continuare la prima parte, Biografia, pe care o găsiți aici
CĂRȚILE
Datorită interesului lui Heinlein pentru indivizi și societăți, opera sa se încadrează în ceea ce se numește uneori science-fiction „social”: se concentrează pe oameni și pe interacțiunile dintre ei, mai puțin pe gadgeturi și tehnologie – deși este totuși plină și de invenții tehnice. Spre deosebire de Clarke și parțial Asimov, care sunt mai hard SF, Heinlein scrie soft SF – și aș putea spune că, acolo unde Ursula K. Le Guin (sefepedia aici) vine din direcția empatiei și a „ramurii de măslin”, Heinlein sosește din sensul opus, al realismului și rezistenței „cu scut sau pe scut” – dar ajung în același loc.
Heinlein are în toate cărțile sale o abordare provocatoare, în care asaltează tradițiile și cutumele și experimentează cu non-conformisme, ideologii extremiste și curente spirituale inovatoare, motiv din care a și fost acuzat de-a lungul timpului și de militarism-fascism, dar și de hippie-ism și stângism guevarist (o performanță spectaculoasă, să fii acuzat de tot spectrul extremist!).
Heinlein nu este un idealist, ci un realist cu nuanțe cinice. Nu doar o dată, personajele sale pozitive fac alegeri cel puțin gri și își asumă dreptul de a decide ei, câțiva, pentru întreaga omenire.
Principala influență asupra stilului de scriere al lui Heinlein a fost Rudyard Kipling. La Kipling se regăsește primul exemplu modern cunoscut de „expozițiune indirectă”, o tehnică de scriere pentru care Heinlein a devenit mai târziu celebru. Kipling a învățat această tehnică în timpul perioadei petrecute în India, folosindu-se de ea pentru a nu-și îngreuna poveștile plasate acolo, prin explicații pentru cititorii englezi nefamiliari cu zona. Acest truc – menționarea detaliilor într-un mod care lasă cititorul să deducă mai multe despre univers decât este de fapt explicat – a devenit o tehnică literară caracteristică atât lui Heinlein, cât și generației de scriitori SF moderni influențați de el și care evită astfel marea pacoste specifică genului SF: infodump-ul.
Ca exemple concrete de inspirație directă, Străin într-o lume străină a luat naștere ca o versiune modernizată a Cărții junglei a lui Kipling (soția i-a sugerat ca personajul Mowgli să fie crescut de marțieni în loc de lupi), iar ideea de bază din Infanteria stelară, conform căreia trebuie să servești în armată pentru a putea vota, se regăsește mai întâi în The Army of a Dream a lui Kipling.
Țintele pe care Heinlein le atacă sunt însă altele decât la Kipling (în fond un promotor victorian al „colonialismului benevolent”, pe când Heinlein e oponent fățiș al colonialismului): intoleranță, xenofobie, populism, manipulare și ”fake-news”, dar și delăsarea și lenea. Heinlein scrie mereu despre două lucruri care ne definesc umanitatea: locul în societate și lupta/munca/efortul; și le abordează din toate unghiurile posibile, cu pasiune și adrenalină, realism și claritate, într-un univers narativ extins și parțial interconectat:
De-a lungul vieții, Heinlein a publicat 32 de romane, grupate în 3 serii + romane independente, 59 de povestiri și 16 antologii (surse de inspirație directă pentru 4 filme de cinema, 2 seriale de televiziune, câteva episoade ale unui serial radiofonic, un joc de societate și câteva jocuri video, plus evident niște BD).
Cele 3 serii sunt:
Seria Future History: Methuselah’s Children (1941), The Man Who Sold the Moon (1950), The Green Hills of Earth (1951), Revolt in 2100 (1953), Orphans of the Sky (1963), The Past Through Tomorrow (1967).
„Seria YA” (pe atunci termenul era ”juvenile SF”): Rocket Ship Galileo (1947), Space Cadet (1948), Red Planet (1949), Farmer in the Sky (1950), Between Planets (1951), The Rolling Stones (1952), Starman Jones (1953), The Star Beast (1954), Tunnel in the Sky (1955), Time for the Stars (1956), Citizen of the Galaxy (1957), Have Spacesuit – Will Travel (1958).
