Îndoiala nu este totuna cu negația.
Îndoiala este un instrument redutabil, care trebuie folosit în cercetarea istoriei.
În lumea de coșmar postapocaliptic, în care oamenii reînvie lumina cunoașterii, descoperirile științifice și tehnologice sunt păzite cu grijă de călugări dedicați studierii și păstrării relicvelor Sfântului Isaac Liebowitz. Într-o epocă terifiantă a beznei și a decăderii, obiectele acestea ar putea fi cheia pentru mântuirea omenirii.
Cum va avea loc schimbarea?
Din nefericire, la fel cum apar toate schimbările.
Prin violență și revoltă, prin foc și furie dezlănțuită, fiindcă nicio transformare a lumii nu are loc în mod pașnic.
editura Paladin, 2018, hardcover, 400 pagini, traducere de Gabriel Stoian
Dacă tot este o carte plină de spovedanii, de care catolicii sunt destul de obsedați, o să încep și eu cu două mărturisiri din experiența personală: Cantică pentru Leibowitz (titlul original, mult mai sugestiv decât doar Leibowitz) nu mi s-a părut niciodată un roman de nota 10 plin, dar, cu toate acestea, l-am citit deja de 3 ori (o dată în jurul Revoluției, nu-mi amintesc dacă puțin înainte ori puțin după, o dată prin anii 2000 și încă o dată acum). Și de fiecare dată mi-a plăcut foarte mult, pentru că de fiecare dată mi s-a părut un arhetip al post-apocalipticului literar și o poveste nu neapărat impresionantă, dar foarte expresivă.
O contradicție? De ce nu, din moment ce acest „fix-up novel” din 1959 (adică roman încropit din trei nuvele diferite, apărute anterior în reviste) este în principal chiar despre prezența contradicțiilor când nu ar trebui să fie și lipsa lor când te-ai aștepta să apară? Cele trei nuvele, devenite aici capitole, spun fiecare câte o poveste cu cap și coadă, însă dincolo de ele cartea este mai mult despre ceea ce se ghicește din perspectiva mai îndepărtată.
În primul rând, relația credință-știință, atunci când ambele se bazează pe rațiune (ca la catolici, spre deosebire de protestanți sau ortodocși; nu o să intru în detalii teologice aici, dar o mare diferență este că ortodocșii, bazați pe concepte grecești și orientale, cred într-un Dumnezeu care nu poate fi – și nici nu trebuie – înțeles, Dumnezeul din Afara Lumii, iar catolicii, bazați pe filosofia romană, într-unul care poate perceput, Dumnezeul din Interiorul Lumii).
Iar aici, similar cu o bună parte din Evul Mediu real din care se inspiră noul Ev Mediu fictiv de aici (de după apocalipsa nucleară), cunoașterea și credința nu sunt deloc în contrapondere, ci lucrează perfect împreună. Atâta timp cât există bunăvoință și toleranță. Ceea ce nu o spun eu ca opinie personală (deși așa cred și eu), ci autorul, prin poveștile din carte. Atunci când apare o distanțare, un dispreț al savantului față de religie ori al preoțimii față de știință (iar Miller ne prezintă ambele situații, la scări diverse, de la indivizi la societăți)… mor oameni. De la personaje singulare, dar (iată, cu mult înainte de Martin) principale și pozitive (cu efect șocant de mai multe ori în carte), până la întreaga omenire.
Tot similar cu Evul Mediu timpuriu (și, apropo, recomand această carte fanilor din mainstream ai Numelui Trandafirului de Umberto Eco, fiindcă o să găsească o atmosferă similară, chiar dacă într-o carte mai puțin complexă), Cantică pentru Leibowitz se concentrează pe devotamentul față de păstrarea cunoașterii, chiar și când este neinteligibilă. Ba chiar și când este contrară și defavorabilă propriei viziuni asupra lumii – avem aici parte de un creștinism în adevăratul sens de blândețe și smerenie, în care niște călugări protejează inclusiv scrieri care le contrazic dogmele religioase. Pentru că percep că Știința (în sens de Cunoaștere) nu poate veni decât de la Dumnezeu și că ce nu înțelege un om acum nu înseamnă că nu are vreun sens ori utilitate mâine.
Și că veni vorba de Dumnezeu, să precizez aici și ce nu mi-a plăcut mie niciodată la acest roman (motivul din care e de 8/10 pentru mine). Și anume (nu cred că e greu de ghicit), faptul că Dumnezeu e cam prezent și se simte prea pregnant creștinismul autorului. Nu aceasta-i o problemă în sine (i-l respect și am mai citit romane SF cu misionari prin spațiu, chiar mai multe, autorii fiind evident tot credincioși sinceri), ci faptul că autorul simte nevoia să Îi sublinieze inefabilitatea, așa că-L introduce în text.
