Vă spuneam în Topul bărbaților sexy din fantasy că l-am scris „în coproducție” cu domnița conlocuitoare în castelul conjugal… și am mai întrebat-o eu, din calitate de expert SFF deja cam supra-calificat: ce top ar mai fi util unui cititor mai casual? Iar recomandarea ei a fost fermă: o listă de cărți fantasy entry level, „de inițiere”.
De aici recunosc faptul că „am intrat pe fir” cu puțină rafinare, în sensul de a defini acest „entry level” NU ca „low level”, adică nu fantasy pentru „fanteziști” începători (dar totuși „fanteziști” deja, chiar dacă la nivelul 1-2-3 din 10); deci nu cărți ușor de citit fără a cere prea multă experiență și, simultan, totuși, de calitate – un exemplu în acel caz ar fi fost trilogia Jumătate de lume de Abercrombie.
Nu. Mi-am dorit să fac un top entry în sensul cel mai pur, de cărți care să permită „tranziția” facilă în gen a unor cititori chiar zero la fantasy – și capturarea lor întru gen. De aceea, aceste recomandări nu sunt toate cele mai facile la lectură (dar nici prea dificile, că voi face un top separat de fantasy-uri „grele”, pentru avansați), ci pur și simplu cele mai „dulci” trepte de intrare dinspre mainstream spre fantasy.
Motiv din care mai multe dintre ele sunt ceea ce s-ar numi literary fantasy, adică fantasy cu valențe mai literare; dar nu toate, fiindcă am încercat să acopăr câteva căi diferite de accedere la fantasy, pentru vreo 5 publicuri diferite (literat, de „polițiste”, gameri, tânăr, „nesofisticat”).
(PS. acesta este primul episod dintr-un serial de 4: entry-level fantasy; avansați fantasy; entry-level SF; avansați SF).
10. Cronicile din Amber de Roger Zelazny – pentru literați și fanii de noir
(în română la ed. Paladin, aici)
Trezindu-se într-un spital de pe Pământ, incapabil să-și amintească cine este sau de unde a venit, Corwin este uimit să afle că este unul dintre fiii lui Oberon, regele Amberului, și că este succesorul de drept al coroanei într-o lume paralelă.
Amber, unica lume reală, pentru care toate celelalte, inclusiv Pământul nostru, nu sunt decât umbre. Ambra arde în sângele lui Corwin. Exilat pe Pământul Umbră timp de secole, prințul este pe cale să se întoarcă în Amber pentru a încerca o ascensiune nebună și disperată spre tron. De la Arden până la Scara spre Mări, alunecoasă de sânge, aerul este electrizat de puterile lui Eric, Random, Bleys, Caine și ale tuturor prinților din Amber pe care Corwin trebuie să-i învingă. Cu toate acestea, drumul său sălbatic este blocat și păzit de structuri sinistre, dincolo de orice închipuire; realități imposibile, făurite de asasini demonici și orori uluitoare, pentru a sfida puterea furiei supraomenești a lui Corwin.
CE: „Cronicile din Amber” este o serie de romane fantasy ale scriitorului american Roger Zelazny. Seria principală este formată din două cicluri narative, fiecare având o lungime de cinci romane. În plus, există o serie de povestiri Amber și alte lucrări conexe.
Poveștile din Amber au loc în două lumi „adevărate” contrastante, Amber și Haos, și în lumile umbră (Umbrele) care se află între cele două. Aceste umbre, inclusiv Pământul nostru, sunt lumi paralele care există și au fost create din tensiunea dintre forțele magice opuse din Amber și Haos. Curțile Haosului sunt situate chiar la marginea unui Abis.
Membrii familiei regale din Amber, după ce parcurg ca inițiere un Model care este esențial pentru Amber, pot călători liber prin Umbre. În timp ce se deplasează între Umbre, se poate modifica realitatea sau crea o nouă realitate, alegând ce elemente din care Umbre să păstreze sau să adauge și pe care să le elimine. Nobilii de la Curțile Haosului care au traversat Logrusul sunt în mod similar capabili să călătorească prin Umbre.
DE CE: Cronicile din Amber este o bună intrare în gen pentru publicul deja mai matur și cel puțin parțial experimentat în literatură, dar nu neapărat în fantasy; este foarte ușor de citit, fără a fi și „ușurică”; este parțial un fel de policier paranormal; și în general e destul de noir ca atmosferă, astfel că este o excelentă intrare pentru adulții fani ai acestor genuri.
Ulterior (în următoarele volume din ciclul cu Corwin, adică cele deja apărute la Paladin, iar ciclul 2, cu Merlin, eu nu-l recomand) devine mai puțin policier și mai mult explorare, dar nu numai fizică, ci și auto-explorare – fiind astfel foarte potrivită cititorilor deja mai sofisticați, dar care nu caută neapărat la acest moment vreun Kafka; iar în ultimul rând Zelazny scrie destul de mainstream per total, fără tropi sau exprimări tipice de fantasy, așa că este o intrare care nu va „ridica sprâncene”.