Seria World As Myth: Time Enough for Love (1973), The Number of the Beast (1980), The Cat Who Walks Through Walls (1985), To Sail Beyond the Sunset (1987).
Cel mai bine au rezistat trecerii timpului (și sunt încă cele mai celebre) romanele sale independente: Sixth Column (1941), Beyond This Horizon (1948), The Puppet Masters (1951),
Double Star (1955), The Door into Summer (1957), Starship Troopers (1959), Stranger in a Strange Land (1961), Podkayne of Mars (1962), Glory Road (1963), Farnham’s Freehold (1964),
The Moon Is a Harsh Mistress (1966), I Will Fear No Evil (1970), Friday (1982), Job (1984), For Us, the Living (2003), Variable Star (2006) (cu Spider Robinson), The Pursuit of the Pankera (2020).
Pentru noi, în România, mai cunoscute ne sunt următoarele patru (descrierile sunt preluate de la cea mai recentă re-editare, cea Paladin, unde eu sper să aibă în vedere și alte romane celebre ale sale, ca The Puppet Masters și The Door into Summer sau Farnham’s Freehold):
Infanteria stelară
Nu există arme periculoase, există doar oameni periculoşi.
Războiul interstelar dintre Federaţia Terrană a Pământului şi civilizaţia extraterestră de pe planeta Klendathu a ajuns într-un punct critic. Soarta oamenilor e în mâinile Infanteriei Stelare, ale cărei trupe de elită sunt singurele care mai pot opune rezistenţă teribilei ameninţări. Abia ajuns în rândurile armatei, tânărul Johnny Rico se confruntă nu doar cu inamicul, ci şi cu propriile dileme morale. Infanteria stelară rămâne până în ziua de azi unul dintre cele mai controversate romane din istoria literaturii SF.
Războiul nu e doar violenţă şi măcel, războiul e violenţă controlată, are un scop. Scopul războiului este să susţină deciziile guvernului prin forţă. Scopul nu este niciodată să omori inamicul doar pentru a-l omorî… ci să-l constrângi să facă ceea ce vrei tu.
Străin într-o lume străină
În spaţiu, cel mai mare pericol pentru om este omul însuşi.
Mike s-a născut pe Marte şi a fost crescut de marţieni. Ani mai târziu, ajunge pe Pământ şi este nevoit să înveţe să se comporte ca un om, ceea ce nu-i e deloc uşor. Însă încet-încet, tânărul ajunge să dea el o lecţie umanităţii, ajutându-şi discipolii să cunoască o nouă dimensiune spirituală şi schimbându-le vieţile pentru totdeauna. Ironia şi umorul specifice lui Heinlein se fac din plin simţite în acest roman provocator şi controversat.
Smith nu este om. Gândeşte ca un marţian, simte ca un marţian. A fost crescut de o rasă care nu are nimic în comun cu noi.
Luna e o doamnă rea
Eu consider Revoluţia o artă pe care o practic, nu un scop pe care urmăresc să-l ating. Şi nici un izvor de disperare; o cauză pierdută îţi poate aduce aceleaşi satisfacţii spirituale ca o victorie.
Este povestea unei revoluţii – lupta exilaţilor pe Lună împotriva Autorităţii de pe Pământ.
Este povestea oamenilor ajunşi în pragul disperării – un tehnician, o tânără curajoasă şi un profesor, care devin liderii mişcării revoluţionare.
Este povestea lui Mike – un supercomputer cu simţul umorului, care, din motive doar de el ştiute, se dedică în totalitate cauzei.
Are un virus conştiinţă? Niet. Dar o stridie? Mă îndoiesc. O pisică? Cu siguranţă. Un om? Nu ştiu cum stă treaba cu voi, tavarişci, dar eu sigur am.
Stea dublă (tradusă bizar de Paladin ca Substituirea, pierzând jocul de cuvinte din original)
Pentru început vreau să-mi juri solemn că nici măcar în somn nu vei vorbi despre ce vei afla în continuare.
