Dacă tot am făcut un top entry level, de inițiere în fantasy, care probabil va fi considerat util de mulți (sper eu), m-am gândit să fac și antagonistul său, un top probabil util mai nimănui 🙂 Sau poate pentru sub 100-300 de cititori avansați de fantasy din România (cititorii, nu fantasy-ul), din ce văd eu pe blog; unde tindem spre 3000 de cititori când e vorba de știri, seriale și filme, dar mai rămânem doar 300 la citit povestiri, editoriale sau câte un sefepedia prea complex.
Similar cu ce se cumpără în traducere, din moment ce (cu excepția lui Martin) tot restul topului e compus din eșecurile de vânzări pe fantasy (serii necontinuate la noi), ca urmare a preferinței publicului român spre subgenurile și cărțile clare și ușor de înțeles (space opera pe SF și epic fantasy pe fantasy). Culmea sau deloc așa culmea, cam toate acestea sunt niște cărți și serii excepțional de bune – așa că merită adunate aici, într-un top exclusivist, doar pentru cititori avansați și simultan experimentați.
Sau, altfel spus, o listă de cărți bune, dar greu de citit, dintr-un motiv sau altul (și o să urmeze de altfel și pe SF un top entry level și altul de avansați). De aceea, voi fi atipic la ”DE CE”; spre deosebire de topurile obișnuite, unde motivez acolo de ce sunt bune cărțile prezentate, aici nu e cazul: toate sunt deja titluri de „best of the best” și, pe afară, încărcate de premii, critici pozitive și succese masive de vânzări. Dimpotrivă, o să motivez, mult mai pe scurt, DE CE sunt „grele” și e preferabil să fii cititor de fantasy cu experiență și răbdare pentru a le aprecia.
De altfel, recunosc faptul că nici eu personal (cititor foarte experimentat, cu multe SF&F în tolbă) nu am găsit această răbdare la toate: pe 4 din 10 de aici nu le-am putut duce la capăt, dintre care la 2 (Donaldson și Hurley) le-aș mai acorda o șansă, dar la 2 (Bakker și Erikson) mă recunosc deja complet înfrânt.
Note: Descrierile, mai bune sau mai proaste, aparțin editurilor menționate (acolo unde există, altfel traduse de pe Goodreads). Unde lipsesc diacriticile, rog direcționați critica spre edituri…
Am folosit deseori în paralel titlurile traduse în română și cele originale în mod intenționat, pentru o mai facilă regăsire de date suplimentare (evident în engleză) de către cei interesați.
10. ASOIAF/ Gheață și Foc/ GoT de R.R. Martin
(în română la Nemira)
Cea mai iubită serie fantasy din prezent, cărțile pe care TOATĂ lumea le-a citit și serialul pe care TOATĂ lumea l-a urmărit: Cântec de gheață și foc reprezintă capodopera fantasy a epocii noastre, așa cum Stăpânul inelelor a fost capodopera epocii lui. Intrigi și comploturi, tragedii și trădări, victorii și teroare, prevestiri sumbre. Soarta personajelor, a aliaților și a dușmanilor se află într-un echilibru precar, căci fiecare vrea să câștige cel mai periculos joc: Urzeala tronurilor.
CE: Cântec de gheață și foc (abreviat în mod obișnuit ASoIaF) este o serie de romane epic fantasy scrise de scriitorul și scenaristul american George R. R. Martin. Martin a început să scrie seria în 1991, iar primul volum a fost publicat în 1996. Planificată inițial ca o trilogie, seria constă în prezent din cinci volume publicate; alte două sunt planificate. În plus, există trei romane prequel disponibile în prezent, alte câteva fiind planificate, precum și o serie de nuvele.
Povestea romanului Cântec de gheață și foc are loc într-o lume fictivă, în primul rând pe un continent numit Westeros, dar și pe o mare masă de pământ la Est, cunoscută sub numele de Essos. Majoritatea personajelor sunt umane, dar pe măsură ce seria avansează sunt introduse și altele, cum ar fi amenințătorii supranaturali Ceilalți din Nordul îndepărtat și dragonii care scuipă foc din Est, ambele specii considerate dispărute de către oamenii din poveste.
Seria are trei linii narative principale: relatarea unui război civil dinastic pentru controlul Westerosului între mai multe familii concurente; amenințarea crescândă a Celorlalți, care împânzesc pustiul înghețat de dincolo de un imens zid de gheață care formează granița nordică a Westerosului; dar și ambiția lui Daenerys Targaryen, fiica exilată a unui rege care a fost ucis într-un alt război civil cu cincisprezece ani înainte, de a se întoarce în Westeros și de a-și revendica tronul care i se cuvine. Pe măsură ce seria avansează, cele trei linii de poveste devin din ce în ce mai întrepătrunse și dependente una de cealaltă.
Cărțile sunt cunoscute pentru personajele complexe, răsturnările de situație bruște și adesea violente și intriga politică. Într-un gen în care magia ocupă, de obicei, centrul atenției, această serie are reputația de a folosi magia în mod limitat și subtil, angajând-o ca o forță de fundal ambiguă și adesea sinistră. În cele din urmă, romanele nu se concentrează (în prezent) în jurul unei confruntări culminante între „Bine” și „Rău”; liniile de intrigă s-au învârtit în principal în jurul luptelor politice interne și a războiului civil, doar unul sau două arcuri de poveste sugerând măcar posibilitatea unei amenințări externe.
Romanele sunt narate dintr-o perspectivă omniscientă limitată la persoana a treia foarte strictă, iar capitolele alternează între diferite personaje din punctul de vedere. Modul în care Martin își tratează personajele face ca acestea să fie extrem de greu de clasificat: foarte puține dintre ele pot fi etichetate ca fiind „bune” sau „rele”. Autorul are, de asemenea, reputația de a nu se teme să ucidă niciun personaj, indiferent cât de important ar fi. (sursa)
DE CE: ASOIAF nu e o carte greu de citit, pentru că Martin scrie foarte lejer – ca scriitură.