9. Terramare (Pământșimare) de Ursula K. Le Guin – pentru foarte tineri
(în română la ed. Art, aici)
În Pământșimare există o magie străveche, iar învățăturile de aici sunt pe atât de valabile, de pline de înțelepciune și de necesare pe cât poate visa cineva.
Ged este cel mai mare vrăjitor din Pământșimare, dar în tinerețe a fost un băiat nechibzuit. Foamea pentru putere și cunoaștere l-a făcut să iscodească secrete străvechi și, din greșeală, a eliberat în lume o umbră malefică.
Și astfel începe aventura lui tumultuoasă, în care Ged trebuie să-și mânuiască abil talentul de vrăjitor, cuvintele și puterea în încercarea de a readuce echilibrul.
(nota mea: eu prefer traducerea de la ed. Alexandria a titlului, adică Terramare, celei din ediția nouă, Pământșimare, dar am văzut și opinia inversă, deci de gustibus).
CE: Ciclul Earthsea este o serie de cărți high fantasy scrise de scriitoarea americană Ursula K. Le Guin. Începând cu Un vrăjitor din Terramare (1968), Mormintele din Atuan (1970) și Țărmul cel mai îndepărtat (1972), seria a fost continuată cuTehanu (1990) și Povești din Terramare și Celălalt vânt (ambele din 2001).
Terramare este o lume a mării și a insulelor: un vast arhipelag format din sute de insule înconjurate de un ocean în mare parte necunoscut. Terramare nu conține continente mari, arhipelagul semănând cu Indonezia sau Filipine. Cea mai mare insulă, Havnor, cu un diametru de aproximativ 380 mile (610 km), este de mărimea Marii Britanii. Culturile din Earthsea sunt civilizații non-industriale alfabetizate și nu sunt analogii directe ale lumii reale.
Din punct de vedere tehnologic, Terramare este o societate de la începutul Epocii Fierului, bronzul fiind folosit în locurile în care fierul este rar. Pentru arme se folosesc, de asemenea, lemnul și alte metale dure, ușor de prelucrat. Climatul general este temperat, comparabil cu latitudinile medii (pe o distanță de aproximativ 1.800 de mile sau 2.900 de kilometri) din emisfera nordică a Pământului. Există o tranziție anuală de la veri calde la ierni reci și înzăpezite, în special în insulele nordice precum Gont și Osskil. În regiunile sudice poate fi mult mai cald.
Magia este o parte centrală a vieții în cea mai mare parte a lumii, cu excepția ținuturilor Kargish, unde este interzisă. Există meteorologi pe nave, meșteri care repară bărci și clădiri, animatori și vrăjitori de curte. Magia este un talent înnăscut care poate fi dezvoltat prin antrenament. Cei mai talentați sunt trimiși la școala de pe Roke, unde, dacă îndemânarea și disciplina lor se dovedesc suficiente, pot deveni vrăjitori.
DE CE: Spre deosebire de Zelazny, Le Guin scrie aici chiar fantasy în sensul pur, cel cu vrăjitori și dragoni, dar cu o abordare foarte neconvențională la acea vreme, prin ceea ce acum am numi probabil „diversitate” și „inclusivitate” (fără însă agresivitățile SJW de azi).
Povestea este și nu este tipică celei de „coming of age”, așa că poate fi foarte captivantă pentru cititorii aflați la vârsta potrivită, dar și pentru unii mai maturi. Pe de altă parte, Le Guin scrie atât de curgător și cald încât reprezintă o lectură extrem de facilă: fără a fi și „dumbed down”, nu este nici vreo provocare, ci doar o plăcere de citit cu ușurință. Ideală deci, pentru pre-adolescenții ceva mai neatrași de lectură în general.
8. Legendele Clanului Otori de Lian Hearn – pentru tineri
(în română la ed. Leda, dar nu mai au link)
Între zidurile întunecate ale cetății Inuyama, stăpânul războinic Iida Sadamu își păzește faimoasa podea-privighetoare. Construită cu deosebită măiestrie, aceasta cântă la atingerea oricărui pas omenesc. Niciun ucigaș nu o poate străbate fără a fi auzit.
Dar într-un sat de munte îndepărtat, în bătrânul ținut al Celor Trei Țări, trăiește Takeo, un băiat cu însușiri excepționale. Mai are până să-și descopere adevărata identitate și secretele care îi vor da puterea de a zădărnici planurile criminale ale lui Iida. Crescut printre Hiddeni, un neam izolat și credincios, Takeo nu a cunoscut decât pacea. Dar are calitățile supranaturale ale Tribului – un auz nemaipomenit, capacitatea de a fi în două locuri în același timp și de a se face nevăzut. După ce misteriosul senior Otori Shigeru îi salvează viața, Takeo își începe călătoria care-l va aduce în fața destinului. O călătorie presărată cu răzbunare și tradare, onoare și loialitate, frumusețe și magie, dar și pasiunea tulburătoare a iubirii.