Intrigi politice, conspiraţii interplanetare, crime, răpiri, răsturnări de situaţie… şi un secret uriaş, a cărui dezvăluire ar putea pune în pericol siguranţa întregii galaxii.
Dacă vreodată Satana l-ar înlocui pe Dumnezeu, ar considera că este necesar să-şi asume atributele Divinităţii.
Premiile SF:
- Hugo 1956, pentru romanul Stea dublă / Substituirea (Double Star),
- Hugo 1960, pentru romanul Infanteria stelară (Starship Troopers),
- Hugo 1962, pentru romanul Străin într-o lume străină (Stranger in a Strange Land),
- Hugo 1967, pentru romanul Luna e o doamnă crudă (Moon Is a Harsh Mistress),
- Nebula Grand Master în 1975. Heinlein a fost primul autor numit Mare Maestru al Scriitorilor de Science Fiction (restul Treimii l-a urmat: Clarke în 1986 și Asimov în 1987).
ROMANUL CEL MAI REPREZENTATIV: INFANTERIA STELARĂ
Pentru majoritatea cititorilor de SF actuali, numele de Heinlein e legat automat și imediat de Infanteria stelară și de subgenul pe care el l-a pus pe orbită: military scifi (sefepedia pe larg aici) – ceea ce spune ceva despre prezent, din moment ce în anii 60-70 reprezentativ și best-seller îi era mult mai pacifistul Străin într-o lume străină (dar noi ne-am întors la o lume a argumentelor forței).
Prima dată publicat (în formă mai scurtă) ca foileton în The Magazine of Fantasy & Science Fiction (octombrie-noiembrie 1959, sub titlul Starship Soldier) și apoi în 1959 în volum, Starship Troopers/ Infanteria stelară a pornit mai puțin din vreun puseu militarist al lui Heinlein și mai mult din nevoia sa de a provoca două rupturi: una a contractului cu editorul pentru care scria YA (din care câștiga bine, dar i se luase de pudibonderie și avea nevoie contractual să îl refuze editura pe el), alta de trecutul său politic de activist de stânga.
Războiul din Coreea se încheiase cu numai cinci ani înainte ca Heinlein să înceapă să scrie Starship Troopers, iar cartea face mai multe referiri directe la acesta, cum ar fi afirmația că „niciun Minister al Apărării nu a câștigat vreodată un război”. Heinlein face aluzii, de asemenea, la prizonierii de război americani luați în acel conflict, inclusiv la acuzațiile populare la acel moment de spălare a creierului în lagărele comuniste.
O referință la alt conflict, Primul Război Mondial, e fraza din roman ”Come on you apes! You wanna live forever?”, care provine de la sergentul de artilerie Dan Daly în bătălia de la Pădurea Belleau din 1918 în Franța (deși în loc de „maimuțe”, Daly a spus ”sons of bitches”).
Narațiunea la persoana întâi este despre un tânăr soldat filipinez pe nume Juan „Johnnie” Rico și despre aventurile și luptele sale în cadrul Infanteriei Stelare, o unitate militară futuristă dotată cu armură motorizată. Cariera militară a lui Rico avansează de la recrut la subofițer și, în cele din urmă, la ofițer, pe fundalul unui război interstelar între omenire și o specie arahnoidă (cartea urmează un model narativ tipic romanelor despre WW2, preluat și de multe filme celebre, și anume împărțirea în 2 părți egale și distincte: instrucția și apoi războiul).
Prin ochii lui Rico, Heinlein examinează aspecte morale și filozofice ale dreptului la vot, virtutea civică, necesitatea războiului și a pedepsei capitale, precum și natura delincvenței juvenile. Romanul este narat sub forma unei serii de flashback-uri – unul dintre puținele romane ale lui Heinlein care folosesc acest procedeu narativ – și conține secțiuni mari de discuții și introspecție a personajelor, precum și de expozițiune, toate menite să detalieze teoria politică și convingerile filozofice care stau la baza societății în care trăiește Juan Rico.