Este însă o mare provocare pentru memorie și atenție pe măsură ce înaintează în serie, fiindcă se ramifică treptat într-o explozie atât de exagerată de POV-uri (perspective de personaj) pe mai multe teatre diferite de acțiune, încât la un moment dat devine dificil să mai știi cine-i exact unde și ce face și cum se leagă unele cu altele; iar dacă faci o pauză, precum cea pe care ne-a impus-o tuturor Martin semnând tot felul de tâmpenii cash-grab de doi bani (clar nu-s scrise de el la cât de proaste sunt pseudo-istoriile tot tipărite cu aplomb și la noi) în loc să o continue, este imposibil să o reiei pur și simplu.
Când și dacă o mai apărea vreun volum nou, ne vom afla toți în fața dilemei: renunț sau o reiau cu totul? Că sincer eu nu mai știu nici măcar cine-i viu și cine e certat cu cine și ce casă aliată sau în cursa asasinatelor cu care, iar faptul că serialul GOT a luat-o pe o cale divergentă nu a ajutat…
(În plus, nu e recomandată începătorilor și din cauza dozei mari de violență și sânge, care e posibil să sperie față de gen unii cititori.)
9. Mitago de Robert Holdstock
(în română la Paladin)
Familia Huxley trăieşte într-o casă aflată în apropierea pădurii Ryhope. Când George Huxley, tatăl, moare, fiii săi încearcă să-i continue munca de-o viaţă.
Această muncă este legată, în amintirea fiilor, de pădure, de lungi dispariţii ale tatălui, de jurnalul tatălui şi de fiinţele pe care şi aceştia le întâlnesc odată intraţi în pădure.
Misterele pădurii Ryhope se transmit de la tată la fiu şi de la un fiu la altul. Iar Robert Holdstock este un maestru al fantazării, dăruindu-ne una dintre seriile nemuritoare ale literaturii fantasy.
Mitago este primul volum din cele şapte ale seriei.
CE: Mythago Wood este un roman fantasy al scriitorului britanic Robert Holdstock, publicat în Marea Britanie în 1984. Acțiunea romanului este plasată în Herefordshire, Anglia, în interiorul și în jurul unui codru străvechi, cunoscut sub numele de Ryhope Wood. Povestea îi implică pe membrii înstrăinați ai familiei Huxley, în special pe Stephen Huxley, și experiențele sale cu enigmatica pădure și cu locuitorii ei magici. Conceptul a început ca o povestire scurtă scrisă pentru Milford Writer’s Workshop din 1979; o nuvelă cu același nume a apărut în ediția din septembrie 1981 a revistei The Magazine of Fantasy & Science Fiction (cea mai bună revistă de SF&F din lume și ever, imho).
A câștigat World Fantasy Award pentru cel mai bun roman în 1985. Aparține unui tip de literatură fantastică cunoscut sub numele de ficțiune mitică. A fost aclamată de critici pentru calitatea prozei sale, pentru decorul său silvestru și pentru explorarea unor teme filosofice, spirituale și psihologice. A servit ca primul dintr-o serie de 7 romane cunoscute sub numele de ciclul Mythago Wood sau Ryhope Wood.
Ryhope Wood este o pădure străveche, care nu a fost perturbată încă din ultima eră glaciară și care, din exterior, nu pare să aibă o suprafață mai mare de cinci kilometri pătrați. Pădurea Ryhope este un exemplu de univers paralel care se suprapune peste o parte din lumea reală. Pădurea este mult, mult mai mare în interior decât în exterior. Odată străbătută, devine mai mare, mai bătrână și mai insuportabilă pe măsură ce te apropii de inima pădurii.
Codrul creează și găzduiește imagini-mit, sau mitago, care sunt creaturi (inclusiv animale, monștri și oameni) generate de amintirile și miturile străvechi din subconștientul minților umane din apropiere. Acești mitago sunt periculos de reali, dar dacă vreunul dintre ei se îndepărtează prea mult de pădure, se deteriorează încet și moare.
DE CE: Nici Mitago nu e greu de citit – ba chiar este o lectură efectiv frumoasă, fiind scrisă într-o tradiție mai mainstream-literară ca stil; este însă mai dificil de apreciat la adevărata valoare pentru că necesită o bună cunoaștere prealabilă a mitologiei și istoriei celte și britanice, indiciile din roman fiind adesea destul de vagi.
Astfel, pentru cititorul român, crescut cu alte legende și povești (daco-romane și slave) și nefamiliar cu figurile nenumite clar de aici, dar recognoscibile britanicului cult, multe referințe și personaje încărcate de semnificații nu ne spun nimic și ar trebui citită cu romanul într-o mână și minim o istorie a mitologiei britanice/ un dicționar mitologic în cealaltă. Nu e nevoie să fii avansat ca cititor de fantasy, dar dacă nu ești avansat și în mitologia lor, o să-i ratezi 3 sferturi din valoarea culturală.
8. Jonathan Strange& Mr. Norrel de Susanna Clarke
(în română la Rao)
Cu secole în urmă, pe când adevărata magie încă exista, în Anglia trăia cel mai puternic magician al tuturor timpurilor – Regele Corb. La începutul secolului al XIX-lea, din măreţia lui n-a mai rămas decât o legendă, în vreme ce Anglia, cu regele ei nebun şi cu poeţi încrezuţi,
nu mai crede de mult în această putere. Este momentul în care Mr Norrell îşi face apariţia pentru a le vorbi englezilor şi a-i îndemna la fapte,
pentru a ajuta guvernul englez în marele război pe care îl poartă cu Napoleon. Dar are nevoie de un ucenic pe măsura geniului său, şi acesta
nu întârzie să apară, în persoana lui Jonathan Strange, un tânăr magician, arogant, foarte bogat, dar de o inteligenţă covârşitoare. Dar
ceea ce la început era prietenie se transformă curând în rivalitate, căci viziunile asupra magiei sunt mult prea diferite. Strange e atras de puterea şi de violenţa magiei negre, în vreme ce Norrell nu a dobândit marile secrete.
