Descriere: „Există lucruri pe care le poți înțelege numai dacă ai trecut prin ele, și există experiențe pe care nimeni nu vrea să le împărtășească.”
În orașul Umbrei, sub coroana deasă a Copacului Lumii, străzile înguste strălucesc de magie, iar fiii și fiicele zeilor trăiesc printre muritori. Oree Shoth, o artistă oarbă din naștere, dar care are darul de a „vedea” magia, primește în casă un bărbat straniu, fără adăpost și fără memoria trecutului său.
Bunătatea ei va avea drept consecință implicarea într-o conspirație de coșmar. Cineva îi ucide cumva pe copiii zeilor, magia capătă nuanțe obscure și Oree se vede prinsă într-o intrigă ce-i pune viața în pericol.
„Zeii trăiesc o eternitate, dar mulți sunt mai singuri și mai amărâți decât noi.
De ce crezi că ne dau atâtea atenție?
De la noi învață valoarea fiecărei clipe.”
editura Paladin, 2022, hardcover, 376 pagini, traducere de Oana Clapa
Cred că o să încep această recenzie cu o nedumerire, că și așa sentimentul care predomină în roman (și în mintea personajului principal, Oree Shoth, și în cea a cititorului) este confuzia și neclaritatea. În mod intenționat din partea autoarei, firește, a nu se înțelege că-i o carte confuză – ci una despre confuzie. Și anume nedumerirea mea este: care or fi „regatele sfărâmate” din titlu? Sincer habar nu am, pentru că întregul roman nu mai e vreun high fantasy ca prima din serie (recenzie aici), ci efectiv un urban fantasy desfășurat într-un singur oraș și, frecvent, într-o singură cameră.
Nu un urban fantasy în vreo metropolă actuală, ce-i drept, ci într-un oraș renascentist… crescut într-un copac. Evident un arbore absolut gigantic și miraculos – o foarte transparentă aluzie la Yggdrasil (și Axis Mundi). Dar chiar și așa efectiv un copac, motiv din care atmosfera generală e cumva stil dark faerie (dar nu e vreo poveste cu zâne – spre deosebire de primul volum, în multe sensuri un YA, acest al doilea e 100% pentru cititori maturi), așa că oamenii par minusculi și insignifianți.
Nicio mirare, din moment ce coabitează cu o multitudine de (nenumărați) zei minori, deci sunt corect puși la locul lor. Un loc confortabil, cald și micuț, unde îți cunoști toți vecinii cu bune și rele, fie că-s umani sau divini. O lume minoră și de fapt simultan infinită, prin conexiunea la „alte sfere”. Motiv din care am și perceput această carte constant ca pe un fel de Zei Americani al lui Gaiman, doar că scris mai cald, mai lent și mai puțin aventuros (o diferență frecventă de viziune a poveștii și de viteză a narațiunii între autorii bărbați și autoarele femei).
De altfel, ca la Jemisin în general, scriitura e foarte bună; dar aici se simte cumva mai degrabă mainstream (chiar mai mainstream decât Gaiman), ceea ce pe de o parte conferă conținutului mai mult realism, însă pe de altă parte o și face mai puțin fantasy ca feeling. Și, de altfel, chiar nu prea mai este o carte fantasy, ca Cele o sută de mii de regate, ci mai degrabă una de ficțiune mitologică.
(aici fac o paranteză destul de necesară prin a clarifica faptul că acest roman, deși al doilea din trilogia Inheritance, nu este sequel la primul, ci sidequel – altă poveste, alte personaje și altă perspectivă, dar în același univers narativ).
O mitologie primară foarte bine închegată și credibilă încă din prima carte, aici extinsă cu partea sa minoră, zeișorii și zeișoarele de generație secundă, în timp ce Treimea majoră de zei (Itempas – Lumina, Nahadoth – Întunericul și Enefa – Crepusculul) mai că nu apare (dacă sunt sau nu prezenți totuși prin poveste vă las pe voi să descoperiți). O pleiadă extinsă, foarte originală și, la câțiva, destul de bine conturată, de „fii de zei” (care-s tot 100% din părinți divini, deci nu semizei cum se cam simt, sincer, toată cartea), de la un zeu la Gunoiului la cea a Hoților și de la unii la care poate doar ghicim ce reprezintă (Marea?) la alții efectiv monstruoși și înspăimântători. Deși există în roman (și în Umbra, orașul Copacului) lucruri mult mai înfiorătoare și periculoase decât zeii, după cum vor descoperi cu groază inclusiv locuitorii cu origini cerești.