CE: Otori este o serie de romane fantasy scrise de australiana Gillian Rubinstein, sub pseudonimul Lian Hearn, plasate într-o lume fictivă bazată pe Japonia feudală. Inițial, seria a constat într-o trilogie: Să nu trezești podeaua-privighetoare (2002), Sub cerul liber, având drept pernă iarba (2003) și Strălucirea lunii, atingerea vântului (2004). A fost urmată în 2006 de o continuare, The Harsh Cry of the Heron (Strigătul aspru al bâtlanului), iar în 2007 de un prequel, Heaven’s Net is Wide (Largă e plasa cerului).
Cărțile urmăresc un tânăr războinic pe nume Takeo în luptele sale pentru a-și răzbuna tatăl adoptiv, a scăpa de moștenirea tatălui său biologic și a urmări iubirea vieții sale în mijlocul unei înfruntări uriașe pentru putere, care implică zeci de lideri de clan și mii de războinici.
Takeo s-a născut sub numele de Tomasu în Mino, un mic sat care găzduiește printre oamenii săi niște proscriși religioși numiți „Ascunși”. Ascunșii sunt persecutați în toate cele Trei Țări pentru credința lor, iar în capitolul de deschidere Mino este distrus de războinicii lui Iida Sadamu, Lordul Clanului Tohan. Takeo este salvat de Otori Shigeru, un tânăr Lord al Clanului Otori, care are o rivalitate de lungă durată cu Tohan, și este dus la fortăreața Otori din Hagi. Acolo, Shigeru îl adoptă pe Takeo și începe să îl instruiască pe acesta în ceea ce privește căile unui războinic.
Unchii lui Shigeru, în speranța de a scăpa de nepotul lor popular și puternic, îl trimit pe acesta în capitala Iida, Inuyama, aparent pentru a se căsători cu o tânără prințesă dintr-un alt clan, pe nume Kaede. (iar mai departe ar fi spoiler deja)
DE CE: O altă lectură facilă, dar poate ușor mai complexă și deci mai potrivită adolescenților și adulților, seria Otori se remarcă prin inspirația ei exotică și reinterpretarea fantastică și deseori poetică a imaginarului japonez, ceea ce îi oferă un bonus de atractivitate.
Cert e foarte recomandată tuturor celor fascinați de samurai, indiferent de vârsta cititorilor, fiind o excelentă cale de trecere spre fantasy a fanilor de cărți gen Shogun – care sunt deja la alt nivel față de pre-adolescenții anteriori. Rămâne totuși la fel de ușor de citit ca și Guin și deci o poartă de trecere la fel de ne-provocatoare de eforturi, ci doar de entertainment.
7. Circe de Madeline Miller – pentru literații deja prea culți
(în română la ed. Paladin, aici)
Lumea este condusă de zei și titani. O lume plină de rivalități și intrigi în care Circe nu-și poate găsi locul. Mai întâi, îndură umilința și disprețul propriei familii, fiindcă ea, fiica lui Helios, zeul Soarelui și cel mai puternic dintre titani, nu-i nici la fel de puternică precum tatăl său și nici fermecătoare ca mama ei nimfă. Dar Circe se dovedește a fi un copil neobișnuit, care deține puterea vrăjitoriei, ceea ce constituie de acum o amenințare pentru zei…
CE: Circe este un roman din 2018 al scriitoarei americane Madeline Miller. Amplasat în timpul Epocii Eroice grecești, este o adaptare a diferitelor mituri grecești, mai ales a Odiseei, relatate din perspectiva vrăjitoarei Circe. Romanul explorează povestea originii lui Circe și relatează întâlnirile ei cu figuri mitologice precum Hermes, Minotaurul, Iason și Medeea și, în cele din urmă, idila ei cu Ulise și cu fiul acestuia, Telemah.
(avertisment: de aici descrierea devine oarecum spoilery – dar dacă știți mitologie oricum aveți deja idee ce urmează)
Circe este fiica divină a titanului Helios și a naiadei Perse. Considerată neatractivă și lipsită de puteri la naștere, Își trăiește primii ani de viață în singurătate, până când se îndrăgostește de pescarul muritor Glaucos. Devastată de mortalitatea lui, Circe descoperă o modalitate de a-l transforma în zeu. Arogant în divinitatea sa, însă, Glaucos o respinge pe Circe în favoarea nimfei Scylla.
Gelozia lui Circe o face să folosească din nou magia florilor, transformând-o accidental pe Scylla într-un monstru însetat de sânge cu șase capete. Cuprinsă de remușcări, Circe își mărturisește faptele lui Helios, care își dă seama că toți copiii săi împreună cu Perse sunt vrăjitoare capabile să extragă putere din ierburi.
Drept pedeapsă pentru că și-a recunoscut vrăjitoria, Circe este izgonită de Zeus în exil etern pe insula Aiaia – iar de aici restul îl găsiți în carte.