O lume demult apusă, în care sălăşluiesc frumuseţea şi puterea marilor mistere, îl va însoţi pe cititor până la ultima pagină. Este fără doar şi poate cea mai fantastică scriere din ultimii 70 de ani, o călătorie în lumea Luminii şi a Umbrelor – un deliciu pentru cititor… O carte mare, la propriu şi la figurat, cu personaje a căror întâlnire îţi va schimba concepţia asupra literaturii secolului nostru.
CE: Jonathan Strange & Mr Norrell este romanul de debut al scriitoarei britanice Susanna Clarke. Publicat în 2004, este o istorie alternativă plasată în Anglia secolului al XIX-lea, în perioada războaielor napoleoniene.
Premisa sa este că magia a existat cândva în Anglia și s-a întors prin intermediul a doi bărbați: Gilbert Norrell și Jonathan Strange. Centrat pe relația dintre acești doi domni, romanul investighează natura „englezității” și granițele dintre rațiune și iraționalitate, anglo-saxon și anglo-danez, precum și tropii/stereotipurile culturale din nordul și sudul Angliei. A fost descris ca fiind un roman gaslamp fantasy, o istorie alternativă sau un roman istoric. Acesta inversează conceptul Revoluției Industriale al diviziunii Nord-Sud din Anglia: în această carte, Nordul este romantic și magic, mai degrabă decât rațional și concret.
Magia din Jonathan Strange & Mr Norrell a fost descrisă ca fiind ” hibernală și sinistră” și „melancolică și macabră”. Apar „stoluri de păsări negre, o pădure care crește în canalele din Veneția, un ținut de mlaștini sumbre în care se poate intra doar prin oglinzi, un clopot fantomă care îi face pe oameni să se gândească la tot ce au pierdut vreodată, un întuneric de la miezul nopții care urmărește un om blestemat peste tot pe unde merge.” Cadrul reflectă acest ton, deoarece „întunericul, ceața, ceața și umezeala dau cărții o mare parte din atmosfera sa înfiorătoare, boreală”.
Narațiunea se bazează pe diverse tradiții literare romantice, cum ar fi comedia manierelor, povestea gotică și eroul byronian. Limbajul romanului este o pastișă a stilurilor de scriere din secolul al XIX-lea, precum cele ale lui Jane Austen și Charles Dickens. Clarke descrie supranaturalul cu lux de amănunte. Ea completează textul cu aproape 200 de note de subsol, care descriu povestea și un întreg corpus fictiv de studii magice. Într-un interviu, a explicat faptul că a fost influențată în special de ficțiunea istorică a lui Rosemary Sutcliff, precum și de romanele fantasy de Ursula K. Le Guin și Alan Garner, și că adoră operele lui Austen.
DE CE: Cum ați văzut și în descriere, Strange&Norrel este un amestec de mai mult genuri și stiluri literare destul de diferite și, sincer să fiu, rezultatul este un text foarte încărcat, dens și adesea întortocheat prin serpentine narative și pseudo-științifice (cu sute și mii de note de subsol care contează, nu pot fi sărite), unde riscul plictiselii este foarte ridicat.
Mie mi-a plăcut la nebunie (a ajutat faptul că am citit-o în engleză, forma este foarte importantă în valoarea acestui roman și se pierde masiv în traducere, ca la Wolfe sau la Rothfuss), dar înțeleg de ce foarte mulți s-au simțit obosiți sau zăpăciți de ea – chiar necesită răbdare și o doză de masochism victorian, poate și un anumit moment în viață și o anumită stare mai lent-melancolică.
7. Trădătoarea Baru Cormoran de Seth Dickinson
(în română la Paladin)
Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei?
Acesta-i adevărul. Îl vei recunoaște pentru că doare.
CE: Trădătoarea Baru Cormoran este un roman hard fantasy din 2015 scris de Seth Dickinson, fiind romanul său de debut. Se bazează pe o povestire scurtă pe care Dickinson a scris-o în 2011 pentru Beneath Ceaseless Skies, intitulată „The Traitor Baru Cormoran, Her Field-General, and Their Wounds”. Romanul o urmărește pe Baru, o tânără strălucită care, educată în școlile puterii imperiale care i-a subjugat patria, își propune să obțină puterea pentru a submina imperiul din interior. O continuare, Monstrul Baru Cormoran, a fost lansată în 2018. Un al treilea roman, Tirana Baru Cormoran, a fost lansat în 2020.
În copilărie, insula lui Baru Cormoran, Taranoke, este anexată de Republica Imperială Falcrest, numită Mascarada din cauza măștilor purtate de oficialii săi. Aceștia îl ucid pe unul dintre tații lui Baru și instituie propriul lor sistem de credințe rigide, axat pe igienă și etică sexuală puritană. Baru este educată la o școală a Mascaradei, dar jură să avanseze în cadrul Imperiului și, în cele din urmă, să își elibereze insula.
La școală, Baru dă dovadă de abilități matematice extraordinare. Este remarcată de Cairdine Farrier, un oficial al Mascaradei de rang înalt. Farrier o ridică în poziția de contabil imperial al Aurdwynn, o provincie formată din treisprezece ducate care se răzvrătește adesea împotriva guvernării Mascaradei.