Nu pe Dumnezeu direct (nici pe Cristos, tot așteptat de călugări să revină, iar la final avem doar o sugestie șocantă de o posibilă nouă Fecioara Maria extrem de… șocantă), ci prin prezența în toate poveștile/capitolele (repet, desfășurate la secole și milenii distanță) a Evreului Rătăcitor. Își atinge destul de bine scopul de a oferi un contrast cumva irațional rațiunii călugărilor (și deseori chiar dezbate direct în contradictoriu cu câte un abate), dar faptul că este practic un personaj fantasy (cu o nemurire pur magică, nu explicabilă științific) mie la fiecare lectură mi-a afectat grav imersivitatea ca SF. Și, implicit, m-a tot „scos din text” și m-a enervat.
Un alt minus este tocmai fragmentarea în 3 părți despărțite de (multe) secole, ceea ce și ea cam rupe continuitatea lecturii, precum și… prea multa latină. Dar cum este o rușine, ca urmaș de „ginta latină”, că nu am înțeles o grămadă de replici în limba Romei (și a Noii Rome, unde rezidă noul Papă în America post-apocaliptică, în carte)… o să schimb subiectul.
Așa. Deci. Hm. Să revenim la ce ne pricepem.
Știința unora este magia altora, zicea Heinlein (One man’s ”magic” is another man’s engineering). Iar aici partea de magie este religia, religie care își propune… să apere știința. Un cerc virtuos. Și este foarte reușit în carte contrastul între minunare și înțelegere, deseori potențat de faptul că personajele nu înțeleg ce citesc (așa că se minunează), în timp ce actualul cititor știe foarte bine (uneori cu un efect hilar, pentru că pricepe irelevanța scrierii „miraculoase” – de fapt o listă de cumpărături; alteori cu efect întristător, pentru că poate trage concluzii tragice despre drame și catastrofe umane, în timp ce personajele le interpretează greșit drept draci și blesteme). Tot cum foarte bine îi iese lui Miller să sublinieze și contrastul dintre minoritatea spirituală (fie că vorbim de valori religioase ori științifice) și majoritatea mundană (interesul doar față de utilitatea imediată).
Totuși nuanțat, nu în alb și negru; de exemplu, în a doua poveste avem parte de un tiran viclean, ticălos și sadic, Hannegan de Texarkana (în conflict cu regatul de Laredo și Imperiul Denver, că veni vorba), dar realizăm treptat că în unele sensuri este un fel de Louis al XIV-lea, un protector al artelor și științelor (chiar dacă, Hannegan nu Ludovic, este analfabet). Tot așa cum realizăm, privind în perspectivă, că lipsa lui de umanitate în invadarea și masacrarea de vecini duce pe termen lung la un stat mai întins, mai prosper și mai centralizat, cu mult mai puțin război. Care însă ajunge suficient de avansat și arogant încât să alunece din nou în război nuclear peste secole, așa că, la fel ca multe la Miller, totul e cu dus și întors…
Revenind la călugări, Miller ne arată prin istoria milenară (prezentată pe sărite, prin „pilde”) a ordinului lui Leibowitz faptul că însăși simpla păstrare a unor cunoștințe, chiar și fără a le accesa, duce la efecte sociale pozitive: valori morale, devotament, structurare socială, supraviețuirea infinită a unei enclave de civilizație. Chiar și când este vorba doar de aparența unei civilizații (călugării habar nu au care cărți sunt valoroase și care nu; și nu înțeleg nimic din majoritatea lor), simpla ei existență ca simbol și cumva „far” are efecte istorice pe termen lung. Și, la nivel imediat, este cumva, neclar, percepută ca o valoare intrinsecă până și de barbarii cei mai cruzi și îndobitociți (chiar dacă, într-o scenă memorabilă și hilară, se lasă păcăliți de sclipici și fură copia poleită, fără să realizeze că originalul prăfuit e adevărata valoare. După care îl mănâncă pe savant cu măgar cu tot, ceea ce nu mai e chiar așa de amuzant, dar poate fi o metaforă).
Personalități foarte diferite acești călugări, pentru că fiecare capitol (poveste independentă) are o galerie de personaje bine conturate și individualizate (de la novicele naiv și sincer cam prost, dar cu suflet mare, la abatele dur, mai bun de militar, potrivit unei ere barbare, sau la cel diplomat, potrivit renascentismului, și la cel care privește spre stele și pregătește nave spațiale pentru frații săi, potrivit re-Apocalipsei) dar la fel de utile în asigurarea supraviețuirii unui ordin care devine o meta-ființă „călătoare” prin timp și un meta-savant prin ere diferite.