Cea mai mare parte a cărții este petrecută înregistrând monologurile a două personaje: locotenent-colonelul în retragere Jean V. Dubois, instructorul școlii lui Rico la disciplina „Istorie și filosofie morală”, și sergentul Ho, un recrutor pentru forțele armate ale Federației Terrane.
Mulți cititori au considerat că Dubois servește drept corespondent al lui Heinlein pe tot parcursul romanului. El rostește ceea ce este probabil cel mai faimos solilocviu al cărții, despre cum violența „a rezolvat mai multe probleme în istorie decât orice alt factor”. În contrapartidă, sergentul Ho oferă un unghi de vedere asupra serviciului militar diferit de cel al lui Dubois. Ho are proteze pentru mai multe membre, dar nu le poartă în timpul serviciului, pentru a le reaminti candidaților riscurile reale ale stagiului militar și pentru a-i elimina pe cei care nu sunt dispuși să își asume astfel de riscuri în slujba Federației.
Pe parcursul cărții sunt intercalate alte flashback-uri din timpul cursului de „Istorie și filosofie morală” din liceu al lui Rico, care descriu cum, în Federația Terrană, drepturile unui cetățean cu drepturi depline (de a vota și de a ocupa funcții publice) trebuie câștigate prin serviciul federal voluntar. Cu toate acestea, dreptul de vot nu poate fi exercitat decât după retragerea onorabilă din Serviciu, ceea ce înseamnă că membrii activi ai armatei nu pot vota și nu influențează alegerile. Acei rezidenți care optează să nu efectueze serviciul federal își păstrează celelalte drepturi asociate în general cu o democrație modernă (de exemplu, libertatea de exprimare, de întrunire etc.), dar nu pot vota și nu pot deține funcții publice.
Dincolo de conceptul politic spartan, romanul a popularizat și o serie de concepte și inovații militare, dintre care unele au inspirat cercetări din viața reală. Cea mai remarcată inovație a romanului este cea a exoscheletelor blindate motorizate. Aceste costume erau controlate de mișcările ale purtătorului, dar sporeau puternic forța, viteza, capacitatea de transport a soldatului (ceea ce permitea un armament personal mult mai greu), capacitatea de salt (asistat cu jeturi și rachete) și îi ofereau acestuia simțuri îmbunătățite (vedere în infraroșu și vedere nocturnă, radar și auz amplificat), un mediu personal complet autonom, echipamente de comunicații sofisticate și afișaje de hărți tactice. Armura auto-propulsată făcea din Infanteria Stelară un hibrid între o unitate de pușcași marini și una blindată.
Un alt concept pe care cartea l-a lansat a fost cel al „infanteriei spațiale”/ infanteriei de desant greu. Unitățile puternic mecanizate erau atașate unor nave spațiale de transport interstelar de trupe, care le debarcau apoi în zonele țintă planetare, cu lansarea grupurilor de infanteriști mobili pe suprafața planetei de pe orbită, prin intermediul unor capsule individuale de reintrare.
Utilizările unei astfel de forțe – de la raiduri de distrugere la lovituri chirurgicale, război convențional de infanterie și menținerea capetelor de pod – și tacticile care ar putea fi folosite de astfel de soldați sunt descrise pe larg în cadrul romanului. În esență, cam ceea ce au folosit americanii cu trupele de „cavalerie” aeropurtate de elicoptere, întâi în Vietnam și apoi în Irak și Afganistan – altfel spus, Heinlein a ghicit perfect în 1959 ce tactici militare vor fi eficiente în anii 2000…
De altfel, la aproape o jumătate de secol de la publicare, Starship Troopers încă se află pe listele de lectură obligatorie ale Armatei Statelor Unite, ale Corpului de Pușcași Marini și ale Marinei Statelor Unite. Este singurul roman science-fiction de pe lista obligatorie de lectură a patru din cele cinci academii militare ale Statelor Unite (excepție face Aviația).