(mai multe detalii aveți în recenzia pe care i-am făcut-o aici)
DE CE: În primul rând, Seth Dickinson întotdeauna abordează teme controversate (homosexualitate, rasism, instinct criminal, dictatură etc.) și le abordează foarte dur și crud (deloc happy-end), astfel că Baru este un roman unde ai nevoie de rezistență mare la suferință și la fatalism. În mod clar, nu e recomandat nimănui mai inocent fie în viață, fie în citit fantasy, pentru că i-ar strica ziua, săptămâna și luna (dar printr-o experiență excepțională și memorabilă).
Apoi, Dickinson nu scrie (aici) dens ca text, însă scrie dens la conținut (se întâmplă multe simultan și nu știi ce și cine e relevant), astfel că rezultatul e foarte realist, dar necesită și atenție, și, sincer, inteligență ridicată și spirit cumva analitic pentru a ghici adevăratele intrigi și curente de putere.
Pentru a savura această carte ai clar nevoie de un IQ peste medie și de experiență de viață (minim peste 35 de ani aș zice); și ar ajuta să cunoști destul de detaliat unele momente istorice din Franța (perioada iacobină și napoleoniană), Anglia (colonialismul) și mai ales URSS (politica de tip CC al PCUS și KGB-ismul stalinist, personajul major Farrier – care o ridică pe Baru – fiind evident un Beria).
Atât de multe cerințe de bifat de către cititor că la noi în România nu mai rămânem prea mulți ca public potențial…
6. Cronicile Covenant de Stephen R. Donaldson
(în română la Nemira)
Thomas Covenant, leprosul necredincios, se trezeste din nou chemat pe Taram – o lume a magiei, refugiu fantastic din calea „realitatii“. Consiliul ii cere sa-l inlature pe Nobilul Foul, cel care detine Piatra Bolii Pamantului, sursa nesecata a puterii malefice. Dar, cu toate ca Thomas Covenant are legendarul inel, inca nu stie cum sa foloseasca forta magica a aurului alb, asa ca de data aceasta risca sa piarda totul…
CE: Cronicile lui Thomas Covenant este o serie de zece romane high fantasy scrise de autorul american Stephen R. Donaldson. Seria a început ca o trilogie, intitulată Cronicile lui Thomas Covenant, necredinciosul. Aceasta a fost urmată de o altă trilogie, The Second Chronicles of Thomas Covenant, și în cele din urmă de o tetralogie, The Last Chronicles of Thomas Covenant.
Thomas Covenant, un scriitor cinic, afectat de lepră și evitat de societate, este sortit să devină eroicul salvator al Tărâmului, o lume alternativă fantastică. Pe parcursul a șase romane publicate între 1977 și 1983, el luptă împotriva satanicului Lord Foul, „Profanatorul”, care intenționează să scape din robia universului fizic și să se răzbune pe dușmanul său cel mai mare, „Creatorul”. Unele elemente sunt asemănătoare cu cele întâlnite în epopeea lui Richard Wagner „Ciclul inelului” și în literatura celtică, dar cu unele valori inversate.
În cosmologia Tărâmului, miezul lumii este formată dintr-un șarpe încolăcit, numit „Viermele de la capătul lumii”. Atunci când Legământul încearcă să taie o ramură a Arborelui Unic folosind puterea aurului alb, riscă să trezească Wirmul (care nu este complet adormit, ci doar se odihnește) și astfel să distrugă Pământul.
În ficțiunea lui Donaldson, Andelain este o regiune focală a Tărâmului, unde puterea Pământului este deosebit de puternică. Locuitorii umani din Ținut (împreună cu Uriașii) par să vorbească cu toții engleza, deși stilul lor de vorbire este de obicei mai degrabă formal și arhaic. Strania comunitate de limbă dintre Legământ și locuitorii Ținutului nu este niciodată explicată deschis în cărți, deși sugerează conexiuni în trecut între cele două lumi. Cu toate acestea, există și alte limbi. Non-umanii au propriile lor limbi, de exemplu vorbirea lătrătoare a ur-vililor și Waynhimilor, limba ornată a Uriașilor și limba nativă a Haruchailor.
Operele lui Stephen R. Donaldson sunt pline de nuanțe psihologice care implică o explorare a laturii întunecate a protagonistului, păstrând în același timp puternice idealuri umaniste. Bogăția contextuală a geografiei, raselor, culturilor și istoriei variate a Tărâmului permite tuturor celor trei serii ale Cronicilor să exploreze și să dezvolte un mediu din ce în ce mai divers și mai plin de povești.
DE CE: La fel ca și cartea dinainte și chiar mai mult, seria Covenant nu e deloc recomandabilă inocenților: personajul principal este un lepros mai degrabă antipatic, cinic, ostil, violator și extrem de necredincios (în orice). Foarte bine construit ca personaj literar, dar atât de atipic și practic pe dos față de cam toată plaja de personaje „normale” în gen, încât e non-empatizabil și creează o asemenea senzație de incongruență că strică plăcerea de a citi fantasy.
În plus, ritmul nu e tocmai alert, iar lumea-i complexă, așa că per total iese o lume foarte bogată, dar o experiență cam lentă.
Eu personal am citit-o când a apărut la Nemira (pe la 25-28 de ani) și nu mi-a plăcut (mai puțin respins de personaj, eu însumi fiind cinic, necredincios și deseori antipatic, dar mai mult de ritm), însă acum (la 43) mi-aș dori să-i mai dau o șansă. Dovadă live că nu e de citit în stagii timpurii de experiență, ci mult mai târziu.
5. Pământul sfărâmat de N.K. Jemisin
(în română la Paladin)
Singurul continent al planetei, numit în mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare. O dată la câteva sute de ani, locuitorii lui au de înfruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pământului se dezlănţuie într-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii şi-al luptei pentru supravieţuire. Sfârşitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problemă. Ce e de făcut când sistemul rigid în care trăieşti se teme de tine, manipulează şi ucide cu sânge rece?
