10 cărți SF entry-level (de inițiere)

Dacă tot am făcut un top entry level de inițiere în fantasy (aici) și unul fantasy pentru avansați (aici), m-am gândit că ar putea fi interesante și echivalentele lor SF.

Așa că azi începem cu cel de inițiere în science fiction. Așa cum ziceam și la fantasy, am definit acest „entry level” NU ca „low level”, adică nu pentru sefiști începători (dar totuși sefiști deja, chiar dacă la nivelul 1 din 10); deci nu cărți SF ușor de citit fără a cere experiență și, simultan, totuși, de calitate.

Nu, mi-am dorit să fac un top chiar entry în sensul cel mai pur, de cărți care să permită „tranziția” în gen a unor cititori chiar zero la SF – și capturarea lor întru gen. Spre deosebire de echivalentul fantasy, unde „țintele”-s adesea mai „literați” și recomandările nu sunt toate cele mai facile la lectură, ci pur și simplu cele mai „dulci” trepte de intrare dinspre mainstream, SF-ul este o literatură adresată adesea și celor care nu-s neapărat cititori în general (ingineri, gameri, „tehnico-realiști” de toate denominațiile), așa că de data aceasta am ales cărți care chiar o să fie și simplu de citit rapid.

Și nu spun „ținte” întâmplător (sau din obișnuință, că-s eu militar), ci pentru că am avut anumite publicuri în minte (trecute la fiecare carte în parte).

(unde lipsesc diacriticele în descriere – rog adresarea plângerii către editură, e doar una din cele 2 citate…)


10. Jocul lui Ender de Orson Scott Card – pentru gameri; pentru (foarte) tineri; pentru militari

(în română la ed. Nemira, aici)

Au trecut mai bine de o sută de ani de când pământenii se luptă cu gândacii, o rasă de extratereștri care doresc exterminarea umanității.

Andrew „Ender“ Wiggin este recrutat de guvern și trimis să se instruiască într-o academie militară de elită. Deși are doar șase ani, el face față cu brio antrenamentelor tot mai dure desfășurate la Școala de Luptă, dovedindu-se un strateg strălucit.

Dar e posibil, oare, ca un copil să fie geniul militar capabil să salveze omenirea de la pieire?

Singurătatea, disperarea și o chemare misterioasă riscă să îl înfrângă pe Ender înainte de bătălia finală ce reprezintă testul de absolvire.

CE: Jocul lui Ender (Ender’s Game) este un roman military science-fiction din 1985 al autorului american Orson Scott Card. Plasat la o dată nespecificată în viitorul Pământului, romanul prezintă o omenire în pericol după două conflicte cu o specie extraterestră insectoidă pe care o numesc „gândacii”. Pentru a se pregăti pentru o anticipată a treia invazie, forța militară internațională a Pământului recrutează copii mici, inclusiv pe protagonistul romanului, Andrew „Ender” Wiggin, pentru a fi antrenați ca ofițeri de elită. Copiii învață strategia militară și leadership-ul jucând jocuri de război din ce în ce mai dificile, inclusiv unele în gravitație zero, unde se dezvăluie geniul tactic al lui Ender.

A devenit o lectură recomandată pentru multe structuri militare, inclusiv pentru Corpul Pușcașilor Marini al Statelor Unite. Jocul lui Ender a fost recunoscut drept „cel mai bun roman” prin Premiul Nebula 1985 și Premiul Hugo 1986. Cele patru continuări ale sale – Vorbitor în numele morților (1986), Xenocid (1991), Copiii minții (1996) și Ender în exil (2008) – urmăresc călătoriile ulterioare ale lui Ender în multe lumi diferite din galaxie. În plus, nuvela ulterioară Războiul darurilor (2007) și romanul Umbra lui Ender (1999), precum și alte romane din saga Umbrei, au loc în aceeași perioadă de timp cu originalul.

