Oraşul reprezenta apogeul măiestriei omului asupra mediului. Nu călătoria în spaţiu, nici cele cincizeci de planete colonizate, care erau acum atât de arogant independente, ci oraşul.
Urbanizarea Pământului e completă. Oamenii trăiesc în aglomeratele oraşe subterane, departe de lumina soarelui. Spaţialii, coloniştii Galaxiei, s-au întors pe Pământ, iar roboţii pe care i-au adus cu ei încep să ocupe locurile de muncă ale pământenilor revoltaţi.
O crimă zguduie Oraşul Spaţial şi detectivul Elijah Baley se vede nevoit ca pentru anchetarea cazului să facă echipă cu un robot. Dar parteneriatul lor poate fi periculos acum, când relaţiile dintre pământeni şi spaţiali sunt mai tensionate ca niciodată.
Sub privirea stupefiată a detectivului, apăru, sub un strat subţire de material care semăna cu carnea, un amestec complicat de tije, fire şi articulaţii cenuşii, de metal.
editura Paladin, 2022, hardcover, 280 pagini, traducere de Nicoleta Vuțescu
Doi bărbați stau față în față la o masă, între ei cu un aparat cam de mărimea unei mașini de scris. Arată la fel de umani, dar unul pune o serie de întrebări indirecte și la final trage o concluzie fără îndoială: celălalt este de fapt robot; oricât de omenească îi este carnea pe dinafară, psihologia mai profundă îl dă de gol.
Scena celebră cu Rick Deckard (Harrison Ford) din Blade Runner filmul?
Surpriză… nu! Deși acum mi-e clar de unde s-a inspirat Ridley Scott, dincolo de nuvela lui Philip K. Dick. Scena descrisă nu e cea din celebrul noir cinema cyberpunk din 1982, ci Cavernele de Oțel ale lui Asimov – din 1953! Și nici măcar nu e singurul element uluitor de modern ca SF la acest roman…
Metropole enorme, întunecate, inundate non-stop de fluvii umane scurgându-se pe străzile devenite adevărate canioane, înghesuite între clădiri uriașe? Din nou, nu vorbim nici de Moebius, nici de Blade Runner, nici de Neuromantul sau alte cyberpunk celebre de anii 80-90. Vorbim de Asimov în anii 50, părintele SF-ului așa cum îl înțelegem azi, iar la acest roman este mai evident decât oriunde cât de extinsă a fost de fapt influența sa în gen. După cum citeam pe undeva, când lecturezi Asimov vei găsi teme și laitmotive pe care le-ai mai întâlnit de multe ori – doar că el le-a scris primul. Și chiar așa este.
De altfel, că veni vorba, Caverne de oțel chiar se simte o carte din era de aur a SF-ului, tipică prin faptul că este plină de inovații tehnice (anticipații despre diverse gadgeturi și tehnologii), dar atipică pozitiv prin cantitatea lor (surprinzător de numeroase chiar și pentru colegii de generație precum Clarke, d-apoi la Asimov, care frecvent se concentrează mai mult pe idei și pe trăiri).
Încă și mai atipic și surprinzător este faptul că multe dintre ele se susțin destul de bine și azi, deși Cavernele-s o lume 100% analogică („digitale” par doar celebrele creiere pozitronice) – unele aparate cam așa au avansat și real, altele sunt destul de credibile drept evoluții alternative. Bine, și aici, ca și în alte romane, Asimov e hilar prin convingerea sa că peste milenii vom fuma încă de vom rupe (ba chiar pipă la personajul principal, detectivul Baley) și că vom citi ziare pe hârtie, dar la majoritatea previziunilor concrete de aici NU m-a pufnit râsul, cum pățesc uneori la romanele SF de anii 50.
Iar dacă trec la anticipațiile sale sociale (soft SF vs. hard SF)… mă ia plânsul. Nu că ar fi eronate, ci tocmai pentru că sunt șocant de actuale. Se susțin perfect în prezentul-foarte-prezent, adică anii 2020, ceea ce ca ficțiune e admirabil. De plâns e faptul că-s negative, cinice și sceptice cu privire la „sufletul colectiv” al societății viitoare lui (și sunt perfect valabile prezentului nostru), deci din nefericire Asimov a estimat corect că vom evolua tehnic, dar nu și moral.
Pentru că, deși e faimos faptul că Asimov a scris acest roman în mod expres pentru a-i demonstra legendarului editor al revistei Astounding Science Fiction, John Campbell, că SF-ul poate fi combinat cu alte genuri (Campbell susținea că evoluțiile tehnice ar anula credibilitatea unei anchete, fiindcă i-ar oferi detectivului avantaje extrinseci exagerate), în realitate povestea polițistă e doar un pretext.