Pentru Essun n-are importanţă că lumea e în ruine. O s-o distrugă chiar ea dacă numai aşa poate să se răzbune.
CE: Trilogia science fantasy Broken Earth se desfășoară pe un continent masiv numit Neclintirea, într-un Pământ din viitorul îndepărtat, afectat de dezastre periodice cunoscute sub numele de Anotimpuri. Aceste Anotimpuri nu sunt doar simple furtuni dezastruoase: sunt evenimente masive, apocaliptice, care durează generații întregi, remodelând lumea și locuitorii ei. Cei care supraviețuiesc se înghesuie în comunități protejate care încearcă să aștepte distrugerea, apoi se târăsc afară și reconstruiesc civilizația înainte de următorul eveniment. Există, de asemenea, rămășițe ale unei civilizații avansate care persistă de-a lungul distrugerii: cristale gigantice, plutitoare, numite Obeliscuri.
Printre supraviețuitorii umanității se află „orogenii”, indivizi care pot extrage o putere magică incredibilă din rezervoarele Pământului. Dar, deși acești orogeni servesc un scop util pentru societate, pregătirea și felul în care sunt tratați sunt brutale. Ei sunt luați de acasă de mici și aduși la Ordin, care îi antrenează și îi certifică sub supravegherea Gardienilor.
În esența sa, trilogia Broken Earth este o poveste despre cine deține puterea în lume și despre modul în care societatea se folosește și profită de cei pe care îi marginalizează, precum și despre distrugerea pe care o poate provoca puterea absolută. În Al cincilea anotimp, Jemisin expune o narațiune ambițioasă într-o lume uimitor de complexă și vie, cu o poveste care abordează problemele sistemice legate de opresiune și putere. (sursa)
Toate cele 3 romane (fiecare în parte) au câștigat premiul Hugo, o premieră în istoria literaturii de gen, iar ultimul și Nebula și Locus.
(mai multe detalii aveți în recenzia pe care i-am făcut-o aici)
DE CE: Calitățile majore ale acestei serii, complexitatea și originalitatea chiar deosebite și profund atipice în fantasy (eu de altfel o consider science fantasy sau chiar SF post-apocaliptic în mod real), lucrează și împotriva ei. Jemisin folosește un tertip narativ spectaculos (la revelarea de la final), dar care până acolo fragmentează puternic textul, și un stil neconvențional de narațiune la persoana a II-a (cartea vorbește direct cu tine, cititorul), care la fel are un rol spectaculos de eficient într-o revelație, dar o face bizar de citit.
Toate acestea se combină pentru a creea o lectură puternic fragmentată (și cu personaje principale cu care nu poți empatiza, fiindcă nu le ai povestea întreagă și le percepi greșit) și trebuie să ai răbdare 3 volume groase până când se leagă toate între ele și brusc defectele devin lovituri auctoriale de maestru, iar seria ceva de nedescris (în sensul bun).
Puțin probabil ca o asemenea răbdare „de forță” să o aibă un cititor fără o experiență destul de lungă…
4. Worldbreaker Saga de Kameron Hurley
(nu s-a tradus în română, dar ar merita!)
În pragul unui eveniment catastrofic recurent, cunoscut pentru că poate distruge națiuni și remodela continente, o orfană cu probleme evită moartea și sclavia pentru a-și descoperi propriul trecut sângeros… în timp ce o lume intră în război cu ea însăși.
În regatul înghețat Saiduan, invadatori din alt tărâm decimează orașe întregi, lăsând în urmă doar cenușă și ruine. Pe măsură ce steaua întunecată a cataclismului se ridică, un conducător ilegitim are misiunea de a ține unită o țară fracturată de războiul civil, unui tânăr luptător precoce i se cere să-și trădeze familia, iar un general pe jumătate Dhai trebuie să aleagă între eradicarea poporului tatălui său ori loialitatea față de împărăteasa ei străină.
Prin alianțe tensionate și trădări devastatoare, Dhai și aliații lor încearcă să țină piept unei forțe aparent de neoprit, în timp ce națiunile inamice se pregătesc pentru o reuniune a unor lumi la fel de vechi ca și universul însuși. În cele din urmă, o lume se va ridica – și multe vor pieri.
CE: Malazan scris de Jemisin, l-aș rezuma eu, deci recomandată maxim fanilor de Malazan și a celor de Pământul Sfărâmat (sau de Jemisin în general). Motiv din care sper să fie preluată cândva ori de Nemira, ori de Paladin (dar nu cred, pentru că e complexă și publicul român nu cumpără cărți complexe).
Saga science fantasy a Distrugătorilor de Lumi are loc într-un univers guvernat de puterea unor obiecte cerești numite „sateliți”, care le conferă puteri unice celor care le pot canaliza influența. Nu există niciodată doi sateliți pe cer în același timp, asigurându-se că niciun vrăjitor nu își păstrează dominația pentru totdeauna. Dar la fiecare două mii de ani, toți sateliții apar pe cer împreună, inclusiv un satelit care apare doar pentru această singură perioadă: cel numit Oma.
În timpul acestui eveniment, oamenii încep să treacă prin crăpăturile dintre versiunile alternative ale lumii, în care alegerile au fost diferite, iar dublurile abundă. Aici, multe plante sunt semiconștiente, bestiile toxice și uriașe, iar oamenii sunt blocați în conflicte vechi de colonialism și pasivitate, până în zilele în care obiectele din cer se reunesc din nou. Când cerul se va sparge, doar o singură lume va supraviețui. Și multe vor pieri.