DE CE: În primul rând, este atât de accesibilă (poveste liniară) și captivantă, plus despre un personaj copil, încât este introducerea perfectă pentru adolescenți spre SF, fără să sufere de tarele specifice YA-ului; eu am citit-o la 16 ani, dar cred sincer că poate fi deja citită de la 13 fără probleme; și, simultan, poate fi citită și recitită și de adulți de orice vârstă.

Apoi, este o carte fascinantă despre gândirea out-of-the-box în tactică, motiv din care chiar le este real recomandată studenților militari americani de către academiile lor (ca și Heinlein, de exemplu). Așa că, evident, este o introducere perfectă în SF pentru militari.

Și, fiind practic o poveste liniară efectiv împărțită pe levels, quests și bosses, este o recomandare bună și pentru gameri (chiar dacă cea mai bună pentru ei e ceva mai jos).


9. Stea dublă (Substituirea) de Robert A. Heinein – pentru fanii de thrillere; pentru fanii de intrigi politice

(în română la ed. Paladin, aici)

Pentru început vreau să-mi juri solemn că nici măcar în somn nu vei vorbi despre ce vei afla în continuare.

Intrigi politice, conspiraţii interplanetare, crime, răpiri, răsturnări de situaţie… şi un secret uriaş, a cărui dezvăluire ar putea pune în pericol siguranţa întregii galaxii.

Dacă vreodată Satana l-ar înlocui pe Dumnezeu, ar considera că este necesar să-şi asume atributele Divinităţii.

CE: Double Star (Stea dublă) este un roman științifico-fantastic al scriitorului american Robert A. Heinlein, apărut pentru prima dată în foileton în Astounding Science Fiction (februarie, martie și aprilie 1956) și publicat în volum în același an.

A primit în 1956 Premiul Hugo pentru cel mai bun roman (primul Hugo acordat autorului).

Acțiunea romanului este plasată în viitor, când Luna, Marte, Venus și sateliții lui Jupiter au fost colonizați, iar sistemul solar este guvernat de o democrație parlamentară, dintr-o capitală de pe Lună. Rasa extraterestră autohtonă care locuiește pe Marte a fost recent admisă (ca cetățeni) în guvernarea sistemului solar dominat de oameni.

Povestea, spusă la persoana întâi, este centrată pe actorul Lawrence Smith (numele de scenă Lorenzo Smythe, cunoscut și sub numele de „Marele Lorenzo”). Un actor și imitator strălucit, el este în criză de bani atunci când un astronaut îl angajează drept dublură (sosie) pentru o persoană publică nespecificată, dar aflată în pericol. Abia când se află în drum spre Marte află că va trebui să se dea drept unul dintre cei mai importanți politicieni din sistemul solar (și unul cu ale cărui opinii Smith nu este deloc de acord): John Joseph Bonforte, liderul coaliției Expansioniste (nota mea: un Trump).

DE CE: Stea dublă (habar nu am de unde opțiunea de a schimba titlul în ediția nouă, deși evident cel original are o semnificație relevantă în context) este o foarte bună introducere spre SF în primul rând pentru fanii de seriale gen Game of Cards, fiindcă este tot o perspectivă din interior în marea minciună fake și cinică numită politică – iar fundalul marțian este de fapt doar un fundal, așa că nu oferă nicio provocare de netrecut pentru mainstreameri.

În plus, este o ofertă bună pentru fanii de thrillere și, cred, chiar dacă mai pe departe, chiar și pentru fanteziștii corupți de Martin la intrigi peste intrigi (deși e o ofertă mai simplistă, de entry level).

recenzie aici


8. Ready Player One de Ernest Cline – pentru gameri; pentru nostalgici optzeciști (generația X)

(în română la ed. Nemira, aici)

In 2045, lumea noastra nu este locul in care ai vrea sa traiesti. Singurele momente cand Wade Watts se simte in viata sunt cand evadeaza in OASIS, o utopie virtuala vasta, unde aproape toti oamenii isi petrec zilele.