DE CE: Spre deosebire de publicurile anterioare, adolescenți, preadolescenți și fani de policier, care toți sunt deja cumva în vecinătarea fantasy-ului prin ce citesc (adică în niște literaturi facile, uneori blamate ca para-literaturi de elitiști), există și publicuri care se simt mult prea culte pentru povești pur și simplu.
Noroc de faptul că există mitologia – este istorie, este religie și este sociologie și psihologie (arhetipuri! subconștient colectiv! oedipisme! Jung! Freud!), deci suficient de înaltă încât să poată fi discutată cu auto-importanță și de universitari și academici, fără să mai remarce că legendele sunt de fapt… povești. Da, chiar povești în sensul cel mai tradițional, cu feți-frumoși și zâne, doar că nu pentru copilăria cuiva, ci pentru perioada infantilă a omenirii, pe când imaginația nu se separase clar de știință.
Așa că cea mai bună cale pentru a captura spre fantasy-ul nedemn de stimă academică vreun universitar este să-l păcălești cu o rescriere modernă de mituri antice. O va accepta drept „lectură cultă”, dar la final va descoperi cu stupoare că a citit fantasy. Ha-ha! Ha!
Și apoi poate va mai cere, măcar pe ascuns…
6. Lumea Disc de Terry Pratchett – pentru nesofisticați
(în română la ed. Rao, aici)
„Garzi! Garzi!” este a opta carte din seria lumea disc – cea mai amuzanta serie fantastica a tuturor timpurilor. Aici s-au dus dragonii. Zac…
Nici morti, nici adormiti, ci doar inactivi. Si, desi spatiul pe care il ocupa nu este unul normal, cu toate acestea sunt bine inghesuiti. Te-ar putea face sa te gandesti la o cutie de sardele, daca ai crede ca sardelele sunt uriase si pline de solzi. Si, se presupune, pe undeva exista un desfacator… Li se spune garda
palatului, garda orasului sau patrula. Oricare le-ar fi numele, scopul lor in orice opera fantastica eroica este identic: adica, pe la capitolul trei (sau dupa zece minute din film) trebuie sa dea buzna in camera, sa il atace pe erou pe rand si sa fie macelariti. Nimeni nu ii intreaba daca vor sa faca asta. Aceasta carte este dedicata acestor bravi barbati.
(descriere la doar una dintre cărți – pentru lipsa diacrititicelor plângerile rog spre Rao)
CE: Discworld este o serie de cărți fantasy comice scrisă de scriitorul englez Terry Pratchett, a cărei acțiune se petrece pe Lumea Disc, o planetă plată care stă în echilibru pe spatele a patru elefanți care, la rândul lor, stau pe spatele unei broaște țestoase uriașe. Seria a început în 1983 prin Culoarea magiei și a continuat până la romanul final The Shepherd’s Crown (Coroana ciobanului), care a fost publicat în 2015, după moartea lui Pratchett. Cărțile parodiază sau se inspiră frecvent din opere clasice, de obicei fantasy sau science fiction, precum și din mitologie, folclor și basme, și le folosesc adesea pentru a face paralele satirice cu probleme culturale, politice și științifice. Au fost publicate 41 de romane Discworld.
Romanele Discworld conțin teme și motive comune care traversează întreaga serie. Clișeele fantasy sunt parodiate în multe dintre romane, la fel ca și diversele subgenuri ale fantasticului, cum ar fi basmele (în special Witches Abroad), poveștile cu vrăjitoare și vampiri (Carpe Jugulum) și așa mai departe. Analogiile cu probleme din lumea reală, cum ar fi religia (Small Gods), fundamentalismul și tensiunile din interiorul orașului (Thud), afacerile și politica (Making Money), prejudecățile rasiale și exploatarea (Snuff) sunt teme recurente, la fel ca și aspectele legate de cultură și divertisment, cum ar fi opera (Maskerade), muzica rock (Soul Music), cinematograful (Moving Pictures) și fotbalul (Unseen Academicals).
De asemenea, apar frecvent parodii ale ficțiunii non-Discworld, inclusiv Shakespeare, Potter și mai multe filme. Evenimente istorice majore, în special bătălii, sunt uneori folosite ca bază pentru evenimente atât banale, cât și cheie în poveștile din Lumea Discului (Jingo, Eric, Piramidele), la fel ca și tendințele din știință, tehnologie, cultura pop și arta modernă (Moving Pictures, Men at Arms, Thud). Există, de asemenea, teme umaniste în multe dintre romanele Discworld, precum și un accent pe dezvoltarea abilităților de gândire critică în seria Witches și Tiffany Aching.