Foarte treptat (pe la mijlocul romanului chiar exagerat de lent), iar noi și mai încet decât ei, din moment ce perspectiva narativă (POV) este foarte limitată. Jemisin alege să nu fie autor omniscient, așa că povestea ne este spusă doar de personajul principal, tânăra de culoare Oree, doar cu ce percepe, cunoaște și înțelege aceasta. Un POV limitat și mai mult, din moment ce Oree este oarbă și deci semi-handicapată în deplasare, motiv din care perspectiva se simte și mai credibilă, dar și mai plictisitoare decât cea a Yeinei din prima carte.
Bine, „oarbă” e o descriere cu dus și-ntors, din moment ce nu are viziunea umană – și deci este oarbă la lumea normală pe care o vedem noi – dar poate „vedea” magia și prezența sau urmele zeilor: lumea cealaltă, la care suntem noi orbi (și celelalte personaje umane). Așa că rămâne destul de discutabil cine e mai orb într-o poveste unde rolurile principale le aparțin zeilor și inamicilor lor non-umani.
Mai ales că întreaga intrigă este un mystery – o poveste stil Sherlock Holmes, dar transpusă în mitic, adică una în care crima pare efectiv imposibilă. Și, totuși, a avut loc și nimeni nu înțelege de ce. La început nici Oree, care se trezește treptat și indirect tot mai prinsă în vâltoarea unor ucideri ritualice și sălbatice din ce în ce mai îngrozitoare – și din ce în ce mai aproape de ea, până când o atacă direct și-i rănește pe cei mai dragi.
Un dublu mister, de fapt, dintre care unul este, sincer vorbind, ușor de ghicit cu mult înainte de revelație (cam pe la 30%, dar poate că nici autoarea nu a intenționat să fie neghicibil de cititor, ci mai degrabă de Oree), însă altul, o conspirație majoră cu posibile efecte apocaliptice, mult mai dificil de înțeles. Aici invers, mai mult de către cititorul om normal decât de Oree clarvăzătoarea, și unde trebuie să fac o mărturisire: în unele sensuri eu nu am înțeles nici până la final cum funcționa exact această conspirație, sau cel puțin cum credeau cei implicați că ar putea reuși fără să distrugă întregul Univers. Dar poate și aici a fost o intenție a autoarei, aceea de a ne sublinia că sunt greu de pătruns căile zeilor; ca și ale fanaticilor lor, ceea ce le face cu atât mai periculoase.
De altfel, că tot ziceam de fanatici, aceasta nu este o carte despre credință vs. rațiune, ci (similar cu Elantrisul lui Sanderson, recenzie aici) despre înfruntarea la fel de dură dintre credința echilibrată, interiorizată, și cea fanatică, exteriorizată. Și, comparativ cu primul volum din serie, este mai mult despre înfruntarea dintre două perspective diferite asupra relației cu divinul, și nu despre viziuni politice rivale – acest roman nu mai e politic decât secundar și sugerat, ca efect colateral al înfruntărilor teologice.
Iar teologia joacă un rol foarte important aici (din nou, similar cu Elantris, și, la fel ca și acolo, fără a fi aridă sau plictisitoare), motiv din care nu m-a surprins prezența unor aluzii cristice destul de evidente. Pentru că unul dintre firele narative împletite (nu prea multe, nu-i o carte cu POV-uri multiple și nici cu intrigi concurente) este despre suferința unui zeu prin întruparea în formă umană, Copacul fiind practic Golgota sa; zeu care pe deasupra are ca o caracteristică definitorie faptul că… moare și învie (ce-i drept că aici de zeci de ori), iar în rest trăiește printre „leproși”.
Așa cum mai degrabă teologice sunt și aluziile rasiale, pentru că statul (amn) pretinde despre el că are aspect amn, dar de fapt este un maronez – o rasă doar tolerată și, așa cum sugerează și numele, mai degrabă maronie la ten (nu neagră, ca Yeine). Exact ca Isus, care încă e pictat alb și european în icoane, pe când real era evident semit, deci ar arăta cam ca un actual arab (israelienii, adevăratul său popor, s-au albit mult din punct de vedere genetic între timp, în perioada diasporei europene).
Dar să revenim la roman. Care nu-i vreo Tora, ci un policier mitologic, de anchetă a unor crime imposibile – și cu un răspuns out of the box, la care nu te-ai aștepta de la început, așa cum nu se așteaptă acolo nici măcar zeii. O anchetă derulată atipic, din interior, nu din exterior (ca la Sherlock Holmes), pentru că vinovații apar destul de repede și sunt foarte agresivi, așa că Oree îi cunoaște direct și fără dubii, doar „de ce”-urile și „cum”-urile rămân misterioase până la final. Fiindcă degeaba ești în contact cu asasinii, dacă nu binevoiesc să îți spună de ce au comis faptele, ce vor cu ele și, mai ales, cum reușesc să facă ceva aparent imposibil (să răpească și să ucidă zei – unde revenim la „de ce ai face așa ceva?”).