De fapt, cartea este despre o altă dilemă morală care îi despărțea pe cei doi: Campbell era rasist, iar pentru a fi publicat de el Asimov folosea de obicei două tertipuri: în meta-seria Fundației și Imperiului un univers fără extratereștri, doar cu oameni (altfel trebuia să-i facă inferiori pe ET), iar în cea a Roboților (evident) roboți, fiindcă acolo Campbell tolera o eventuală superioritate tehnică a lor (ca avantaj din construcția de către oameni). Și, ca să vezi, Asimov i-a scris atunci un policier care la prima vedere este despre o misterioasă și imposibilă crimă, dar de fapt este despre rasism.
Despre intoleranță și convingerea în superioritatea unora față de alții, bazată doar pe generalizări de rasă. Efectiv întregul roman este despre rezistența feroce a societății la integrarea inter-rasială, pe care de altfel americanii au început să o încerce de abia cu vreo 15 ani după acest roman – iar cum a reacționat Sudul… se știe. Cu linșaje, proteste în masă, crime, injustiție aplicată direct de autorități și cu furie și frică. Fix cum reacționează în carte Pământenii față de ideea că roboții ar putea umbla printre ei altfel decât puri sclavi – sau cum reacționează azi față de imigranți oamenii obișnuiți, și nu doar în SUA.
(ca să clarific celor care nu au citit cartea, oamenii s-au desprins în 2 ramuri: Pământenii trăiesc înghesuiți cu miliardele în metropole închise, urăsc roboții și nu prea se omoară după avansul tehnologic în general, iar Spațialii sunt puțini, bogați, trăiesc în „haciende” uriașe lucrate de roboți și sunt mult mai avansați științific, dar practic au degenerat fizic de la prea multă siguranță medicală. Spațialii îi disprețuiesc pe Pământeni, Pământenii îi disprețuiesc pe roboți, așa că iese un fel de triunghi de antipatie).
Principala temă conflictuală în roman este spaima că Ei (roboții) o să ne fure slujbele, aceeași marotă cu care-i înfricoșează Trump pe americani față de mexicani sau Brexitul pe englezi față de români (mai țineți minte isteria din tabloidele britanice că „vin românii!”? Acum plâng după ei…). Temeri care duc la teorii ale conspirației (mda, sună cunoscut), la răzmerițe de stradă (da, ca la Capitoliu extrema dreaptă sau BLM extrema stângă) și la mișcări de masă care vor întoarcerea la „gloria de odinioară”. Nu prin a face ceva constructiv, ci prin a lupta, doar distructiv, împotriva cuiva care nu se poate apăra. Anticipație precisă 100%, cu 70 de ani în avans…
De fapt, încă și mai mult decât despre rasism, cartea este, așa cum poate nu surprinde de la un autor pe nume Isaac și (scrisă) la doar câțiva ani după Holocaust, și despre antisemitism. Fiindcă în multe situații este despre ostilitatea la ideea de a avea un partener robot (adică un fel de polițist alb, polițist negru), dar în momentul evenimentelor din roman paradigma tocmai se schimbă: R. Daneel Olivaw este un robot nou ca tip, unul care simulează atât de bine omul (inclusiv „respiră” și „mănâncă”) încât nu se mai poate ghici la prima vedere că e altceva: trebuie să ți se spună. Și când află, Pământenii se simt imediat indignați, deși până atunci nu avuseseră vreo problemă să-i strângă mâna.
Adică precum un evreu, care gândește, simte și (se) comportă de multe ori fix ca orice european, fără a deranja pe nimeni, dar când cineva îl arată cu degetul și țipă „jidanul!”, o parte din public (majoritar în perioada interbelică, minoritar acum în Vest, încă majoritar în Orientul Mijlociu și hm, Europa de Est) se va oripila și chiar înfuria…
De altfel, Asimov își numește unele personaje Elijah (Ilie), Daneel (Daniel) și Jezebel și ei chiar discută la un moment dat pe larg interpretarea unei povești din Vechiul Testament (o metaforă despre conservatori versus progresiști, interpretată cu surprinzător respect față de ambele tabere), așa că nu s-ar putea spune că a ascuns prea tare aluzia (anti)semită. Ca fapt divers, o să menționez că autorul în persoană a fost respins de 3 ori la facultate deși era genial, cu motivul că „avem deja destui evrei” – explicație considerată pe atunci deloc deplasată.