Cartea a câștigat premiul Hugo pentru cel mai bun roman în 1960, dar a atras controverse pentru temele sale sociale și politice, despre care unii critici susțin că promovează militarismul. Viziunea lui Heinlein a fost contestată vehement în mai multe moduri, în special în două romane ulterioare – ambele celebre și premiate – care „dialoghează” cu Infanteria stelară: Războiul etern (1974), de Joe Haldeman și Jocul lui Ender (1985), de Orson Scott Card.
Haldeman este un veteran al Războiului din Vietnam, iar în romanul său manifestă un sentiment de îndoială teribilă cu privire la sensul războiului. Atât în romanul său Războiul etern, cât și în cel al lui Card, ceea ce i se părea corect lui Heinlein (anihilarea inamicului), devine discutabil sau condamnabil, conflictul părând a fi mai degrabă rodul unei deficiențe de comunicare decât al unui determinism social sau biologic.
În cele din urmă, în Jocul lui Ender, tocmai stabilirea acelei comunicări cu inamicul (în ambele cazuri, extratereștri insectoizi) este cea care răscumpără viziunea sumbră a lui Heinlein și angoasa morală a lui Haldeman, arătând cât de mult s-a modificat în timp reflecția etică asupra războiului.
În general, Infanteria stelară a influențat multe romane științifico-fantastice ulterioare. Romanul lui John Steakley, Armor, s-a născut, potrivit autorului, din frustrarea față de numărul mic de lupte reale din Infanteria stelară și pentru că dorea ca acest aspect să fie dezvoltat mai mult. În schimb, romanul anti-război al lui Joe Haldeman, Războiul etern (în română la Nemira, aici), este considerat în mod popular ca fiind o replică directă la Infanteria stelară. Deși Haldeman a declarat că acesta este de fapt rezultatul experiențelor sale personale în Războiul din Vietnam, el a recunoscut că a fost influențat literar de Infanteria stelară.
Jocul lui Ender de Orson Scott Card (în română la Nemira, aici) este, de asemenea, considerat de mulți ca fiind un răspuns direct la Infanteria stelară (chiar și porecla inamicilor „gândacii”/”bugs” e aceeași). Card a tot negat categoric acest lucru, spunând că nu a citit niciodată romanul și că nu a citit nici Războiul etern decât după ce a scris Jocul lui Ender (sincer eu nu-l cred).
Harry Harrison a scris o carte satirică intitulată Bill, eroul galactic, pe care a descris-o ca fiind „o ironie la adresa lui Heinlein”. Romanul Războiul bătrânilor al lui John Scalzi (în română la Nemira, aici) este, potrivit autorului, inspirat în mod explicit din Infanteria stelară. În ultimii ani, seria Legacy of the Aldenata a lui John Ringo (mai cunoscută sub numele de seria Posleen) a prezentat un omagiu și mai explicit adus cărții lui Heinlein.
În cinema, filmul lui James Cameron din 1986, Aliens, a încorporat teme și fraze din roman, cum ar fi termenii ”the drop” și ”bug hunt” precum și exoscheletul. De asemenea, actorilor care îi interpretează pe pușcașii marini coloniali li s-a cerut să citească Infanteria stelară ca parte a pregătirii lor înainte de filmări.
Drepturile de ecranizare directă a romanului au fost achiziționate însă de abia în anii ’90. Primul film, intitulat chiar Starship Troopers, a fost regizat de Paul Verhoeven (RoboCop, Total Recall) și lansat în 1997. Filmul a deviat foarte mult de la temele și intriga romanului și a primit recenzii mixte din partea criticilor. A urmat o continuare în 2004, intitulată Starship Troopers 2: Hero of the Federation, și o alta în 2008, Starship Troopers 3: Marauder. Un serial de animație, Roughnecks: Starship Troopers Chronicles, care s-a inspirat atât din roman, cât și din primul film, a început în 1999 și avut 37 de episoade.
CONTROVERSE
Heinlein a abordat în mod repetat (și intenționat) teme sociale foarte dificile: importanța libertății individuale, obligațiile pe care le au oamenii față de societățile în care trăiesc, influența religiei organizate asupra culturii și formei de guvernământ, tendința societății de a reprima nonconformismul. Nu e de mirare că a fost contestat cu vehemență și dinspre stânga, și dinspre dreapta, din moment ce a reușit să enerveze pe rând și progresiștii și conservatorii.