Ca amuzament, seria are următorul dislaimer: „Această serie conține teme și situații pentru adulți, inclusiv: automutilare, genocid, copii masacrați, abuz, răpire, sânge, PTSD, agresiune sexuală împotriva bărbaților, discriminare rasială și religioasă/sclavie, violență, abuz fizic, relații abuzive, război, tortură, mutilare, intimidare, moartea unui părinte, moarte prin foc, alcool/beție, fumat, horror corporal, canibalism.”(sursa) Ați fost avertizați 🙂
DE CE: După cum spuneam, pare un Malazan scris de Jemisin – dens și exagerat de complex (stil Malazan), dar scris din perspective atipice ca gen și rasă (stil Jemisin) și în plus cu multe elemente foarte, foarte, foarte dure (da, de la viol împotriva bărbaților – și inclusiv exterminarea lor – la genocid rasist și la canibalism cu rețete detaliate de gătire).
Când am lecturat primul volum mi s-a părut unul dintre cele mai captivante din viața mea (odată ce începeam să citesc la el eram complet fascinat), dar de fiecare dată când luam pauză, fie și o zi-două, uitam aproape tot, așa că revenirea era mereu un efort de readaptare. După o vreme, revenirea la el îmi dădea aceeași senzație ca obligația de a trece la învățat pentru vreun examen de la facultate, așa că am renunțat. Cred și că este unul dintre acele puține cazuri când ar fi mai facilă lectura în traducere.
În rezumat, o carte absolut memorabilă și profund originală și captivantă, dar o lectură atât de obositoare că nu poate fi recomandată decât pentru vreun concediu la munte, unde să te afunzi în ea non-stop și nederanjat.
3. Prințul nimicului de R. Scott Bakker
(în română la Tritonic – nu mai există link)
La doua mii de ani dupa Apocalips, Shirahul celor O Mie de Temple a declarat Razboiul Sfant pentru a smulge Orasul Sfant al Ultimului Profet din mainile locuitorilor infideli.
Spioni, vrajitori, razboinici isi unesc destinele in peste patru mii de ani de istorie. A doua Apocalipsa este aproape.
CE: Opera lui Scott Bakker este dominată de o serie extinsă, cunoscută informal sub numele de A doua Apocalipsă, pe care a început să o dezvolte în anii 1980, în timp ce era student. Inițial, seria a fost planificată ca o trilogie, primele două cărți fiind intitulate The Prince of Nothing și The Aspect-Emperor. Cea de-a treia carte a fost denumită de Bakker Cartea care nu trebuie numită, deoarece titlul acestei cărți este considerat a fi un spoiler pentru volumele precedente. Cu toate acestea, când Bakker a început să scrie seria la începutul anilor 2000, a considerat necesar să împartă fiecare dintre cele trei romane în propria subserie pentru a încorpora toate personajele, temele și ideile pe care dorea să le exploreze.
Trilogia epic fantasy Prințul Nimicului a fost publicată în engleză între 2003 și 2006. Aceasta descrie povestea războiului sfânt lansat de regatele Inrithi împotriva păgânilor Fanim din sud pentru a recupera orașul sfânt Shimeh pentru credincioși. În timpul războiului, un bărbat pe nume Anasûrimbor Kellhus se ridică din obscuritate și devine o figură extrem de puternică și influentă, iar în timpul acestuia se descoperă că și Consiliul, o alianță străveche de forțe unite prin venerarea legendarului Ne-Dumnezeu, o forță nihilistă de distrugere, manipulează evenimentele pentru a deschide calea pentru întoarcerea lui în lumea muritorilor, o a doua Apocalipsă care să o urmeze pe prima.
Această trilogie detaliază apariția lui Anasûrimbor Kellhus, un strălucit războinic monastic, în timp ce preia controlul unui război sfânt și al inimilor și minților liderilor săi. Kellhus prezintă puteri incredibile de predicție și persuasiune, care derivă din cunoașterea profundă a raționalității, a prejudecăților cognitive și a cauzalității, așa cum au fost descoperite de către Dûnyain, o sectă monastică secretă. Pe măsură ce Kellhus trece de la lider militar la profet divin, Drusas Achamian, vrăjitorul care i-a fost mentor lui Kellhus, ajunge să realizeze că elevul său ar putea fi vestitorul celei de-a doua Apocalipse.
Seria Prințul Nimicului are loc pe continentul fictiv Eärwa, care este separat de un alt continent la est (menționat, dar nevăzut), numit Eänna. Principalii locuitori din Eärwa sunt oameni, dar au fost precedați de Nonmen (sau Cûnuroi), ființe nemuritoare care au înnebunit odată cu acumularea de secole de memorie, și de Inchoroi, ființe extraterestre care au aterizat forțat în nordul Eärwa. Mașinăriile acestor creaturi au dus atât la căderea Nonmenilor, cât și, cu ajutorul unui grup de vrăjitori umani cunoscuți sub numele de Consiliu, la invocarea lui Mog-Pharau, Ne-Dumnezeul. Acest eveniment, cunoscut sub numele de Prima Apocalipsă, a provocat prăbușirea celei mai mari părți a civilizației umane, dar a fost oprit prin eforturile vrăjitorului Seswatha și ale lui Anasûrimbor Celmomas, ultimul dintr-o linie de regalitate. Societatea a fost în cele din urmă reconstruită după acest eveniment, care a devenit mai mult legendă decât istorie. Cu toate acestea, Consiliul s-a străduit în continuare să îl aducă înapoi pe Ne-Dumnezeu și să termine planul pe care îl începuse cu mii de ani înainte. Acțiunea trilogiei este limitată la zona celor Trei Mări, unde trăiesc mai multe națiuni umane, etnii și religii.
Trăsătura cheie care distinge seria Prințul Nimicului de contemporanii săi este importanța filosofiei în această operă. Intriga, personajele, decorul și metafizica din Prințul Nimicului sunt împletite cu poziții filosofice unice pentru serie.
