Scurt îndrumar de Robert A. Heinlein (partea I, biografia)

”You can have peace. Or you can have freedom. Don’t ever count on having both at once.” – Robert Heinlein

Probabil știți deja că Heinlein a fost unul dintre cei mai populari, dar și controversați autori ai genului, așa cum cert știți și că a fost unul dintre cei mai bine vânduți scriitori de science fiction timp de multe decenii și, alături de Isaac Asimov și Arthur C. Clarke, unul dintre „Cei Trei Mari” (în prezent re-editați la Paladin, Heinlein aici, Asimov aici și Clarke aici, plus la Nemira aici). Din acest panteon tripartit, Heinlein este considerat „mentorul science-fiction-ului”, datorită caracterului formativ al unei mari părți a scrierilor sale, în care figurile paterne îi iau în mână pe eroii fiecărei cărți și le ghidează evoluția spirituală și politică.

Heinlein reprezintă mult mai mult decât scrierile sale: la fel ca Asimov și Clarke, a fost și un deschizător de drumuri în epoca descoperirilor spațiale. A făcut parte din programele guvernamentale de consultanță spațială, l-a influențat pe Buzz Aldrin să devină astronaut și a prezentat live primii pași pe Lună, împreună cu Walter Cronkite, la CBS (atât un crater de pe Marte, cât și un asteroid poartă numele său, iar Academia Navală a SUA a denumit în onoarea sa catedra de Inginerie Aerospațială).

Totuși, spre deosebire de ceilalți doi, mai științifici și mai cuminți, Heinlein a fost „rebelul” treimii, cel care a promovat trecerea de la space opera către o abordare mai individualistă, care se concentra pe problemele politice și de sexualitate (cam uitând latura hard-științifică). Heinlein a abordat în mod repetat teme sociale controversate:

importanța libertății individuale și a autonomiei,
obligațiile pe care indivizii le au față de societățile lor,
influența religiei și ideologiei asupra culturii și guvernării,
tendința societății de a reprima gândirea nonconformistă,
relația dintre dragostea fizică și cea emoțională,
diverse structuri familiale neortodoxe,
influența călătoriilor spațiale lungi asupra practicilor culturale.

Abordarea acestor teme a dus la opinii extrem de divergente cu privire la punctele de vedere expuse prin intermediul ficțiunii sale. În ciuda atracției populare și uneori populiste a lui Heinlein, eroii (purtătorii de cuvânt ai) ficțiunii sale adoptă frecvent opinii libertariene extreme. Autodeterminarea este crezul lor, promovarea celor puternici și competenți împotriva clientelei și asistaților sociali dependenți de guvernul centralizat.

BIOGRAFIA

Heinlein s-a născut pe 7 iulie 1907, într-o familie de origine germană, în Butler, Bates County, Missouri (SUA) și a copilărit în Kansas, în celebrul Bible Belt conservator, protestant și evanghelic. Heinlein era el însuși genul de copil-minune care apare ocazional în povestirile sale, iar vecinii povesteau că întreaga familie era sclipitoare intelectual. Bunicul său l-a învățat să joace șah la patru ani și există dovezi că la acea vârstă era deja, într-o oarecare măsură, conștient de sine. Copilăria lui Heinlein nu a fost remarcabilă pentru acea vreme, iar familia era numeroasă și relativ săracă. Casa avea doar două dormitoare (la 7 copii, plus adulții), așa că el a dormit ani de zile pe podea, pe un palet.

De la apariția cometei Halley în 1910, a fost fascinat de cer. Când a intrat la liceul Central High School din Kansas City, în 1920, citise deja toate cărțile de astronomie din biblioteca publică, impunându-le surorilor și fraților săi să procure cărțile pentru el, astfel încât să nu fie supus limitelor impuse de propria sa legitimație de bibliotecă. Ambiția sa era să devină astronom și, încă din adolescență, era solicitat ca lector pe teme astronomice. A studiat matematica pe cont propriu și a urmărit unele dintre dezbaterile științifice care aveau loc atunci cu privire la natura timpului și la reformarea fizicii sub forma unei geometrii cu dimensiuni multiple.