DE CE: În polul opus cititorilor prea culți pentru binele lor, există o vastă ”armie” în România de oameni care consideră, dimpotrivă, că lectura în sine este cumva rușinoasă. O dovadă de ne-masculinitate, de moliciune, de efeminare! După atâtea decenii de îndoctrinare că proletarii agramați este cool și ‘telectualii nu știu ce-i de capul lor, nu-i de mirare: cu cât mai complicată cartea, cu atât mai mare rușinea de a fi prins cu ea în mână…
– Cu romanul, adică :)) –
Dar toți românii au un punct vulnerabil: umorul. Le place să „se râdă” și, dacă se face mișto de autoritate, cu atât mai bine! Așa că important e să le pui în brațe nu o carte, ci o chestie (întâmplător pe hârtie) plină de glume și parodii la lucruri macho, de la fotbal la bătaie, milițieni și politicieni. Să nu le dai ceva de citit, ci mai degrabă ceva „tare” și aparent fruct interzis – s-ar putea ca la final o parte să descopere că rămân grobieni pe-afară, dar că râsul poate veni și din aventuri cu dragoni și vrăjitoare. Iar Lumea-disc are volume cât să tot citești la ele (pardon, să te râzi) fără măcar să încerci altceva, timp în care te rodezi la tropi fantasy fără măcar să știi. Mai departe, cine știe…
5. Semne bune de Terry Pratchett și Neil Gaiman – pentru (alți) nesofisticați
(în română la ed. Paladin, aici)
Frumoasele și precisele profeții ale lui Agnes Nutter, vrăjitoare
„Bine ai venit pe lume!
Cu timpul, o să te obișnuiești cu ea.”
Sfârșitul lumii e mai aproape ca oricând. Oștile cerești și cele subpământene se pregătesc pentru înfruntarea finală… dar un înger și un demon, care trăiesc printre muritori de șase mii de ani și îndrăgesc viața de pe Pământ, decid să se alieze pentru a opri dezastrul. Cei doi se angajează într-o aventură pentru a salva lumea înainte de a fi prea târziu, însă semnele bune lipsesc, deoarece a dispărut Anticristul în vârstă de numai unsprezece ani care nu are habar că a fost menit să aducă Apocalipsa.
„Nu-i suficient să știi ce-i viitorul.
Trebuie să înțelegi și ce înseamnă.”
CE: Semne bune, romanul din 1990 scris în colaborare de Terry Prachett și Neil Gaiman, este o cvasi-parodie a filmului The Omen (1976). Romanul ne plasează în contextul apropierii Apocalipsei. Judecata Finală este iminentă, iar omenirea are zilele numărate… Vești proaste atât pentru îngerul Aziraphale (îngerul din Grădina Edenului), cât și pentru demonul Crowley (șarpele care a ademenit-o pe Eva), respectiv reprezentanții lui Dumnezeu și al lui Satana pe Pământ.
Cele două personaje se acomodaseră cu viața liniștită, confortabilă și umană pe care o duceau pe Pământ, devenind chiar foarte buni prieteni. Decid impreună să îl supravegheze pe micuțul antihrist, în încercarea de a împiedica împlinirea profeției Apocalipsei. Povestea se complică însă, prin intrigi neașteptate în jurul presupusului antihrist.
Presărat cu momente amuzante, romanul devine din ce în ce mai interesant, oferind o perspectivă mai mult decat atractivă asupra genului horror, iar o intrigă secundară se referă la invocarea celor Patru Călăreți ai Apocalipsei, fiecare cu o personalitate marcantă în felul său.
DE CE: Bun, am vorbit de nesofisticații din lumea proletară, dar mai nou sunt corporațiile pline de altă specie aparent inteligentă: anti-intelectualii cu facultate. Care au mimat în timpul studiilor ținutul manualelor în mână și citesc și în prezent cărți – ba chiar și dau bani pe ele, mulți bani. Pe cărți de dezvoltare personală, management și marketing, evident, așa că nici lor nu le par demni de respect fanii de ficțiune.
Ficțiunea e for pussies, iar ei, șefuții și șefuțele (de acum sau doar în wishful thinking), cei care vor și pot, lecturează doar manuale de machiavelism. Numai că, la fel ca și categoria anterioară, și ei au (și chiar dă bine la job să ai) simțul umorului.
Pentru ei cea mai bună capcană ar fi ceva hazliu, dar cu personaje machiavelice, intrigi și „săpări pe la spate” – și care sună suficient de neutru în titlu pentru a nu părea fantasy (corporatiștii nu visează, că nu au timp de prostii). Inclusiv cu o copertă sobră și elegantă, în format copertat (lux, bro!) – care să ascundă de colegii de cubicul conținutul. Măcar suficient timp cât să râdă middle-managerul fără să se facă de râs cu o carte evident de ficțiune…
4. Assassin Creed (de diverși autori) – pentru gameri
(în română la ed. Paladin, aici)
Assassin’s Creed #1. Renașterea Trădat de familiile conducătoare din Italia, Ezio începe să se pregătească pentru a deveni asasin. Ajunge astfel să fie atras în războiul secret dintre Ordinul Asasinilor și Ordinul Templierilor, care are drept scop obţinerea Mărului Edenului, un artefact ce poate controla mințile oamenilor, provenit de la o civilizație străveche, superioară tehnologic. Assassin’s Creed #2. Frăția Prezicerile mărului nu puteau fi schimbate, fiindcă el arăta viitorul așa cum avea să fie și nimeni nu-l putea modifica, tot așa cum nimeni nu putea modifica trecutul. Roma, cândva măreață, zace în ruine. Orașul este sufocat de mizerie și degradare, iar locuitorii săi trăiesc asupriți de nemiloasa familie Borgia. Un singur om îi poate elibera de tiranie: Ezio Auditore, Maestrul Asasin. Assassin’s Creed #3. Cruciada secretă Lupta pentru putere nu a fost niciodată mai înverșunată ca acum, când nouă inamici amenință pacea căutată de Asasini, nouă ținte… nouă vieți pentru una singură. Destinul lui Altair este să folosească puterea promisă de Mărul din Eden pentru a învinge în conflictul străvechi dintre Asasini și Templieri.