De fapt, revenind puțin la partea de asigurare a supraviețuirii cunoașterii, cu efecte pe termen de secole și milenii, fac o paranteză ca să remarc similaritatea ideii cu cea din Fundația de Asimov (recenzie aici). Aici ideea e tratată dintr-o perspectivă pe dos (acolo știința se deghizează sub falsă religie, aici religia sinceră stă în spatele științei), dar nucleul narativ în sine este fix același: în mijlocul haosului și întunericului se păstrează o sămânță de cunoaștere, care va modela renașterea unui viitor avansat. Cu o mare diferență de rezultat însă, din moment ce Asimov e optimist și Miller pesimist; așa că Fundația își atinge scopul, dar Ordinul… este dezamăgit de umanitate și trebuie să o ia de la capăt.
Există și aici o fărâmă de speranță la final (poate că omenirea – cu indicii că probabil nu e vorba de oameni așa cum îi înțelegem în prezent – piere iar, dar Ordinul se ascunde printre stele cu Memorabilia lor: colecția de cărți nu va pieri), una însă cu dus și întors, din moment ce după carte ajungi să te întrebi dacă nu cumva suntem blestemați (din orbirea orgoliului) să o tot luăm de la capăt cu edificarea și distrugerea de civilizații succesive. Oarecum un scepticism extrem de pesimist, ca la Vonnegut, adică o convingere sumbră că știința fără morală duce întotdeauna la dezastru (precum în Leagănul pisicii, recenzie aici).
Există însă și diferențe. Acolo unde la Vonnegut apocalipsa produce blazare și renunțare, împăcare cu sfârșitul, la Miller (și Asimov) spiritul uman rămâne activ și luptă. Ba chiar, în plus față de lupta pur intelectuală de la Asimov, personajele lui Miller sunt dispuse inclusiv să sufere pentru cunoaștere. La propriu, adică torturi și execuții, nu frământări sufletești. Nu sunt doar niște păstrători, ci sunt dispuși inclusiv la martiraj. În mod original însă, unii din credință, care îi încurajează să apere știința, iar alții direct pentru știință. În fond și în esență, avem aici parte de povești tragice (și înălțătoare) despre sacrificii pentru știință – tragice, dar nu și inutile.
Cartea lui Miller este compusă din trei părți diferite, la multe secole distanță (prima într-o etapă atât de primitivă încât echivalează cumva anilor 700-800 din era noastră, într-o barbarie totală; a doua într-o nouă Renaștere; a treia într-o nouă eră atomică și un nou Război Rece); alegere care ne permite în perspectivă să tragem două concluzii, una încurajatoare și emoționantă, alta deprimantă și tristă. Prima este o lecție despre faptul că o viață poate să pară minoră la momentul respectiv, dar dacă este bine trăită (cu fapte bune) poate germina în lucruri mărețe, care vor schimba istoria.
A doua este că dacă adunăm indivizii, totalul e mult mai puțin decât suma: ca specie suntem complet idioți și auto-distructivi și nu învățăm absolut nimic. Nici măcar dintr-o apocalipsă nucleară. Sau, cum spune o frază post-apocaliptică celebră (cel puțin gamerilor): ”War. War never changes.” Și nu întâmplător citez din Fallout, pentru că recitind această carte mi-a fost absolut evident că seria de jocuri este inspirată direct din acest roman. Este fix același tip de peisaj post-nuclear arid și torid, același decor (deșert american din Vest), fix aceleași tipuri de mutanți și de pre-societăți și de atmosferă, ba chiar și începe (romanul lui Miller) cu deschiderea unui ”Vault”.
Poate și de aceea îmi place atât de mult această carte departe de a fi una perfectă literar (de altfel Miller nu are altceva remarcabil scris în afară de Leibowitz și a sfârșit atât de deprimat ca autor – și ca om – încât s-a sinucis). Pentru că este un clasic post-apocaliptic (poate chiar modelul primordial al subgenului așa cum îl înțelegem azi), cu deșerturi iradiate, cu găsit urme din civilizație și cu mutanți (unii sunt monștri tipici, canibali, dar alții tragici sau dincolo de înțelegerea noastră) și cu sensuri ascunse pentru contemporani, (re)accesibile însă prin cercetare științifică.
(sefepedia despre subgen aici și aici și aici)
Pentru că tot timpul, indiferent cât de groaznice sunt condițiile și tragice viețile și zadarnice (sau nu) sacrificiile, povestea rămâne mereu una despre speranță, și pentru că autorul crede în ideea frumoasă că speranța se poate baza în egală măsură pe credință și/sau pe știință, fără ca acestea să fie rivale sau concurente. Și pentru că fiecare poveste (din cele 3) este o pledoarie că Binele nu renunță niciodată, chiar dacă tentativele de a aspira la ceva mai înalt se sfârșesc de fiecare dată dezamăgitor ori de-a dreptul crud.
Pentru că adevărata moștenire a „Sfântului” Leibowitz (în realitate doar un electrician evreu, dedicat salvării de cărți de la distrugere) este tocmai convingerea că renunțarea NU este o opțiune.
Nici măcar atunci când s-a sfârșit totul. Din nou.
Blogul de SeFe 