Militarism-fascismul
O acuzație foarte răspândită este că Federația Terrană este o societate fascistă și că deci Infanteria stelară promovează fascismul. Aceste acuzații au devenit atât de populare încât Corolarul lui Sircar al Legii lui Godwin afirmă că, odată ce cuvântul Heinlein este menționat online, naziștii sau Hitler sunt menționați obligatoriu în termen de maxim trei zile.
Cel mai vizibil susținător al acestor opinii este probabil Paul Verhoeven, a cărui versiune cinematografică a Infanteriei stelare a prezentat soldații Federației Terranilor purtând uniforme care amintesc puternic de cele Wehrmacht din epoca celui de-al Treilea Reich și de partidul nazist și folosind propagandă fascistă; dar Verhoeven recunoaște că nu a terminat niciodată de citit cartea propriu-zisă.
Majoritatea argumentelor pentru această opinie citează ideea că doar veteranii pot vota, iar cei care nu sunt veterani nu au cetățenie deplină; în plus, doar veteranilor li se permite să predea istoria, iar copiii sunt învățați că argumentele morale în favoarea status quo-ului sunt corecte din punct de vedere matematic.
Totuși, se uită că în carte serviciul federal necesar drepturilor electorale nu este neapărat militar (deși se sugerează că o anumită hărnicie și disciplină este omniprezentă și impusă și la funcționarii civili) – când Rico decide că vrea să ajungă cetățean, tatăl său, rezident bogat om de afaceri, presupune automat că va fi funcționar civil. De fapt, potrivit lui Poul Anderson, Heinlein a preluat ideea nu din Germania nazistă sau Sparta, ci din Elveția.
Apărătorii cărții subliniază de obicei că, deși dreptul de vot este limitat, guvernul Federației Terrane este ales în mod democratic. Există libertatea de exprimare, libertatea presei și libertatea de conștiință (rezidenții non-cetățeni au toate drepturile în afară de a vota și a conduce), iar sistemul politic descris în carte este multirasial, multireligios și multietnic.
În privința militarismului, există și opinii precum a lui Alexei Panshin, un veteran real, care a comentat că Heinlein a trecut cu vederea realitatea vieții militare și că războiul dintre Federația Terrană și Arahnizi a existat pur și simplu pentru că „soldații de pe navele spațiale nu sunt suficient de glorioși când stau în fund lustruindu-și armele pentru a zecea oară din lipsă de altceva de făcut”. Joe Haldeman, și el veteran real care a luptat (și a fost traumatizat) în Vietnam, autorul romanului SF anti-război Războiul etern (câștigător al premiilor Hugo și Nebula), s-a plâns și el public de faptul că Infanteria stelară glorifică inutil războiul.
Alții au criticat, invers, că Heinlein nu ar fi destul de militar; au atacat faptul că nu a servit niciodată în luptă, fiind absolvent al Academiei Navale și ofițer de marină, dar trecut în rezervă înainte de război din motive medicale (tuberculoză) și că a petrecut cel de-al Doilea Război Mondial ca cercetător (așa că nu e un veteran adevărat).
Heinlein a primit, de asemenea, unele plângeri cu privire la lipsa recruților în roman (recrutarea militară era obligatorie în Statele Unite când a scris romanul și a fost perceput ca elitist, din calitatea de ofițer de carieră). De fapt, Heinlein s-a opus întotdeauna cu vehemență ideii de recrutare (numindu-i pe recruți „soldați sclavi” și susținând că o națiune care nu e capabilă să găsească voluntari care să lupte pentru ea nu merită să reziste).
Mai recent, cartea a fost analizată ca fiind o utopie (în sensul unei societăți care nu poate exista) și s-a spus că, deși ideile lui Heinlein par plauzibile, ele sunt, de fapt, nepractice. Această critică a fost formulată de scriitori de SF precum Philip José Farmer și Michael Moorcock.