DE CE: Aici mi-e mai greu să argumentez pro și contra, din moment ce eu nu am reușit s-o citesc (am încercat în original, deci nu e de vină traducerea, uneori o problemă serioasă la Tritonic, chiar dacă nu la nivel Rao). Presupun că are multiple calități, din moment ce are atâția fani și da, rezumatul de mai sus sună fascinant, dar mie mi s-a părut imposibil de citit ca înțelegere. Adică e atât de densă și de „te arunc direct în vârtej cu zero expozițiune” că eu nu am înțeles nimic. Probabil necesită mult mai multă răbdare decât pot eu să ofer când am lista TBR uriașă…
Pe bune, am citit și tot citit și nu pricepeam nimic, până am renunțat. Stimă cui o poate aprecia, că cert nu-i o carte simplă sau prost scrisă, dar e un efort colosal la lectură.
2. Ciclul Solar de Gene Wolfe
(în română parțial la ed. Leda – nu mai există link; parțial la ed. Alexandria – nu mai există link; parțial netradus)
Pamantul a imbatranit si soarele e pe moarte. In marea Citadela a Orasului Nepieritor, Severian, ucenic in Ghilda Tortionarilor, isi calca juramantul. Exilat, Severian isi incepe odiseea fantastica prin lumea intunecata si plina de primejdii a unui viitor indepartat.
In adancurile intunecate ale unui viitor fantastic, tortionarul Severian isi continua calatoria de exilat catre cetatea Thrax. Poarta cu el vechea spada Terminus Est si Gheara Conciliatorului, o superba gema inzestrata cu o putere extraterestra. Intr-o lume de frumuseti magice si amenintari cumplite, Severian se indreapta, pe un drum plin de primejdii, catre propriul sau destin.
Sub cerul care moare, Severian, tortionarul cazut in dizgratie, ajunge in cele din urma in Thrax, Orasul Odailor fara Ferestre – locul exilului sau. Dar odiseea pelerinului ratacitor nu s-a incheiat inca si, impins de destinul sau puternic si de nepatruns, el urca in stravechii munti de pe Urth. Caci un intuneric devorator roade din inima Vechiului Soare, iar soarta planetei Urth depinde de intoarcerea Conciliatorului, Noul Soare de mult prevestit.
CE: Tetralogia science-fantasy a Soarelui Nou (ed. Leda) relatează călătoria lui Severian, un torționar de meserie care este dezonorat și obligat să rătăcească. Este o narațiune la persoana întâi, aparent tradusă de Wolfe în limba engleză contemporană, plasată într-un viitor îndepărtat, când Soarele s-a întunecat și Pământul este mai rece (o poveste de tipul „Dying Earth”). Severian trăiește într-o națiune numită Commonwealth, condusă de Autarh, în emisfera sudică. Aceasta se află în război cu Ascia, vecina sa nordică totalitară, care este controlată de ființe de mărimea unui munte, din oceane, care doresc să înrobească omenirea.
În tetralogia Soarelui Lung (ed. Alexandria), tânărul Silk, motivat de inspirația divină, se confruntă cu un ghem de intrigi sângeroase și revoluții, în lupta pentru eliberarea orașul Viron din ghearele și comploturile unui grup misterios și bine ascuns. Celelalte orașe-stat din enorma astronavă generațională, cunoscută de locuitorii săi drept Whorl, se implică și ele în conflict – dar de ambele părți încep să apară și misterioșii zei, o familie disfuncțională de ființe cu super-puteri, capabile să preia pe oricine în stăpânire, oricând.
În trilogia Soarelui Scurt (netradusă deloc), Horn, cronicarul epopeii lui Silk în seria anterioară, trece la nararea propriei sale vieți, grele, de pe planeta Blue, pe care au debarcat cei de pe Whorl. Pentru că problemele îi copleșesc pe coloniști, Horn se hotărăște să plece în căutarea lui Silk, devenit o figură legendară, un profet mitic, pentru a-i cere salvarea. Horn scrie despre amintirile sale de pe nava spațială, despre aventurile pe mările periculoase de pe Blue, dar și prin junglele planetei pereche, Green, infestate cu inhumi, straniile creaturi reptiliene, inteligente și însetate de sânge uman. Ambele planete au fost însă locuite (sau doar vizitate) cândva și de Vecini, extratereștri și mai diferiți de oameni decât vampirii capabili să se deghizeze în coloniști (atât de bine că uneori uită și ei că nu-s oameni).
DE CE: Pentru mine, Ciclul Solar este una dintre marile pasiuni literare ale vieții și îl ador. Îl consider (în original, scriitura poetică a lui Wolfe fiind clar intraductibilă, se pierde splendoarea formei și rămâne doar povestea, bună și ea, ce-i drept) un adevărat cânt ce include și imaginație de scară peste-epică, și personaje fascinante și surprinzătoare, și world-builduing captivant și, în prima tetralogie, extrem de original (iar în a doua și a treia realist), și twisturi neașteptate și o întreagă bogăție subterană de aluzii (nu numai la cultura noastră, dar și la civilizații precendente în universul narativ).
Dar înțeleg de ce mulți cititori fug de el și de ce în traducere nu are succes de vânzări. Tocmai pentru că este ceva atât de enorm în complexitate și scară și lentoare, dar și uneori efectiv dificil de citit la propriu (adică citești textul și nu înțelegi ce ‘zda mă-sii vrea autorul de la viața noastră, sau are o carte întreagă povestită de personaj într-un dialect de engleză viitoare), încât pare, și este, o provocare greu de asumat și încă și mai greu de dus până la capăt pentru un cititor din lumea actuală.
E aproape, dacă pot să exagerez puțin în comparație, o experiență similară cu citirea Bibliei (pe care da, am citit-o): se ascunde acolo un ocean de semnificații, dar merită lupta cu limbajul atipic și cu ritmul aleator și cu nevoia de a stagna pe unele fragmente pentru a le descifra sensul?
Răspunsul depinde de fiecare, dar cert va fi Nu de la cititorii mai începători sau grăbiți – și adesea și de la restul.