În tinerețe, Heinlein i-a întâlnit pe Jack London, Edgar Rice Burroughs, Rudyard Kipling, Bellamy și George Bernard Shaw. Heinlein a declarat că a citit toate SF-urile pe care a putut pune mâna de la vârsta de 16 ani (1923). Hugo Gernsback începuse să includă SF-ul ca gen literar în revista Electrical Experimenter din 1911. Succesorul acelei reviste, Science and Invention, a publicat un număr special de „ficțiune științifică” în 1923. Heinlein a văzut-o la chioșcurile de ziare în timp ce se întorcea dintr-o excursie în Colorado (pentru a escalada Vârful Pike) și a cumpărat revista în loc de mâncare pentru călătoria de întoarcere cu trenul. Ulterior, a căutat science fiction în revistele pulp ale vremii și în biblioteci. A început cu Edgar Rice Burroughs, Jules Verne și H.G. Wells.

Pe măsură ce se apropia absolvirea liceului (1924), a luat o decizie importantă în ceea ce privește parcursul în viață. Fratele său mai mare, Rex, intrase la Academia Navală din Annapolis, iar Heinlein a ales același viitor pentru el însuși, intenționând să ajungă astronom la prestigiosul Observator Naval. Totuși, nu era considerat acceptabil ca la acestă instituție de elită să fie acceptați simultan membri ai aceleiași familii (pentru a se evita „cumetriile” și „nepotismele”). Încăpățânat, Robert a făcut un an de facultate în Kansas (la Filosofie), timp în care a adunat zeci de scrisori de recomandare, pe care le-a trimis senatorului acelui stat. Drept urmare, anul următor senatorul Reed a primit o sută de recomandări pentru Annapolis: 50 pentru 50 de tineri diferiți și… 50 pentru Heinlein. Impresionat, l-a recomandat pe Heinlein.

În Academie, Heinlein a fost sportiv de performanță la scrimă și tir și a excelat în studiile academice, specializându-se în controlul tirului de artilerie. De asemenea, a urmat un curs opțional de luptă corp la corp, care folosea elemente din mai multe arte marțiale. A absolvit în 1929, al 20-lea dintr-o clasă de 243 de studenți. De fapt, era al cincilea la învățătură, dar considerente de disciplină l-au coborât pe locul 20, fiindcă, după cum scrie la dosar, „avea o tendință de a aduna infracțiuni majore împotriva disciplinei militare”.

A fost repartizat pe U.S.S. Lexington (primul portavion american), mai întâi în Atlantic, apoi în Pacific. După o vreme a fost mutat pe un distrugător (o navă mult mai mică), unde, din cauza înghesuielii și condițiilor proaste, a contractat tuberculoză și în 1934 a trebuit să treacă în rezervă din motive de sănătate. Boala și complicațiile ei aveau să-l chinuie periodic pentru tot restul vieții. A fost vindecat până la urmă, dar s-a temut mereu de o recidivivă de tuberculoză.

Redevenit civil, Heinlein a decis să profite de șansa de a-și continua educația și s-a mutat la Los Angeles, unde s-a înscris la UCLA (Universitatea din California Los Angeles) pentru a studia inginerie și matematică avansată ca student absolvent (deci un fel de masterat în termenii actuali). S-a retras după numai câteva săptămâni, din cauza unei crize tuberculoase.

Lăsarea la vatră fusese însoțită de o mică pensie militară, dar Heinlein avea nevoie să-și suplimenteze veniturile. Era în mijlocul Marii Crize Economice, iar el a încercat mai multe locuri de muncă în această perioadă și a continuat să urmeze diverse cursuri (de exemplu desen tehnic). Dar ceea ce i-a ocupat serios timpul în California a fost politica: era un activist reformator radical de… surpriză… extremă stânga!