Farmer a rezumat ideea prin faptul că „o lume condusă de veterani militari ar fi la fel de prost administrată, coruptă și nebună ca una condusă de oameni care nu s-au apropiat niciodată de mirosul de sânge și mațe”, o opinie care rămâne destul de controversată (sunt militarii mai onorabili decât civilii? istoric avem exemple și pro și contra ideii).
Rasismul și sexismul
O discuție a apărut și în jurul aspectelor presupus rasiste, care implică relațiile tereștrilor lui Heinlein cu extratereștrii. Unii cititori nu se simt confortabil cu ideea unui război între specii, considerându-l metafora unui război între rase. Richard Geib a sugerat că Heinlein a portretizat arahnidele (o civilizație interstelară) ca fiind „lipsite de minți sau suflete… a le ucide nu pare diferit de a călca pe furnici”.
John Brunner consideră că poreclele „Bugs” și „Skinnies” au conotații rasiale, iar personajele lui Heinlein cred fără rezerve că oamenii sunt superiori arahnidelor și destinați să se răspândească ei în toată galaxia.
De fapt, Heinlein era foarte activ anti-rasist, a exprimat fățiș acest fapt în cariera sa politică (nu uitați că era sudist, deci era dezavantajos să exprimi asemenea păreri) și a inclus foarte rapid în cărțile sau personaje extrem de diverse și pe atunci controversate, de la cele de culoare la evrei. Ne-acceptarea Celuilalt, „superioritatea” celor mai vechi în club față de cei mai nou-veniți, rasismul și fundamentalismul deghizate în tradiționalism/conservatorism sunt chiar o temă principală în Stea dublă (Substituirea) – o carte întreagă de pledoarie antirasistă încă din 1956, cu mult înainte să apară acuza.
Heinlein a crescut în epoca segregării rasiale din Statele Unite și a scris unele dintre cele mai influente ficțiuni ale sale în plină mișcare pentru drepturile civile. El a susținut în mod explicit folosirea ficțiunii sale nu doar pentru a prezice viitorul, ci și pentru a-și educa cititorii cu privire la valoarea egalității rasiale și la importanța toleranței rasiale. Primele sale romane au fost foarte mult înaintea timpului lor, atât prin respingerea explicită a rasismului, cât și prin includerea unor protagoniști de culoare.
În contextul science-fiction-ului de dinainte de anii 1960, simpla existență a unor personaje de culoare era o noutate remarcabilă, iar el are în mai multe povestiri tertipul de a ne face simpatic un personaj principal puternic și a dezvălui mai târziu în text că este de origine africană (în mod ironic, personajele sale descrise clar cu piele neagră sau cafenie apăreau pe coperte cu pielea albă – publicul nu era la fel de pregătit pentru toleranță, editorii nici atât).
Celebru în acest sens este romanul Farnham’s Freehold, unde Heinlein plasează o familie albă într-un viitor în care albii sunt sclavii unor conducători negri – o forțare a cititorului să vadă cum e perspectiva din partea cealaltă, dar și o contrazicere directă a ideii încă vii atunci că albii sunt predestinați să conducă.
Mai problematică este relația sa cu feminismul, unde educația vremurilor, din păcate, se simte. Operele sale prezintă adesea personaje feminine puternice și declarații viguroase conform cărora femeile sunt egale sau chiar superioare bărbaților, deci la nivelul anilor 50 Heinlein era un pro-feminist aproape radical; dar din perspectiva actuală aceste personaje și declarații reflectă adesea atitudini stereotipice fără nuanțe cu privire la atributele feminine „tipice” (femeile sunt superioare, conform lui Heinlein, pentru că-s mai blânde și empatice).
În fond un stereotip; în unele cărți, deși le prezintă ca egale sau superioare, meseriile rămân segregate după sex – toți avocații și politicienii sunt femei, datorită mai bunei empatii, ceea ce, chiar dacă e cumva „discriminare pozitivă”, exprimă tot o clară segregare privită ca ceva bun; iar în altele sunt protototipul de Hollywood din anii 40-50, al tinerei frumoase, dar plângăcioase și exagerat de emotive, iute îndrăgostită de El, cel puternic și hotărât.
