Descriere: Ryland Grace e singurul supraviețuitor al unei misiuni disperate pentru salvarea omenirii. Doar că el nu știe asta. Nu-și amintește nici măcar cum îl cheamă. A dormit foarte, foarte mult timp, la milioane de kilometri depărtare de casă, alături de două cadavre necunoscute. Pe măsură ce începe să-și amintească fărâme din trecut, misterul misiunii sale se recompune ca un joc de puzzle.
Timpul însă nu e de partea lui și, ca să evite o catastrofă, trebuie să rezolve o enigmă științifică de proporții epice – și să salveze specia noastră de la extincție. Cu alte ființe umane aflate la ani-lumină distanță, trebuie s-o facă singur. Sau poate cu un aliat absolut neașteptat.
O aventură interstelară irezistibilă, Proiectul Hail Mary spune o poveste uluitoare despre descoperiri, puterea speculației și supraviețuire.
Editura Nemira, 2021, hardcover, 536 pagini, traducere Iulia Anania
Trebuie să încep această recenzie cu două spoilere, unul minor, dar necesar, și unul irelevant, dar pe deasupra și complet… ne-necesar 🙂
Cel minor, fără de care e imposibil de scris vreo recenzie la acest roman (fiindcă fără el avem doar Marțianul reloaded, cu miză mai mare) îmi permit să-l fac fiindcă îl aveți deja din descriere. Așa că cert nu o să vă apucați de citit cartea, dacă o țineți fizic în mână, înainte să vedeți „Cu alte ființe umane aflate la ani-lumină distanță, trebuie s-o facă singur. Sau poate cu un aliat absolut neașteptat.” Deci da, de data aceasta Ryland Grace (care evident e de fapt tot Mark Watney/Andy Weir, fiindcă e singurul personaj care-i iese bine acestui autor) nu mai e singur pe Marte, ci aproape singur pe altă planetă (mă rog, lângă altă planetă).
Iar cartea este în continuare un hard SF (sau mai bine zis un SF de popularizare a științei, stil Clarke), dar simultan este și un SF de prim-contact, deci cred că acest micro-spoiler e relevant. Un prim-contact SF unde Weir nu merge prea departe cu nuanțele culturale, stil Le Guin, ci preferă să rămână la nivelul tehnic. Și foarte bine face, fiindcă din punctul meu de vedere Hail Mary este de departe cea mai bună carte a sa și singura care m-a captivat și pe mine.
Adică al doilea spoiler, cel irelevant pentru voi: eu nu sunt fan Weir. Marțianul m-a plictisit considerabil (și cartea și filmul), iar pe Artemis am citit-o cu oarecare plăcere prefăcându-mă că e cyberpunk, dar nu o consider nici pe departe vreo valoare literară sau relevantă în SF (unde Marțianului i-o recunosc – adică relevanța drept SF de referință).
Mie nu-mi place stilul Weir ultra-simplist, nu mă amuză glumele geek și nu mă captivează toată partea de reparații (nelipsită ca fir narativ principal în toate romanele sale, în diverse grade, până și Artemis e cu reparații). Sau, în acest roman anume, și toată partea de fizică. Eram pasionat de fizică în liceu, dar de vreo 10-15 ani SF-ul (și fantasy-ul) care mă atrage pe mine este cel social-cultural (soft SF). Totuși, ca să încep cu o concluzie înainte de premise, iată că și pentru un non-fan Weir acest roman este captivant și l-am citit cu plăcere și urgență, în pofida dozelor de știință pentru mine plictisitoare (ca să mă dau mare, eu pe multe le știam).
Atunci de ce? Cum se explică? În fond, o parte masivă a cărții e compusă din cele 2 elemente specifice Weir, tocmai cele care nu mă atrag pe mine: defecțiuni tehnice de reparat și improvizații mecanice de inventat, respectiv știință pe pâine, aici în doze chiar mari (dar ușor de înțeles, este o carte din care înveți fără să simți chimie, fizică și astronomie din belșug). Deci, dacă sunteți ingineri sau fani hard SF (și garantat dacă v-a plăcut Marțianul), vouă și Mary o să vă placă foarte, foarte mult.
Dar cum de mi-a plăcut și mie?