A fost implicat ani de zile într-o mișcare socialistă (EPIC – End Poverty in California, înghițită în cele din urmă de Partidul Democrat, stânga mai centristă). În 1935, Heinlein era secretar de partid al Adunării Districtului (un fel de… soviet) și membru al unui comitet care elabora o Constituție socialistă pentru statul California. De asemenea, a fost implicat în publicarea unei reviste politice cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, EPIC News.

În 1938 a fost și candidat la alegerile locale, împotriva unui republican. A pierdut pentru că a refuzat să se asocieze promovării unui program pentru asistați social și pentru că democrații pentru care candida nu l-au susținut pe „veneticul” din alt partid, așa că a ieșit din campanie ruinat financiar, cu casa ipotecată pentru partid, umilit și deprimat.

Ca urmare, din 1939, din disperare s-a apucat de scris SF, un gen a cărui piață crescuse foarte mult în acel deceniu. După experiența sa de jurnalist politic, Heinlein ajunsese la stadiul de a putea produce o povestire de calitate profesională în trei săptămâni (1.000 de cuvinte pe zi pentru o scriere finisată este considerat un ritm bun pentru un scriitor profesionist, iar Heinlein lucra de două ori mai repede). Astfel, într-o perioadă de doar patru zile la începutul lunii aprilie 1939, Heinlein a scris povestirea Life-Line.

Life-Line s-a dovedit a fi foarte aproape de perfecțiune în ceea ce privește structura poveștii și tehnica prozodică și o tragedie clasică a unui om care este martirizat pentru Adevăr, căderea sa fiind provocată (cu o ușoară rătăcire) de propriul defect tragic. Era, după standardele de mai târziu, oarecum rigidă, dar Heinlein a simțit că era deasupra ofertei obișnuite din Thrilling Wonder Stories, așa că i-a trimis-o în schimb celebrului John W. Campbell Jr. la Astounding Science-Fiction (cel care l-a convins și pe Asimov să scrie seria Fundației).

Campbell tocmai căuta paradigme noi, mai bune, și un standard mai literar și mai realist al prozei SF decât oferta de atunci. Existau puțini scriitori consacrați de SF din era pulp care să-i ofere lui Campbell genul de scriere de care avea nevoie, așa că era în curs de a „crește” de la zero câțiva scriitori noi – Asimov, de Camp, Sturgeon, Van Vogt – „hrănindu-i” cu idei și bătându-i la cap până obținea vreun material pe care să-l poată folosi.

Până când Life-Line a apărut în numărul din august 1939 al revistei Astounding, Heinlein îi mai trimisese lui Campbell alte șase povestiri (care au fost respinse), unele dintre manuscrise dactilografiate pe spatele unor pliante rămase din campania sa politică.

Heinlein a primit de la început un grad extrem de mare de feedback pozitiv de la cititorii adulți, care indica faptul că el era scriitorul potrivit, la momentul potrivit. Scrisul comercial se potrivea atât de bine nevoilor lui Heinlein ca persoană și ca artist, încât, cu excepția muncii tehnice din război și a unor scurte incursiuni în politica conservatoare în anii 50-60, nu a mai lucrat serios la nicio altă profesie. Cu toate acestea, nu se dedicase încă scrisului ca fiind munca vieții sale. El vedea povestirile SF pe care le scria înainte de cel de-al Doilea Război Mondial (cu câteva excepții) doar ca pe niște „distracții” triviale.

Prima fază a carierei de scriitor a lui Heinlein a durat până aproximativ la mijlocul anului 1941 și poate fi descrisă aproape ca o lună de miere între Heinlein și Campbell. Heinlein a scris cam ce a vrut și cât a vrut și, cu câteva excepții, Campbell i-a cumpărat tot, publicându-i uneori și două povestiri pe lună în Astounding (sau în revista sa fantasy Unknown). Totuși, Heinlein nu intenționa să facă din scrisul de ficțiune comercială munca sa principală. Scria cât să-și plătească ipoteca și să cumpere o mașină, iar în rest și-a stabilit o politică de „în vârf sau afară”: dacă începea să alunece de pe primul loc în ratingul cititorilor sau în ratele de plată sau dacă începea să colecteze respingeri, se retrăgea.

artă de shayudan, puteți încerca să ghiciți romanele înainte de a citi paranteza (adică *Puppet Masters, Stranger in a Strange Land, Double Star, The Moon is a Harsh Master, Starship Troopers, Time Enough for Love* – Paladin, mai aveți de completat la colecție!)