Libertatea individului
La începutul anilor 70, conform unui sondaj realizat la acea vreme de SIL, Societatea pentru Libertate Individuală, un activist libertarian din șase a ajuns la libertarianism după ce a citit romanele și povestirile lui Robert A. Heinlein. Dar a fost Heinlein un libertarian?
Există cu siguranță idei libertariene în unele dintre cărțile sale. Luna este o doamnă rea, de exemplu, câștigătorul premiului Hugo pentru cel mai bun roman științifico-fantastic din 1966, este povestea unei revoluții libertariene pe Lună – o revoluție menită să elibereze Luna de sub controlul politicienilor și birocraților. Unul dintre liderii revoluției este un „bărbat distins, cu părul alb și ondulat, gropițe în obraji”, profesorul Bernardo de la Paz (un alt substitut evident pentru Heinlein însuși, în contrapartidă cu militaristul Dubois din Infanteria stelară), care vorbește despre „cel mai elementar drept uman, dreptul de a negocia pe o piață liberă”.
De la Paz se autodefinește ca fiind un anarhist rațional și susține că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem atunci când ne gândim la problemele politice este „În ce circumstanțe este moral ca un grup să facă ceea ce nu este moral ca un membru al grupului să facă singur?”.
Profesorul/ Heinlein ne explică paradigma sa de bază: „un anarhist rațional crede că niște concepte precum stat, societate și guvern nu au nicio existență în afară de cea exemplificată fizic în actele indivizilor auto-responsabili. El crede că este imposibil să se transfere vina, să se împartă vina, să se distribuie vina… deoarece vina, vinovăția, responsabilitatea sunt chestiuni care au loc în interiorul ființelor umane și nicăieri altundeva.” Deci da, e destul de clar că în anii 60 Heinlein era cam libertarian… dar nu neapărat individualist. Libertarianismul său nu era de tipul „fiecare pentru el”, ci „fiecare trebuie să se străduiască pentru familia și comunitatea sa”.
Pe de altă parte, este evident că pentru Heinlein libertarianismul include și libertinismul: libertatea personală o include și pe cea sexuală, iubirea liberă de obligații și prejudecăți fiind un subiect important în operele sale. Motiv din care nu s-a rușinat deloc să abordeze literar și sexualitatea în pudicii ani 50, din perspective care au variat de la libertinism, poliamorie și revoluție sexuală la homosexualitate.
În acest sens, Străin într-o lume străină este exemplul cel mai evident de destructurare a tradițiilor hetero, prin prezentarea unei palete mai largi de sexualitate și a unei spiritualități mai relaxate. Așa cum Heinlein l-a și vrut din start ca roman (s-a păstrat corespondența dintre el și agentul său, unde insistă pe acest aspect – elementul gay, în condițiile în care cartea nu s-a vândut deloc bine inițial, dar el tot a refuzat să scoată sexualitatea non-conformistă).
Per total, prima perioadă de activism politic a lui Heinlein, de la mijlocul până la sfârșitul anilor 1930, a fost dedicată susținerii unor politici precum venitul anual garantat, școlarizarea universală finanțată din impozite și confiscarea de către guvern a fabricilor și fermelor private nefolosite, pentru a le pune la dispoziția contribuabililor; toate idei deloc individualiste. Așa că Heinlein este mai degrabă un adept al descentralizării și autonomiei decât al anarhiei; ambele sunt concepte foarte americane și încă foarte vii in SUA.
O listă extinsă în engleză și organizată pe categorii (proză scurtă, romane, YA etc.) a întregii creații literare a lui Heinlein găsiți aici, iar una organizată pe serii, tot în engleză, aici.
surse: heinleinsociety (și aici), nytrosincretic, sfandfantasy, mentalfloss, mises institute, A Biographical Sketch©By Bill Patterson, O Jornal da Tarde, wikipedia, hodderscape, patrickmccray, newworldencyclopedia, starshiptroopersfandom,
Blogul de SeFe 