Cand excentricul creator al OASIS-ului moare, lasa in urma o multime de enigme bazate pe obsesia lui pentru cultura pop din deceniile trecute. Iar cine le va rezolva primul va mosteni imensa lui avere si controlul total asupra OASIS.

Wade reuseste primul sa rezolve puzzle-ul cu care incepe jocul. Deodata intra in joc cu rivali care sunt gata sa ucida pentru premiul cel mare. Cursa pe viata si pe moarte a inceput si nu poate supravietui decat daca o castiga.

CE: Ready Player One este un roman science-fiction din 2011 și romanul de debut al autorului american Ernest Cline.

Povestea, plasată într-o distopie din anul 2045, îl urmărește pe protagonistul Wade Watts în căutarea unui „ou de Paște” (comoară ascunsă) într-un joc de realitate virtuală la nivel mondial, a cărui descoperire l-ar duce la moștenirea averii creatorului jocului. În anii 2040, lumea a fost cuprinsă de o criză energetică cauzată de epuizarea combustibililor fosili și de consecințele poluării, ale încălzirii globale și ale suprapopulării, provocând probleme sociale, sărăcie și stagnare economică pe scară largă.

Pentru a scăpa de declinul cu care se confruntă lumea lor, oamenii se îndreaptă către OASIS, un simulator de realitate virtuală accesibil jucătorilor care folosesc viziere și tehnologie haptică, cum ar fi mănușile. Acesta funcționează atât ca un MMORPG, cât și ca o lume virtuală, moneda sa fiind cea mai stabilă din lumea reală. A fost creat de James Donovan Halliday (nota mea: evident aluzie la Steve Jobs), fondator al Gregarious Simulation Systems (fost Gregarious Games), care a realizat un videoclip postum în care a declarat public că a lăsat un „ou de Paște” în interiorul OASIS, iar prima persoană care îl va găsi va moșteni proprietatea corporației sale, precum și controlul complet al OASIS-ului însuși, care valorează trilioane de dolari.

DE CE: Deși ziceam mai sus de Ender că, prin interpretare, poate fi o bună opțiune de citit pentru gameri, adevărata carte despre gameri, pentru gameri, scrisă de un gamer, este aceasta. Nu mai e vorba de nicio metaforă: e la propriu o carte cu levels, quests și bosses, iar aluziile (mai străvezii sau nu) sunt la jocuri și persoane reale din lumea gamingului și eventual IT în general.

Pentru o trecere naturală de la a juca SF la a citi SF, nici că poate exista opțiune mai bună! Și nici nu oferă vreo provocare intelectuală, deci nimic de speriat 🙂

Pe de altă parte, e atât de plină de aluzii la anii 80, încât este o carte extrem de atractivă prin nostalgie pentru Generația X. Deși mai degrabă cei pre-digitali din Vest, nu cei de aici (eu fiind unul), unde noi trăiam pur analogic – sau chiar la felinar și lampă cu gaz, remember? – frigul și întunericul; de regăsit în alt subgen, postapocalipticul.


7. Interdependența de John Scalzi – pentru fanii de intrigi politice; pentru cititorii de vacanță

(în română la ed. Nemira, aici)

PREMIUL LOCUS 2018; FINALIST HUGO 2018
În universul nostru, călătoria cu viteza luminii nu a fost posibilă până la descoperirea Fluxului. Un câmp extradimensional la care avem acces în anumite momente și care ne poate transporta la distanțe teribil de mari.

Oamenii călătoresc tot mai departe, ajungând să uite de primul lor cămin și să creeze un nou imperiu în care toate avanposturile sunt dependente unele de celelalte. Războaiele nu sunt posibile, iar imperiul controlează totul printr-un sistem foarte strict în care se îmbină monopolurile cu dependența de resurse.

Însă, deși Fluxul este etern, el nu e și stabil. Așa cum un râu își modifică uneori cursul, și Fluxul își schimbă mișcarea, lăsând unele lumi pământene fără posibilitatea de a mai călători vreodată cu viteza luminii.

Un om de știință, un căpitan de navă și Împăraxul trebuie să găsească o soluție înainte ca întregul imperiu să se prăbușească.