Între timp, Heinlein urmărise știrile de război din Europa cu tot mai multă neliniște: luminile democrației se stingeau în toată Europa și Asia (atât în fața fascismului, cât și a comunismului, pe care Heinlein le considera la fel de malefice). Cu un an și jumătate înainte de război, scrisese o povestire în care încerca, fără succes, să trezească fanii science-fiction-ului la realitatea lagărelor de exterminare naziste. Când Statele Unite s-au implicat în război (1941), Heinlein a depus imediat o cerere pentru reintrare ca voluntar în serviciul activ, dar a fost respins din motive medicale (putea fi contagios TBC).

Un fost camarad din Marină, Albert Scoles, era însă șef la Laboratorul de Materiale al Stației Experimentale a Aviației Navale din Mustin Field, lângă Philadelphia. Scoles era dispus să-l accepte pe Heinlein ca inginer în loc de ofițer și, în cele din urmă, avea să solicite ajutorul tuturor scriitorilor de science-fiction cu pregătire tehnică. Heinlein s-a apucat să lucreze la ceea ce el a descris ca fiind „o plictiseală, dar necesară ingineriei aviatice”. Deși a fost specializat ca „inginer mecanic pentru mecanisme conectoare”, experiența sa cu avioanele de pe U.S.S. Lexington l-a orientat spre programul de aeronave al Marinei, într-o perioadă în care ingineria aeronautică se separa într-o disciplină specializată. Fiind vorba de muncă de cercetare militară (secretă), nu a oferit niciodată detalii despre perioada sa de cercetător. Se pare că a lucrat la noi tipuri de plastic rezistent, iar mai târziu a vorbit despre faptul că a contribuit la dezvoltarea costumului de mare altitudine, părintele costumelor spațiale de astăzi, folosind modelele create de Edmond Hamilton pentru cărțile space opera din anii 1930.

Tot el l-a recrutat și pe Isaac Asimov pentru a lucra în cercetare militară la Șantierul Naval din Philadelphia, pe perioada războiului; au fost colegi acolo și cu L. Sprague De Camp, un scriitor de SF prolific și celebru în SUA (e și el Nebula Grand Master) dar necunoscut la noi.

Robert Heinlein, L. Sprague De Camp și Isaac Asimov în timpul războiului

La o săptămână după sfârșitul războiului, Heinlein și-a dat demisia și s-a întors la Los Angeles. A urmat o perioadă în care pe de o parte a câștigat sume mari de bani din numeroase povestiri și romane de literatură YA („juvenile” se numea pe atunci), dar pe de altă parte viața personală i-a devenit un calvar. Relația cu Leslyn, soția lui vreme de 15 ani, se dezintegra dincolo de orice posibilitate de reparare, în alcoolism și în ceea ce sună din descrierile prietenilor ca o declanșare de schizofrenie ereditară. Între timp intrase într-o nouă relație (cu Virginia viitoare Heinlein), dar divorțul a durat legal ani de zile și a trebuit să se ascundă, fiindcă pe de o parte la acea vreme concubinajul era ilegal (ca și adulterul, și în acte el încă era căsătorit cu Leslyn), iar pe de altă parte reputația sa de scriitor pentru copii și tineret ar fi fost distrusă, deci și sursa de venit.

