ce totul curge foarte, foarte alert și cu multe explozii, incendii, spargeri, urmăriri, crime și bătăi, dar, firește, și cu replici sassy noir și glume cu substrat sexual. Totuși, toată agitația chiar se leagă cauzal ( nu degenerează în haos narativ) și toate efectele curg credibil și de jos în sus (de la Jazz spre oraș), și de sus în jos (corupția generală a celor mari, care afectează direct viața celor mici).
Altfel spus, overdrive de adrenalină, cu o poveste personală de tip cyperpunk în spate și cu o glazură moderată (dar suficientă) de hard SF concret-tehnic și fundamente științifice, explicate pe înțelesul tuturor. Adică tocmai bună de recomandat pentru o lectură casual, de vacanță.
De preferat, totuși, nu o vacanță pe Lună: cu Bashara nu ar fi casual…
Blogul de SeFe 