Așa cum, din moment ce contactul de care vorbeam e de fapt o răpire (cu tortură, spălare pe creier, îndoctrinare și chiar și lucruri mai rele de atât), Regatele este și o carte despre prizonierat și despre lipsirea de libertate, destul de similară la cum se simte cu Povestea Slujitoarei de Atwood (recenzie aici și urmarea recenzie aici). Asemănare potențată și de faptul că, la cum înaintează povestea, realizezi ca cititor (și mai ales ca cititoare) că este și o carte despre cum femeia e forțată de societate în roluri pasive, indiferent ce ar zice sau încerca.
Și așa cum, natural și deloc suprinzător la Jemisin (de culoare), ne prezintă și cum se simte lipsirea de putere și „furtul” controlului asupra propriului corp (cam ca în Xenogeneza altei celebre autoare de culoare, Octavia Butler, recenzie aici; pe care, apropo, nu pot decât spera că o vor avea în vedere Paladinii, dacă Jemisina va convinge la vânzări, speranță pe care o am și cu seria Worldbreaker Saga de la Kameron Hurley, altă doamnă de culoare care scrie fantasy cam în același stil).
Lipsire de control impusă aici nu doar de stăpânii de sclavi, fățiși ori mascați, dar și de către statul autoritar, așa că o idee secundară ce se conturează clar în roman e că reforma nu e niciodată acceptată real de instituții, nici măcar de cele înfrânte, ci trebuie împinsă înainte cu forța. Deși, ce-i drept, Jemisina ne arată aici că există și lucruri mai rele decât băieții răi, așa că nu știi când ajungi aliat cu Inchiziția, pentru a te opune… diavolului.
Dar, dincolo de părțile politice, teologice și polițiste ale intrigii, Regatele mai este despre ceva: despre dragostea imposibilă. Cea care se întâmplă pas cu pas deși nu părea nici posibilă, nici probabilă, nici, de fapt, dezirabilă. Și cea la care trebuie renunțat din proprie inițiativă (chiar dacă nu de bunăvoie) tocmai în momentul când ajunge să se exprime și să găsească un context propice.
Pentru că, în această carte și mai pregnant romance decât primul volum, descoperim alături de Oree că nu există așa ceva (evadarea): dragostea interzisă rămâne interzisă și atunci când crezi că te-ai ascuns destul de bine pentru a-ți trăi iubirea în pace, iar mai devreme sau mai târziu speranța de happy-end îți va fi spulberată. Mai ales când cei care te caută… au o eternitate la dispoziție. Nu pot intra în detalii fără a face spoilere destul de mari, dar remarc faptul că măcar aici Regatele chiar se simte ca o parte a aceleiași serii precum primul volum, în fond tot despre o iubire improbabilă și fără viitor.
O apropiere cumva surprinzătoare între soarta artistei de mahala Oree (apropo, o mahala care dacă ar fi fost extinsă narativ mi-ar fi amintit de Crobuzon) și a prințesei Yeine, nu doar pentru că sunt din clase profund diferite, ci mai ales datorită diferenței de perspectivă. Și nu mă refer că una e din lumea mică, unde credința devine importantă din sărăcie și lipsă de orice altceva, iar cealaltă din lumea mare (înaltă), unde orice faci devine gest politic. Nu, aici perspectiva e la propriu pe dos: Oree efectiv este din tabăra adversă celei a prințesei Yeine, fiind o veritabilă itempană.
Motiv din care Nahadoth (cel tragic acolo) pentru ea este real (și genocidar-motivat) personaj complet negativ, Sieh cel simpatic și amuzant pentru Yeine este aici sinistru, irascibil și înfricoșător, familia Arameri (cea nouă, adică facțiunea ridicată de Yeine) sunt niște tirani cinici și chiar și Enefa e ceva mai ambivalentă, din moment ce întreaga înfruntare în trei a zeilor primari este văzută cu totul altfel.
Punctul comun rămâne suferința și tragedia din Războiul Zeilor, dar „cine a început” și mai ales care au fost motivațiile… nu sună deloc la fel cu ce știe Yeine. Poate că una sau ambele tinere au fost mințite, poate că realitatea zeiască e doar mai complexă decât putem traduce noi cu mintea omenească, dar întreaga istorie și poziționarea Bine-Rău este foarte diferită aici față de primul volum.
Iar adevărul? În stil tipic de urban fantasy, Jemisin ajunge la aceeași concluzie ca și Gaiman: față de adevăr suntem și noi, și poate chiar și zeii, cel puțin la fel de orbi ca și Oree; căci din perspectivă divină Binele și Răul sunt pur și simplu niște direcții de orientare, fără mai mult sens moral decât umanele stânga/ dreapta ori sus/ jos…
Blogul de SeFe 