Până la urmă, s-a mutat împreună cu noua soție tocmai în pustiul Colorado, o dată ca să se ascundă de „radarul societății” și apoi ca să se pună la adăpost de atacurile nucleare potențial iminente asupra orașelor mari, o ipoteză extrem de credibilă în anii 50. Acolo a continuat să scrie activ (și rentabil) o multitudine de cărți (majoritatea YA, dar și Stea dublă în 1955), însă adevărata sa lovitură de geniu a venit de abia în 1958, cu Infanteria stelară.

De-a lungul anilor, Heinlein începuse să fie dezamăgit de socialism, reformulându-și treptat preocupările în termeni de politică mai conservatoare. Trebuie remarcat faptul că politica stângii americane se desprindea la rândul ei de tradiția liberală americană și se alinia la filosofia social-democrată europeană, un socialism destul de diferit. Mișcarea aparentă a lui Heinlein spre dreapta a constat de fapt în mare parte în menținerea valorilor sale patriotice și liberal-progresiste, în timp ce politica din jurul său se schimba (stânga alunecând spre colectivism și internaționalism).

Pe de altă parte, deși câștiga bine din cărțile pentru copii, începuse să se simtă înrobit de limitările respectivului public și de moralitatea pudibondă a părinților și a editorilor acestei categorii, așa că avea nevoie de ceva care să-i fie respins de aceștia pentru a se elibera de contract fără să-l rupă el și să plătească despăgubiri. Drept urmare, a scris dinadins scandalos Infanteria stelară și, așa cum spera, i-a fost ferm respinsă de editorii săi YA și aceștia au rupt ei contractul ca să-l pedepsească (ha-ha!).

Atunci, romanul care a definit pentru totdeauna subgenul military scifi i-a fost publicat în foileton sub numele de Starship Soldier, în revista Magazine of Fantasy and Science Fiction în octombrie și noiembrie 1959, iar cartea a fost preluată ulterior în volum de Putnam’s Sons în decembrie. În mod previzibil, reacția imediată a criticilor a fost una de extraordinară indignare (și încă este pentru mulți, și după 70 de ani), deși cartea face fix ceea ce science fiction-ul ar trebui să facă: îl provoacă pe cititor să își re-evalueze ipotezele de bază. Publicul a avut și încă are cu totul altă părere, romanul fiind bestseller peste 20 de ani la rând (și încă se vinde bine) și premiat imediat (1960) cu Hugo (nota mea: Hugo e premiul acordat de public, Nebula de profesioniști. Nebula… nu a primit).

Cum o să prezint Infanteria stelară pe larg în episodul 2… trecem mai departe. Nu înainte de a menționa încă una din bizareriile tipic provocatoare ale sale: imediat după celebrul său roman considerat de extremă dreapta, Heinlein a plecat într-un turneu prin… URSS! Unde s-a nimerit cât se poate de prost, căci pe când era acolo a fost doborât și luat prizonier americanul Gary Francis Powers cu avionul său de spionaj U2, iar Războiul Rece s-a înfierbântat nițel. Heinlein, din fericire, tocmai era în Kazahstan, pe atunci stat de frontieră a Uniunii Sovietice, așa că a trecut granița în timp util, înainte de a deveni ostatic.

Apoi, la doar un an după Infanteria, a terminat, după mulți ani de lucru, celălalt arhi-celebru roman al său. Ironic, manuscrisul The Man from Mars, extrema cealaltă, a unui anarhism de stânga hippiot, pro-gay și deconstructivist împotriva conservatorilor a ajuns mai întâi tot la Putnam’s, editură asociată din cauza Infanteriei stelare cu dreapta militaristă – pentru că ei aveau preempțiunea pentru următorul roman al lui Heinlein, oricare ar fi fost el. După succesul anterior, au vrut să-l publice – dar fără părțile despre sex și religie. Adică de fapt… cam esența cărții. Ceea ce ar fi rămas, ca să-l cităm pe Heinlein, ar fi fost „un martini fără alcool”.