Oare de la mizele apocaliptice? În esență, cartea este despre căutarea disperată a unei soluții miraculoase (de unde aluzia la rugăciunea Hail Mary, una pe care înțeleg că protestanții și catolicii o folosesc în situații fără ieșire) la o amenințare apocaliptică și foarte, foarte urgentă (nu e o apocalipsă lentă ca în excelentul Turbion de Wilson – recenzie aici – deși e tot una extraterestră și greu de depistat) și foarte, foarte… completă. Adică nu ne „rade” doar pe noi, ci și cam restul vieții de pe Terra (similar cu Leagănul Pisicii de Vonnegut – recenzie aici – de fapt și în altceva e similară cu Gheața-9).
Sincer, nu. Spre deosebire de Turbion, cu care îl comparam, sau de Sfârșitul copilăriei de Clarke, de exemplu, aici lui Weir nu prea i-a ieșit să mă simt eu îngrijorat pentru omenire. Chiar mă simt foarte îngrijorat pentru Ryland Grace și încă și mai îngrijorat pentru vecinul său, pentru că lui Weir, recunosc, îi iese foarte bine să ne atașeze de câte un personaj și ne facă să simțim pentru ele de parcă ne-ar fi vreun frate drag. Dar nu, omenirea lui e ceva care rămâne abstract și îndepărtat, așa că mă lasă rece.
Datorită numeroaselor dileme științifice și tehnice? Mie nu, deși foarte probabil vouă da. Mie nu și din cauză că, să fim sinceri, dacă am citit Marțianul știm că Ryland va găsi soluții la ele, singura întrebare fiind cât va dura și câte impedimente vor încetini progresul, respectiv câte noi probleme o să apară tocmai ca urmare a soluțiilor la prima problemă. Foarte bine realizată această parte, dar nu, nimic nou, nici vreun suspans.
Datorită spectaculoaselor aventuri prin spațiu ale personajului principal? Că doar așa zice descrierea: „O aventură interstelară irezistibilă, Proiectul Hail Mary spune o poveste uluitoare despre descoperiri, puterea speculației și supraviețuire”. Mhm, nup. Deși ați putea înțelege de acolo că urmează vreun space opera cu explorat planete, nu e cazul. După cum spuneam, romanul e hard SF/ prim contact SF, deloc aventuros. Chiar nu apare nimic flamboaiant sau spectaculos (ceea ce nu-i un defect, să nu mă înțelegeți greșit), descoperirile nu sunt de locuri noi, ci de laborator, iar partea cu „interstelară” e foarte interpretabilă, din moment ce și Hail Mary, ca și Marțianul, e pur static. Adică se întâmplă tot într-un singur loc (pe o singură orbită, întâi în jurul unei stele – ce-i drept că alta decât Soarele – și apoi a unei planete, dar nu explorată, debarcată sau descrisă), iar călătoria până acolo și de acolo practic nu apar (prima din motive explicate rapid și deci justificat, a doua pentru că na, Weir nu știe – sau nu-i place – să scrie decât static).
Atunci de ce, întrebare retorică spre subsemnatul cititor? Dacă tot sunt atâtea lucruri bune și bine scrise (și chiar mai bine scrise decât în romanele anterioare ale autorului – se simte evoluția) dar care-s de vis doar pentru hard sefiști și nu prea spre mai deloc pentru soft sefiștii ca mine?
Păi, pentru partea de prim contact. Chiar dacă, așa cum ziceam, Weir nu merge la vreun nivel Guin în explorarea culturii extraterestre care apare aici (și cumva de la distanță), intră totuși și în partea de antropologic, prezentând treptat caracteristici culturale destul de originale și, ca un scriitor SF de calitate, și explicațiile lor, cauzele și evoluțiile. Iar pe partea exo-biologică, aceea despre cum funcționează organisme interstelare și ecosisteme întregi și corpuri de ființe pe alte planete (și de ce așa), cu ce organe și cu ce simțuri diferite de alte noastre și cu ce efecte psihologice asupra gândirii lor – aceasta i-a ieșit excepțional. Și perfect credibil științific, și bine dozat în descoperire, și perfect integrate în mersul poveștii drept cauze, efecte sau progresori/regresori ai intrigii.