Bine, o diferență față de prezent ar fi că în roman unele conspirații chiar se dovedesc a fi și adevărate, și de scară globală; dar dacă revenim la asemănări uluitoare ar trebui să trecem la faptul că oamenii sunt închiși în interior, gestionează prost psihologic această situație și sunt… foarte bolnavi. Sau cel puțin așa „pandemici” îi văd aroganții Spațiali – fiindcă romanul atinge și tema colonialismului.
Ce-i drept că atipic în unele sensuri: deși prezintă clar prejudecățile reciproce și efectele negative, nu este neapărat unul în alb/negru ca, de exemplu, la Guin în Lumii îi spuneau pădure (recenzie aici), ci mai nuanțat. Adică este vorba mai degrabă de un colonialism de tip britanic decât unul american, deci unul în care „aroganții invadatori” cam vor binele localnicilor (pe care însă-i percep cu dispreț drept murdari și prea mulți, India-style), dar și consideră că binele se poate face și cu forța și lipsă de respect. Cum spuneam, colonialism cu dus și întors (ca la Octavia Butler în Xenogeneza, recenzie aici).
Și, că tot ziceam de împingere a unei societăți pe anumite căi, inclusiv când se opune, Caverne de oțel are și niște tente pre-Fundația, în sensul că există minorități ascunse și care privesc în perspectivă foarte îndepărtată, considerând că trebuie să manipuleze masele în anumite puncte cheie din istorie, pentru a le împinge viitorul pe căi foarte diferite (dacă mă gândesc, foarte similar și cu progresorii și Vizitatorii strugațkieni, precum cei din Valurile liniștesc vântul, recenzie aici).
Comparația cu frații Strugațki nu mi-a trecut prin cap întâmplător, ci pentru că în multe sensuri prezentul din carte, iubit de unii și vizat de alții pentru schimbare prin conspirații, mi-a adus foarte mult aminte de Uniunea Sovietică; și, din experiența personală, de RSR-ul ceaușist de anii 80. Pe de o parte Orașele asimoviene de aici („cavernele de oțel” din titlu, niște megalopolisuri etanșe, apăsătoare și deprimante) au fost inspirate de propria personalitate a lui Asimov: ca fapt amuzant, la un moment dat un fan l-a întrebat ce l-a inspirat să scrie așa un viitor de coșmar pentru omenire și Asimov a rămas cu gura căscată – el era claustrofil (se simțea confortabil doar în spații foarte mici și se temea de spațiile deschise, practic de afară), așa că inventase „cavernele de oțel” drept viitor pozitiv! Iar noi, toți cititorii lui de atunci încoace, l-am perceput drept distopie înfricoșătoare…
(alt fapt amuzant e că lumea suprapopulată îngrozitor a lui Asimov are 8 miliarde de locuitori. Fix cât 2023 real, deci NOI suntem coșmarul lui Asimov)
Pe de altă parte însă, nu știu cât este coincidență și cât este critică la adresa stalinismului (în 1953 tocmai murise Stalin) modul de viață imaginat aici, un fel de vis umed al lui Ceaușescu: oamenii trăiesc împreună în blocuri uriașe, mănâncă împreună la cantine de stat (gen „circurile foamei” ceaușiste), nu au locuințe în proprietate, ci li se alocă (sau retrag) de către stat, nu sunt niciodată singuri, ci mereu în colectiv, primesc rații de mâncare (și cred că și restul obiectelor) după norme de stat (nu-mi amintesc dacă și au efectiv cartele, cum aveam noi) și, de fapt, nu prea mai au acces la nimic bun sau frumos (luxul e pentru burgheji), ci doar la strictul necesar. Decis de autorități.
(ca să mai fac o paranteză, prima oară am citit acest roman chiar în anii 80; probabil l-au aprobat atunci la cenzură fiindcă sugera un viitor cvasi-comunist și nu au înțeles că pentru Asimov nu era utopie, ci distopie)
Ba chiar Asimov merge și mai departe decât Ceaușescu (dar nu Stalin) cu tineretul dormind în comun în „cazărmi” civile (chiar a fost experiment sovietic în anii 20, patul era la comun cu alte ture, dormeau unii ziua, alții noaptea, în aceleași cearșafuri) și folosind toalete comune. Ba chiar merge și mai spre prezent cu anticipația și a ghicit sistemul de „puncte de cumințenie” pe care încearcă acum să-l implementeze China comunistă: ai drepturi și beneficii după clasa comportamentală în care ești, clasă care urcă și scade după cum estimează statul că meriți, bazat pe ce faci (și ești urmărit că faci).