1. Cronicile malazane de Steven Erikson
(în română la Nemira)
Forte oculte, creaturi din puternice rase ancestrale si povesti incalcite se intalnesc intr-o saga fantasy care a cucerit milioane de cititori.
Imperiul Malazan fierbe din pricina nemultumirilor, iar legiunile sunt insetate de razbunare. Numai orasul Darujhistan rezista.
Sergentul Whiskeyjack si brigada Arzatorilor de Poduri primesc o misiune sinucigasa, pentru a cuceri metropola in numele Malazanului.
CE: Cronicile Malazan este o serie epic fantasy care descrie o perioadă de tulburări în istoria Imperiului Malazan și a celorlalte națiuni care îi împart lumea, cum ar fi Lether. Seria încorporează un număr vast de personaje (umane, nemuritoare și non-umane), intrigi, subintrigi, teme și locații. Spre deosebire de cele mai multe serii fantasy, care descriu o singură poveste mare împărțită în volume mai mici, Malazan este formată în cea mai mare parte din romane distincte, cu propriile povești independente, doar unele personaje având continuitate între volume. Cel mai apropiat lucru de o intrigă principală în cărți urmărește mașinațiunile unei divinități numită Zeul Șchiop, care a fost închisă pe lumea Malazan și încearcă să evadeze.
În 1981, doi studenți canadieni au început să joace jocuri RPG în timpul facultății, folosind regulile Dungeons and Dragons. Nu le-au plăcut, așa că au început să le schimbe. Au descoperit că stilul tradițional de joc – ucizi monștri pentru pradă – era cam simplist și s-au gândit mai mult la cine erau acești monștri, la importanța poveștilor personajelor și la faptul că elaborarea unei campanii tragice era mai satisfăcătoare decât elaborarea unei campanii eroice.
Steve Rune Lundin și Ian Cameron Esslemont au studiat arheologie și antropologie și, la fel ca mulți dintre cei care aveau cam 20 de ani la începutul anilor 1980, erau pasionați de jocuri. Au dezvoltat împreună o lume, una care evita sistemul de magie și rasele standard D&D, în favoarea unor noi civilizații. Unele dintre acestea erau încă familiare, cum ar fi Tiste, elfi nemuritori împărțiți în mai multe subrase certărețe, dar altele erau mai neobișnuite, cum ar fi K’Chain Che’Malle. Aceștia erau dinozauri inteligenți, care foloseau o formă de magie bazată pe gravitație. Mai interesant era faptul că lumea prezenta o evoluție științifică reală, cu mai multe cicluri de viață distincte ale fiecărei rase existente, pe o perioadă de sute de mii de ani, și un sistem magic extrem de complex bazat pe manipularea altor universuri (sau „warrens”).
Seria Malazan nu urmează o intrigă liniară, adică romanele nu sunt scrise în mod direct și cronologic. În schimb, poveștile au loc într-o manieră semiliniară, adesea un roman acoperind o zonă a lumii într-un anumit moment, în timp ce următorul roman se suprapune peste același interval de timp, dar într-o altă zonă a lumii. (sursa)
Malazan conține multe teme legate de inegalitatea socio-economică și de nedreptatea socială, cum ar fi egalitatea de gen, precum și inevitabilitatea și rolul artei în colapsul civilizațional și multe alte teme înrădăcinate într-o deconstrucție postmodernistă și post-structuralistă a genului fantasy și a realismului magic. Per total este totuși atât de fragmentată încât nu pot rezuma intriga seriei în alt fel decât foarte generalul „frământări de putere interconectate pe-o întreagă lume”, iar fiecare roman are propria sa linie narativă.
Ca un exemplu vă dau descrierea de la romanul II, Porțile casei morților: „În vastul domeniu al Celor Șapte Orașe, în deșertul sfânt Raraku, clarvăzătoarea Sha’ik și adepții ei se pregătesc pentru mult profețita revoltă cunoscută sub numele de Vâltoare. Fără precedent ca mărime și sălbăticie, acest vârtej de fanatism și sete de sânge va implica Imperiul Malazan într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte pe care le-a cunoscut vreodată, modelând destine și dând naștere la legende.”.
DE CE: Pentru mine Malazan e pe locul 1 ca dificultate nu pentru că ar fi greu de citit textul în sine, ca la Wolfe sau Clarke (nu e), sau scris bizar (ca la Jemisin), sau necesitând cunoștințe prealabile (ca la Mitago sau Baru), ci pur și simplu datorită complexității excesive a worldbuildingului.
Cu zero expozițiune pe deasupra, aspect pentru care Erikson este celebru și îl apără cu ferocitate, indiferent la valurile de plângeri; și nu-l ușurează nici pe parcurs, cum fac mulți dintre autorii moderni. Pur și simplu ești aruncat în ocean fără să știi să înoți și nici ulterior nu ți se aruncă vreo scândură frântă. „Ești pe cont propriu, mothafucker, take it or leave it!”(la mine a fost ”leave it and fuck you too. Twice.”).
O lume atât de enormă, cu un ghem atât de extins și complicat de conflicte și intrigi, cu rase atât de multe și complicate și facțiuni atât de alambicate și personaje atât de numeroase… încât efortul de a urmări povestea este pur și simplu copleșitor. Lectura de Malazan nu este deloc loisir, ci quest și survival test.
Merită acest efort? Depinde, ca și la altele, de fiecare cititor. La mine a fost Nu. Pentru alții, mulți afară și puțini în România, provocarea a fost acceptată cu plăcere.
De gustibus, dar cert printre supraviețuitorii dârji care au rămas fani malazani nu există vreun începător în fantasy…
Imaginea reprezentativă de Walter Böhm @ Pixabay
Ca surse, „CE”-urile sunt traduse de pe wikipedia (acolo unde nu-s menționate surse direct în text)
Blogul de SeFe 