CE: Interdependența (Interdependency) este o trilogie space opera a scriitorului american John Scalzi (care inițial o voia duologie, dar a avut succes), publicată între 2017 și 2020.

Interdependența este un imperiu uman milenar format din 48 de sisteme stelare conectate prin intermediul Fluxului, o rețea de ” curente” care permite călătorii mai rapide decât lumina. Fiecare curent este unidirecțional și are un punct de intrare și un punct de ieșire. Nu există o comunicare mai rapidă decât lumina mai bună decât Fluxul, iar călătoriile interstelare nu sunt instantanee – navele care transportă corespondență sau pasageri din capitala imperiului, sistemul cu cele mai multe conexiuni cu Fluxul, ajung la Capăt, cel mai îndepărtat, nouă luni mai târziu – dar rețeaua permite un comerț intersistemic care întreține viața.

Ca fenomen natural, Fluxul este puțin înțeles; Pământul s-a deconectat de la rețea cu mii de ani în urmă, iar civilizația din alt sistem s-a prăbușit mai recent, când ruta li s-a închis brusc.

Megacorporațiile deținute de familii nobile controlează tot comerțul interstelar în economia mercantilă a Interdependenței; una dintre ele, Casa Wu, este familia imperială. Casele comerciale sunt incredibil de bogate datorită monopolurilor sancționate de guvern și prin colectarea taxelor de trecere la „găvane”, intrările și ieșirile de pe căile de circulație. Religia de stat, cu Emperox drept șef(ă) titular(ă), proclamă Interdependența ca fiind o societate sancționată de divinitate.

DE CE: La fel ca și Stea dublă, Interdependența este în principal despre intrigi și politică; pe deasupra are o abordare mult mai modernă, cu sex din belșug, LGBT și feminism mai updatat, așa că este și mai captivantă pentru cititorul (și cititoarea) casual din prezent.

Pe deasupra, are poleiala de SF atât de subțire (pe muchia ridicolului pentru experimentați, sincer vorbind), încât e mai degrabă o carte despre manevre de birou într-o corporație – așa că e foarte accesibilă ca lectură casual, de vacanță, tocmai pentru corporatiștii care nu au timp de profundisme.

recenzie aici


6. Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke – pentru sociologi; pentru pesimiștii deja deprimați; pentru conspiraționiști

(în română la ed. Nemira, aici)

Intr-o zi, deasupra fiecarui oras mare de pe planeta apare cate o nava spatiala. Inauntrul lor se ascunde o rasa extraterestra superioara noua din toate punctele de vedere: intelectual, tehnologic, dar mai ales militar. La inceput, planurile lor par benefice: aduc pacea pe Pamant, inlatura saracia si elimina criminalitatea.

Primesc numele de Overlorzi, protectorii Pamantului. Multi oameni continua totusi sa reziste puterii lor, convinsi ca Overlorzii urmaresc o agenda proprie. Venirea lor sa fie oare epoca de aur a umanitatii?

CE: Sfârșitul copilăriei (Childhood’s End) este un roman științifico-fantastic din 1953 al autorului britanic Arthur C. Clarke. Povestea urmărește invadarea pașnică a Pământului de către misterioșii Overlorzi, a căror sosire dă startul unor decenii de aparentă utopie sub conducerea indirectă a extratereștrilor, dar cu prețul identității și culturii umane.

Ideea lui Clarke pentru carte a început cu povestirea sa „Guardian Angel” (publicată în New Worlds #8, iarna 1950), pe care a extins-o în 1952, încorporând-o ca prima parte a cărții, „Pământul și Overlorzii”. Finalizat și publicat în 1953, Childhood’s End a epuizat primul tiraj, a primit recenzii bune și a devenit primul roman de succes al lui Clarke. Cartea este adesea considerată atât de cititori, cât și de critici ca fiind cel mai bun roman al lui Clarke și este descrisă drept „un clasic al literaturii de prim-contact”.