Brrr…
Bine, nu vă speriați, toate acestea sunt doar decor. Romanul în sine nu e despre distopie (ea e fundal) ci, în planul 2, despre rasism și antisemitism (aici furia violentă de a nu accepta roboți ca egali, ci doar ca sclavi) și, aparent în prim-plan, un policier. Are loc o crimă practic imposibilă încă din deschiderea narațiunii, una cu risc de conflict inter-civilizațional diplomatic și poate militar (invazie de pedeapsă), iar un cuplu de detectivi, unul om, unul robot (Elijah Baley și R. Daneel Olivaw, care mai apar și în alte cărți și povestiri la Asimov) trebuie să rezolve cazul contra-cronometru și în timp ce nu pot avea deloc încredere nici unul în altul (nu mai zic de alte trădări de unde te aștepți mai puțin).
Spun aparent în prim-plan, fiindcă în cea mai mare parte a cărții o considerabilă dezamăgire pentru mine a fost cât de puțin apare de fapt cazul polițist în sine. Adică țin minte că trecusem de 30% și încă nici nu știam care-i crima și nimeni nu vorbea nimic despre caz! De altfel, cred că maxim ultima treime este despre anchetă în sine, primele două fiind un fel de călătorie cu peripeții spre începutul anchetei, aventuri atât prin spațiu (nu prea mare) și timp (nu prea mult), cât și prin societate și concepții (aici da, cale lungă în schimbat mentalități).
Cât despre crimă, practic e cercetată în vreo 5-6 pagini și rezolvată în 2 la final (estimez, fiindcă am citit ebook și la el am procente, nu pagini). Noroc de revelația de anvergură uriașă care se ascunde de fapt, drept consecință, în spatele crimei; și noroc de faptul că și whodunit-ul chiar surprinde, adică și dacă bănuiai criminalul (eu personal nu m-am prins), cert te vor surprinde și motivația, și cum a avut loc de fapt crima, și raționamentele detectivului care „sparge cazul”.
Ca să rezum, partea polițistă pe mine m-a dezamăgit foarte tare vreo 90% din roman, dar a compensat pe final: mult timp am crezut că va fi o carte de nivel „mkay”, dar ultimii 10% o transformă într-una bună și relevă că multe aspecte neimpresionante de până atunci erau de fapt relevante și deloc de umplutură.
Ce a rămas totuși o dezamăgire pentru mine: dialogurile mediocre (adică nu se compară cu cele din Fundația și uneori sunt chiar scârțâitoare) și, chiar mai mult, personajele rezonabil motivate intern, dar foarte absurd-hollywoodiene în comportament și reacții (reacționează teatral și exagerat, fix cum vedeți în filmele alb-negru de anii 50 – deloc deci ca vreun om normal vreodată, din trecut sau viitor).
Nici partea de noir nu mai e azi chiar atât de credibilă (polițiștii din carte au prea multă putere și amenință liniștiți cu bătaia, arestarea după chef și cu „vă împușc pe toți!” și tuturor li se pare normal), dar aici mi-e greu să argumentez că nu va reveni în viitor vreo astfel de America stat polițienesc. Sau că Asimov nu făcea de fapt aluzie la miliția sovietică, din moment ce tot pare inspirat parțial din URSS pentru roman.
Așa că în opinia mea ca policier eșuează, deși parcă nici nu a încercat prea tare, sincer vorbind; însă reușește spectaculos de bine ca distopie (culmea, Asimov nici nu cred că viza așa ceva cu romanul și el e de obicei utopic și optimist) și ca pre-cyberpunk cu androizi (deși ambele concepte încă nu erau dezvoltate în SF pe atunci). Nu-i impresionant ca formă (unde e mai țeapăn decât alte romane ale autorului și își arată vârsta ca stil de anii 50, dar mie în general ce ține de Roboții mi se pare mai slab decât seriile Fundația – o recenzie aici și Imperiul – o recenzie aici), însă pe fond este încă o dovadă impresionantă a geniului anticipativ al lui Asimov (mai multe despre autor în sefepedia de aici).
Per total însă, cu toate că am rămas oarecum dezamăgit ca scriitură, în principal fiindcă am recitit recent și Fundația și acolo am fost mult mai tare re-impresionat, la recitire după 30 de ani Caverne de oțel mi-a dovedit că rămâne un roman foarte modern în idei, extrem de eficient în anticipație (și pe tehnic și pe social) și foarte eficient în a prezenta pe larg și a judeca profund o societate întreagă.
seria ROBOŢII (au pachet la Paladin cu toate)
– Eu, robotul (1950)
– Caverne de oţel (1954)
– Soarele gol (1957)
– Roboţii de pe Aurora (1983)
– Roboţii şi Imperiul (1985)
Blogul de SeFe 