Niciun moment nu am simțit în partea de prim contact vreo tendință de infodump (cum face din păcate la cea științifică, sub pretextul cel mai simplist – și inacceptabil la un scriitor cu atâta experiență – al explicării spre copii sau alte personaje pe post de învățăcei), ci o reală evoluție a cunoașterii într-un sens poate nu de explorator, dar clar de cercetător. Nu știu dacă, în privința funcționării (era să zic tehnice) a unor creaturi non-umanoide și non-terestre în metabolism, îmi vine acum în minte vreun autor de SF căruia să-i fi ieșit la fel de bine. Poate lui Aldiss în prima Helliconie (recenzie aici)? Sincer, la ecosisteme Aldiss e și mai bun (în fond lucrează cu o planetă întreagă, Weir e limitat în majoritatea poveștii la un nivel mult mai micro), dar nu, nu la nivel individual. În privința exo-biologiei Weir mi-a depășit orice așteptări.
Însă cuvântul cheie la „de ce mi-a plăcut” și la „ce mi-a plăcut cel mai mult” este individual. După cum spuneam, Weir nu prea știe să scrie mai mult de un personaj o dată și, sincer, nici aici nu se dezminte: galeria de personaje secundare e destul de ternă și unele-s șablonarde (iar eu, citind-o în 2022, am simțit mereu o puternică disonanță față de personajele ruși duri, dar buni – acum efectiv mi-e greu să citesc un rus bun fără să simt că e fals și am simțit că-s prea mulți chinezi și ruși aici, oricum băgați doar de umplutură).
Surprinzător nu e că i-a ieșit destul de bine personajul principal uman, Ryland Grace, profesorul de fizică devenit printr-un joc al sorții (tras rău de păr, însă explicat) astronaut în cea mai periculoasă misiune a omenirii: o reluare a „turnării” propriei personalități a lui Weir într-un avatar cu aceleași trăsături comportamentale – și glume – cu Mark Watney. Aici nici nu dezamăgește, nici nu surprinde.
Surprinzător este cât de bine i-a ieșit celălalt personaj principal: non-umanul. Evident, nu pot intra în detalii fără spoilere (și per total Hail Mary e o carte atât de concretă încât e aproape imposibil de recenzat fără un cârd de spoilere – mai ales că și Ryland Grace le descoperă treptat – motiv din care și este această recenzie mai diluată și ambiguă decât ale mele de obicei) și nu o s-o fac.
Pot spune însă că, dincolo de descoperirea treptată a modului său fizic de existență și funcționare ca ființă, excelent realizat după cum ziceam deja, Celălalt i-a ieșit excepțional de bine și ca minte și personalitate. Nu numai că acestea sunt interesante și fascinante, dar sunt complet motivate științific și biologic și tocmai de aceea Celălalt se simte ca o creatură extrem de reală (mi-e greu acum să mă conving că specia lui de fapt nu există decât între copertele acestei cărți), dar și ca un individ anume. Ca un Cineva care este descoperit (și se lasă descoperit) pas cu pas, la fel ca un prieten sau dușman real, Cineva a cărui personalitate evoluează și involuează și, cel mai important, oscilează datorită unor factori reali (mă rog, ”reali”). Are reacții și tatonări și neînțelegeri atât de bine realizate încât simți tot timpul că TU, cititorul, și nu doar Ryland Grace, ai un nou vecin, cam bizar, pe care îl cunoști pas cu pas.
Bine, pe un fundal de dublă apocalipsă la scară de sisteme solare, așa că timpul e limitat și stresul ridicat, și nu știi dacă relația corectă este cea de colaborare sau de concurență. Nu că miza ar fi prea mare dacă interpretezi greșit comportamentul cuiva non-umanoid (sau el pe al tău) – doar extincția fie a speciei tale, fie a lui, fie ambele. No pressure!
Și atunci ce e de făcut? Ce alegere faci (iar pe final Ryland Grace chiar are de făcut o alegere atât de monumentală și spectaculoasă încât îmi pare sincer rău că nu o pot sugera fără spoiler masiv)? Moartea pândește tot timpul și de aproape și de departe și este tot timpul și moartea directă, personală, a unuia sau altuia dintre ei, nu doar a miliardelor de congeneri de pe planete diferite. Firește, nu vă pot spune ce fac, rămâne să descoperiți alături de ei. În fond, nici ei nu știu dacă deciziile luate sunt corecte, iar Universul e destul de insistent să le tot introducă ași surpriză – evident, de rău.
Așa că o să revin la Celălalt, cel personal, individul. Este atât de bine realizat încât ajungi ca cititor să îți pese de el – și încă foarte tare. Este, de departe, punctul forte al romanului, cel puțin pentru mine (pentru mulți dintre voi va fi și faptul că S-ul din SF aici chiar primește scaunul de pilot, cel puțin egal cu celălalt roman hard SF de risc de extincție și cu nenumărate răsturnări tehnice de situație cu care nu m-am putut abține să nu-l compar constant, Seveneves de Stephenson – recenzie aici – care este cumva un echivalent la scara macro a ce face foarte bine Weir la cea micro). Este perfect credibil și fizic, biologic, dar și psihologic-comportamental.