(etc., sunt mai multe)
CE: Seria Assassin’s Creed, scrisă de Anton Gill, Andrew Holmes (ambii sub pseudonimul Oliver Bowden), Christie Golden, Matthew J. Kirby și Gordon Doherty, este o colecție de romane care se desfășoară în universul jocului video Assassin’s Creed. Cărțile sunt plasate în diferite perioade de timp și, la fel ca jocurile, se concentrează pe războiul secret purtat timp de secole între Frăția Asasinilor și Ordinul Templierilor. Cele mai multe dintre romane sunt adaptări directe ale câte unuia dintre jocuri, cu elemente adăugate sau ușor modificate.
În total sunt deocamdată (în engleză) 11 romane: Renaissance, Brotherhood, The Secret Crusade, Revelations, Forsaken, Black Flag, Unity, Underworld, Desert Oath, Odyssey, Valhalla – Geirmund’s Saga.
Jocul este o franciză de acțiune și aventură stealth într-un univers open world, distribuită de Ubisoft și dezvoltată în principal de studioul său Ubisoft Montreal. Creată de Patrice Désilets, Jade Raymond și Corey May, seria Assassin’s Creed descrie o luptă fictivă veche de milenii între Asasini, care luptă pentru pace și liberul arbitru, și Templieri, care doresc pacea prin ordine și control.
Seria ne prezintă ficțiune istorică, science-fantasy și personaje fictive împletite cu evenimente și figuri istorice din lumea reală. În majoritatea jocurilor, jucătorii controlează un asasin istoric. Considerat un succesor spiritual al seriei Prince of Persia, Assassin’s Creed s-a inspirat din romanul Alamut al scriitorului sloven Vladimir Bartol, bazat pe secta istorică a Hașișinilor, din Orientul Mijlociu medieval.
DE CE: A venit timpul să luăm în colimator și altă categorie, una din care fac și eu parte: gamerii. La gameri e cumva fix invers față de nesofisticați: lor le place ficțiunea, fiindcă își trăiesc majoritatea orelor libere în universuri imaginare. Le place deja și fantasy-ul, fiindcă multe din francizele celebre (mai ales pe RPG) sunt clar parte a acestui gen. Doar că nu au timp să consume ficțiunea și pe hârtie, din moment ce și așa nu le ajung cele 24 de ore ale zilei și pentru a ne asigura nouă servicii IT și pentru a se juca pe PC cât ar vrea (just one more turn! / just one more dungeon!).
Așa că secretul este să nu le oferi literatură, căci nu au timp de încercat chestii grele și nu vor să se desprindă prea mult de monitor. Trebuie să le oferi… mai mult din ce știu deja. Să nu se simtă ca o trecere în alt mediu și nici ca vreo provocare, ci doar încă o extindere a francizei – cu asta sunt învățați, ajunși pe la AC 524.2 (cred), fiindcă sunt(em) dresați că mereu mai urmează ceva în serie (și dacă nu mai urmează ne plângem).
Trebuie să creadă că ceea ce fac nu este lectură, ci doar o expasiune de lore! Și apoi încă una, și încă una, și încă una… și s-ar putea să se învețe să țină carte în mână suficient pentru a testa și ficțiune pur literară. Iar dacă nu, oricum mai există catralioane de volume tie-in în universuri de gaming – și nici măcar nu-s proaste toate!
(mie mi-ar plăcea, de exemplu, să citesc romane din universul Dragon Age – or exista?)
3. Pulbere de stele de Neil Gaiman – pentru tineri și literați
(în română la ed. Paladin, aici)
Tânărul Tristran Thorn ar face orice pentru a cuceri inima rece a frumoasei Victoria – chiar și să-i aducă steaua pe care o văd căzând de pe cerul nopții. Dar pentru a face acest lucru, el trebuie să pătrundă pe tărâmurile neexplorate de cealaltă parte a zidului străvechi care dă numele micului lor sat. Dincolo de acel bătrân zid de piatră, află Tristran, se află Faerie – unde nimic, nici măcar o stea căzută, nu este ceea ce și-a imaginat.
Toate ştiau că dacă steaua trece de partea cealaltă a zidului, va intra în lumea lucrurilor care sunt ceea ce sunt, se va transforma într-o clipită într-o bucată de piatră poroasă şi lucitoare, care căzuse odinioară din cer – rece, lipsită de viaţă, complet nefolositoare.