În cele din urmă, spre uimirea multora, Putnam’s a fost de acord să accepte și acest gen de carte. La cererea lor, Heinlein a editat manuscrisul până la 160.000 de cuvinte (de la 220.000 inițial), iar cartea a fost publicată în 1961 sub titlul de Stranger In A Strange Land (Străin într-o lume străină). Vânzările nu au fost inițial deloc satisfăcătoare – doar 5.000 de exemplare în primele 2 luni (pe o piață americană normal de milioane) și în primii ani acontinuat să fie un eșec de vânzări, dar Heinlein dovedise că-și poate vinde ficțiunea indiferent de categorie și neconvenționalitate.

Din 1963, vânzările Străinului au luat dintr-o dată un spectaculos avânt, fără niciun motiv aparent. Cartea tocmai fusese descoperită de o nouă generație, tinerii care se îndreptau spre contracultura anilor 60, iar Heinlein s-a trezit privit ca un fel de guru al eliberării sexuale pentru oameni pe care nu-i cunoscuse niciodată – culmea, în timp ce încă era și eroul durilor de școală veche din generația părinților lor.

După ce a lovit lumea literară cu cele 2 capodopere celebre ale sale, care provoacă și în ziua de azi controverse și enervează foarte rău unul stânga și altul dreapta, Heinlein a revenit la genul de romane din care făcea, dacă e să fim sinceri, bani: SF-uri aventuroase, ba chiar, în unele ca Glory Road, inclusiv fantasy. A continuat să scrie până în 1984 (a murit în 1988), dar din tot ce a mai scris pentru publicul român mai e cunoscută doar Luna e o doamnă rea din 1966, un manifest și mai anarhist decât Străinul – dacă acela era despre eliberarea socială și religioasă de stil hippie a individului (înainte să apară mișcarea hippie în sine!), Luna a fost, într-un sens interpretat de unii ca guevarist și de alții ca libertarian, despre eliberarea politică, cea a rebeliunii unei întregi societăți.

Ca o curiozitate amuzantă, în acel roman conflictul fictiv a distrus un munte din Colorado: Muntele Cheyenne, adică exact unde locuia chiar Heinlein. De ce? Pentru că, după ce fugise din LA de frica atacurilor nucleare și și-a construit acasă un adăpost anti-atomic la subsol, în imediata apropiere a localității sale s-a înființat… NORAD (centrul militar de coordonare american al armelor atomice). Care a devenit, evident și ironic, ținta numărul 1 a rachetelor nucleare sovietice, ascuns sub muntele pe care Heinlein l-a spulberat în Luna și l-a părăsit dezamăgit în viața reală.

Începând cu anii 70, Heinlein a avut constant probleme serioase de sănătate, inclusiv o peritonită din care era să moară, atacuri ischemice (o problemă neurologică din care, da, se moare), o carotidă înfundată (a fost printre primii pacienții din lume operați cu bypass) și, într-un final, a murit în somn de inimă. Pentru că a avut nevoie de multe transfuzii cu o grupă rară de sânge, și el și soția sa Virginia sunt celebri în SUA pentru implicarea foarte activă în formarea și promovarea actualului sistem național de donatori de sânge.

După moartea sa, averea lui Heinlein a fost folosită pentru înființarea Heinlein Prize Trust. Acesta acordă în mod regulat premii mari în bani pentru a încuraja și recompensa progresul în activitățile spațiale comerciale. Cel mai recent premiu – 250.000 de dolari – a fost acordat fondatorului SpaceX și antreprenorului cu vederi libertariene Elon Musk, pentru proiectul său de a înființa o colonie de 80.000 de oameni pe Marte (oare se va numi Heinlein City?).

Așa că… o fi murit omul Heinlein, dar creația sa, valorile, ideile și controversele asociate cu el nu au murit niciodată – rămâne unul dintre scriitorii care a influențat major SF-ul și l-a format ca gen, unul dintre clasici și dintre marii maeștri nemuritori.

În plus, orice astronaut iese azi în vid într-un costum spațial, o face pentru că Heinlein a citit SF când era mic și a dezvoltat costumele etanșe de zbor în laboratorul de cercetare al Marinei SUA…