Nu e doar unul/una oarecare dintre Ceilalți, ci o personalitate distinctă, cu reacții, puncte forte și slăbiciuni proprii, motivate de propria sa viață – o reușită extrem de rară în SF, care de obicei lucrează cu generalizări (dacă ești klingonian ești evident marțial și agresiv, nu?). Altfel spus, aici Weir a luat cea mai mare slăbiciune auctorială a sa (faptul că poate scrie realist doar câte un personaj per carte) și a întors-o, ca la judo, într-o lovitură de maestru. S-a concentrat pe individ acolo unde de obicei sefiștii se concentrează pe specie – și a ales foarte bine ca scriitor.
Pentru că tocmai din această sursă vine și marea calitate a lui Weir: personajele lui sunt foarte memorabile. Nu oi fi eu fan Marțianul, dar l-am ținut minte perfect pe Mark Watney, după ani de zile în care am uitat sute de alte personaje din sute de alte romane SF sau fantasy (după gustul meu) mult mai bune. Și acum cert nici pe Celălalt (nu-i dau numele, că e sursă de niște jocuri de cuvinte relevante în poveste) nu o să-l uit vreodată.
Ca să nu mai spun că-i al naibii de simpatic (deși aspectul fizic e… departe de atractiv). Ceea ce-mi aduce aminte de cealaltă mare calitate a acestui roman (adică pornind de la contrastul acesta între aspectul ne-agreabil și personalitatea ceva mai agreabilă). Și anume, cumva surprinzător la Weir, căruia nu-i prea ies relațiile imaginate cu personaje secundare, aici interacțiunea dintre un om și un Celălalt îi iese foarte, foarte bine. Este, evident, în principal o tatonare pe mai multe planuri simultan (oare ce simte? ce crede? ce vede? Și, poate mai important decât pare la prima vedere; când se auto-invită cam imperativ pe nava ta… ce mănâncă???), un tango în doi (și în fundal între două lumi) cu pași și înainte și înapoi. În timp ce orchestra nu cântă, ci urlă despre anihilare iminentă.
Iar lui Weir îi iese. Este una dintre cele mai reușite relații non-amoroase ever. Singurul care mai scrie bromance-uri atât de bune care îmi vine în minte este James Clavell în mainstream (de văzut Changi), dar în SF? Sincer nu găsesc ceva comparabil (deși mi-a adus aminte, evident, de Dușmanul de Longyear, o cărticică SF care pe mine m-a marcat acum mulți ani).
Apropo: până la urmă mor toți la sfârșit? Că Universul are toate cărțile și insistă, iar Ryland Grace și Celălalt se opun și, când pot, trișează.
Rezultatul jocului cu miză 0… rămâne să-l descoperiți și voi citind cartea. Așa că hai să încheiem cu această recenzie divagantă și mereu spoiler-evitantă. Recomand sau nu Hail Mary? Pe scurt, da.
Pe larg, da, pentru că, deși după gustul meu este o carte mediocră, cu scriitură simplistă și o intrigă prea basic (aceeași din Marțianul: personajul are probleme tehnice și se descurcă, aici plus interacțiunea cu Celălalt, deci cam Marțianul în doi) și (doar după mine) cu prea multă știință, este și o carte pe care am citit-o cu plăcere și eu, un non-fan Weir, ceea ce spune multe despre capacitatea ei de a captiva; și are unul dintre cele mai bune personaje extraterestre, cu una dintre cele mai bune construiri a unei relații inter-specii și cu una dintre cele mai credibile construcții exo-biologice.
Plus că este și o întoarcere la un SF mai simplu, mai concret și mai științific, de anii 50 și stil A.C. Clarke: o regăsire a rădăcinilor în SF pe care mi-e clar că publicul român chiar o caută acum, dacă văd ce se publică (și cumpără) și la Nemira și la Paladin (inclusiv de mine). Așa că, dacă vreți un SF clasic și simplu, dar cu personaje care gândesc și vorbesc modern, plus un extraterestru memorabil… Hail Mary este răspunsul perfect de citit într-o vacanță.
Blogul de SeFe 