CE: Stardust este un roman fantasy din 1999 al scriitorului britanic Neil Gaiman, dar cu un ton și un stil diferit de majoritatea prozei de ficțiune a sa, fiind scris în mod conștient în tradiția fantasy-ului englezesc pre-Tolkien și pășind pe urmele unor autori de secol XIX, precum Lord Dunsany și Hope Mirrlees.
Povestea începe la sfârșitul lunii aprilie 1839, când John William Draper tocmai fotografiase Luna, iar Charles Dickens publica foiletonul Oliver Twist. O dată la nouă ani, în satul Wall din Anglia rurală, se organizează un târg de cealaltă parte a zidului de piatră (de unde provine și numele satului) care desparte tărâmul zânelor de lumea noastră. La începutul epocii victoriene, tânărul Dunstan Thorn o întâlnește la piață pe Una, o femeie zână înrobită de vrăjitoarea Semele. Dunstan cumpără de la ea un ghiocel de sticlă cu un sărut și, mai târziu în acea noapte, face dragoste cu ea în pădure. Câteva luni mai târziu, Dunstan primește un copil într-un coș – fiul lui și al Unei, Tristran.
Optsprezece ani mai târziu, Tristran este îndrăgostit de frumoasa Victoria Forester. În timp ce o conducea acasă într-o noapte, el vede o stea căzătoare aterizând în Faerie și jură să i-o aducă Victoriei. Victoria este de acord să-l răsplătească cu orice își dorește – inclusiv cu mâna ei în căsătorie – dacă reușește. Dunstan îi dă lui Tristran ghiocelul și îl ajută să treacă de gărzile zidului… pentru a-și începe aventurile de poveste.
DE CE: Pulbere de stele este o carte înșelătoare chiar și pentru un fan experimentat de fantasy: este extrem de simplă sau, dimpotrivă, are o multitudine de trimiteri, aluzii și semnificații literare? Este un fantasy absolut clasic, din cel cu zâne și Făt-Frumos trimis de Cosânzeana să-i aducă ceva, sau este un roman modern, cu arhetipuri și cu o doză mare de meta? Singurul răspuns ferm la toate aceste întrebări contradictorii este: da!
Tocmai această dualitate și ambiguitate o face o carte perfectă pentru a fi citită cu mare plăcere de două categorii foarte diferite: și de inocenții încă învățați cu poveștile clare și simple, nivel Petre Ispirescu, și de mainstream-iștii obișnuiți să caute sensuri ascunse la „ce a vrut să spună autorul”. Fiecăruia dintre ei îi oferă fix ce caută și, ca bonus, și o aluzie cealaltă față a cărții, într-o formă extrem de ușor de citit.
Pulbere de stele nu pretinde niciun moment că este fantasy, ci doar o poveste – dar face foarte bine trecerea de la simplu la complex pentru unii (de fapt povestea simplă ascunde multe referințe utile în fantasy-ul propriu-zis) și de la complex la simplu pentru alții (pregătindu-i pentru o literatură care vrea doar să ofere imersivitate, nu neapărat premii Nobel).
2. Râurile din Londra de Ben Aaronovitch – pentru policierii cu simțul umorului
(în română la ed. Herg Benet, aici)
Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă.
Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.
CE: Seria Peter Grant (alternativ cunoscută drept Rivers of London) este o serie de romane urban fantasy ale autorului englez Ben Aaronovitch.
În ea, publicul nu știe prea multe despre magie, dar orașul este plin de fantome și spirite. În cadrul sistemului de aplicare a legii s-a ajuns la un acord prin care inspectorul-șef Thomas Nightingale, un magician puternic, este însărcinat cu menținerea sub control a lumii supranaturale din Londra.
În această lume, magia nu se obține prin moștenire genetică, ci prin practică asiduă. Sursa cunoașterii magice pentru polițiști este Sir Isaac Newton, care, deși nu a inventat magia, i-a codificat principiile de bază în cartea sa Philosophiae Naturalis Principia Artes Magicis.
Peter Grant este un tip obișnuit, cu o doză de suferință în trecutul său familial. Are o origine etnică mixtă: tatăl său a fost un muzician de jazz alb și ratat (un alcoolic mereu în recuperare), iar mama o imigrantă africană, femeie de serviciu. Peter se înțelege relativ bine cu părinții săi, dar nu a mai locuit acasă de dinainte de a-și începe cariera de polițist. Simte că i-a dezamăgit prin faptul că nu s-a descurcat bine la facultate, fiind deturnat de incapacitatea sa de a se concentra, o trăsătură care l-a urmărit toată viața. Peter acceptă cu plăcere instrucția sa magică și începe să modernizeze lecțiile lui Nightingale.
Peter povestește cărțile la persoana întâi, pe un ton sec, cu un umor negru și mereu ironic. Unele dintre ironiile lui Peter vizează diverse aspecte ale vieții londoneze care s-ar putea să nu fie accesibile celor care nu sunt localnici, dar poveștile sunt presărate cu suficientă lejeritate pentru a aduce zâmbetul pe buze și cititorilor care nu au pus niciodată piciorul pe pământ britanic.(sursa)
DE CE: Dacă vă plac romanele policier, Aaronovich este poarta perfectă spre fantasy: cărțile sale chiar sunt pur polițiste, cu mistere și crime de rezolvat. Adică nu veți citi nimic altceva decât agreați deja, cu o singură și micuță adăugire – câteva personaje ceva mai mitice. Asta-i tot… dar o să descoperiți că extinderea planurilor de anchetă și a cercului de suspecți nu distrage atenția (decât dacă-i util intrigii!), ci adaugă savoare. Iar trecerea este atât de naturală încât nici nu o s-o simțiți!
Pe de altă parte, dacă dimpotrivă policier-urile vă sperie ca fiind prea serioase, nici că ați putea găsi un compromis mai bun decât varianta aceasta light și hibridă cu poveștile, ușurată de folosirea extensivă a umorului fin, englezesc, ca și de imaginația surprinzătoare bazată pe ființe supranaturale.
De fapt, cărțile din seria Peter Grant se citesc atât de ușor încât sunt, de fapt, și o cale excelentă de revenire la lectură în general – pentru adulții ocupați și agitați.
1. Zei americani de Neil Gaiman – pentru orice adult care a mai citit cărți
(în română la ed. Paladin, aici)
Cu câteva zile înainte de eliberarea lui Shadow din închisoare, soția sa, Laura, moare într-un accident de mașină misterios. Înmărmurit, Shadow se întoarce acasă. În avion, îl întâlnește pe enigmaticul domn Wednesday, care pretinde că este un refugiat dintr-un război îndepărtat, un fost zeu și regele Americii.
Împreună se îmbarcă într-o călătorie extrem de ciudată prin inima SUA, în timp ce în jurul lor amenință să se declanșeze o furtună de proporții epice și nemaivăzute.
Înfricoșător, captivant și profund tulburător, American Gods aruncă o privire profundă și lungă în sufletul Americii. Ai fi surprins de ce – și pe cine – vei găsi acolo…
CE: American Gods (2001) este un roman fantasy al autorului britanic Neil Gaiman. Romanul este un amestec de Americana, fantasy și diverse filoane de mitologie antică și modernă, toate avându-l în centru pe misteriosul și taciturnul Shadow. Cartea a câștigat în 2002 premiile Hugo, Nebula, Locus, SFX Magazine și Bram Stoker.
Premisa cărții lui Gaiman este că vechii zei, uitați în Statele Unite, își pierd puterea în favoarea unor zei noi, iar între cele două facțiuni se pregătește un război. Este o replică la un concept mai vechi din mitologia greacă – titanii și-au răsturnat părinții zeități, iar copiii titanilor, la rândul lor, i-au răsturnat pe aceștia – care sugerează că există întotdeauna o serie nouă de ființe puternice în joc, pentru a reprezenta obsesiile și devoțiunile în schimbare ale oamenilor.
DE CE: De câte ori vreau să convertesc vreun mainstreamist necititor de fantasy din motive de dubii și îndoieli, fără să-l sperii sau măcar să se aștepte, apelez la arma secretă: Zei americani. Deocamdată a funcționat de fiecare dată, fără vreun eșec, evident nespunându-le că e de fapt… fantasy. Pentru că Zei americani este pur și simplu o carte excepțional de captivantă indiferent în ce gen ai considera-o și tangentă cu multe genuri literare moderne, în timp ce își extrage forța dintr-un pilon mult mai puternic decât literatura contemporană: mitologia.
Are câte ceva pentru oricine beneficiază de o sclipire sufletească și culturală în plus pe lângă purul pragmatism de supraviețuitor al „nesofisticaților”. Se adresează simultan și copilului din noi, fascinat de straniu și bau-bauii ascunși pe sub pat, și adolescentului doritor de călătorii inițiatice și aventură cu eroi, și adultului doritor să descifreze mistere și să pedepsească ticăloșii, dar și inerentului homo religiosus existent la orice vârstă în toți, până și în atei ca mine.
Se adresează nevoii de miraculos, una dintre cele care ne definesc umanitatea și nu poate fi stinsă de oricâtă știință și rațiune; iar Gaiman știe cum să se lege direct de această necesitate primordială. De fapt, Gaiman e atât de genial ca acrobat pe granița dintre genuri încât e prezent la 3 poziții diferite din acest top șichiar și așa am și renunțat cu părere de rău la altele (ca Nicăieri sau Oceanul de la capătul aleii), ca să nu iasă un top jumătate Gaiman. Concluzia fiind, evident, că Neil Gaiman e de departe cel mai recomandat autor pentru capturarea de mainstreamiști adulți, indiferent de titlu…
Imaginea reprezentativă de Reinhardi @ Pixabay
Descrierile sunt preluate fie de pe siturile editurilor menționate, fie traduse de pe Goodreads; „Ce”-urile sunt traduse de pe Wikipedia.
Blogul de SeFe 