La sfârșitul secolului al XX-lea, Uniunea Sovietică și Statele Unite concurează pentru a lansa prima navă spațială pe orbită, în scopuri militare. Când nave spațiale extraterestre enorme se poziționează brusc deasupra principalelor orașe de pe Pământ, cursa spațială încetează. După o săptămână, extratereștrii anunță că își asumă supravegherea afacerilor internaționale, pentru a preveni dispariția omenirii. Ei devin cunoscuți sub numele de Overlorzi. În general, aceștia îi lasă pe oameni să își continue activitatea în felul lor, cu unele interdicții.

Unii oameni sunt suspicioși cu privire la intențiile binevoitoare ale Stăpânilor, deoarece aceștia nu se arată niciodată public. Overlordul Karellen, „Supraveghetorul pentru Pământ”, care vorbește direct (din spatele unui ecran de sticlă cu sens unic) doar cu Rikki Stormgren, secretarul general al Națiunilor Unite, îi spune lui Stormgren că Overlorzii se vor dezvălui peste 50 de ani, când omenirea se va fi obișnuit cu prezența lor. Stormgren introduce clandestin un dispozitiv pe nava lui Karellen în încercarea de a vedea adevărata formă a lui Karellen. Reușește parțial, este șocat de ceea ce vede și alege să păstreze tăcerea…

DE CE: Deși Sfârșitul copilăriei chiar este un SF pur, și el e foarte ușor de citit – pe de-o parte e destul de liniar, pe de altă parte bazat pe suspans și pe vreo 2 twist-uri destul de tari, așa că fanii de thrillere nu vor fi dezamăgiți nici aici.

În plus, privește destul de bine cum ar reacționa societatea la un prim-contact ambiguu și și la aparențe (sau nu) șocante pe baza unor prejudecăți (și a nelipsitei xenofobii) – așa că ar fi captivant pentru sociologi.

Pe deasupra, fiind vorba că de fapt nu conducem noi și nu știm dacă „ascunșii” ne vor binele, poate fi o opțiune de inițiere în SF pentru conspiraționiști, care par să se fi înzecit după pandemie… și e potrivită și pentru pesimiști, pentru că ambele categorii o pot citi și să concluzioneze: „păi nu v-am zis eu? E nasol!”


5. Poștașul de David Brin – pentru optimiștii doar temporar deprimați; pentru poștași, polițiști și militari

(în română la ed. Paladin, aici)

La paisprezece ani de la apocalipsa care a distrus organizarea teritorială americană şi a ucis majoritatea populaţiei, Gordon Kranz devine un rătăcitor care retrăieşte destinul menestrelilor medievali, colindând comunităţile de supravieţuitori, cărora le oferă, contra găzduire şi provizii, poveşti pline de speranţă.

În ziua în care îşi însuşeşte cămaşa unui poştaş pe care-l găseşte mort printre rămăşiţele unui automobil, se naşte în el ideea Statelor Unite Restaurate ale Americii.

David Brin scrie despre puterea poveştilor, despre învinşii care supravieţuiesc şi învingătorii care reconstruiesc lumea. Şi aşa aflăm că, de fapt, totul a fost, la început, o poveste.

CE: Poștașul (The Postman) este un roman științifico-fantastic de distopie (post-apocaliptică), scris de David Brin. Primele două părți au fost inițial publicate separat sub numele de „The Postman” (1982) și „Cyclops” (1984). Pe fundalul scenariului post-apocaliptic și al câtorva secvențe de acțiune, cartea este în mare parte despre conceptul de civilizație și despre simbolurile sale.

Gordon Krantz a supraviețuit Războiului Apocaliptic, dar a petrecut ani întregi traversând Statele Unite post-apocalipsă în căutarea a ceva sau a cuiva în care să poată crede din nou. În mod ironic, atunci când este forțat, fără să vrea, să își asume rolul inventat de inspector poștal al „Statelor Unite Restaurate”, el însuși devine exact ceea ce căuta: un simbol al speranței și al renașterii pentru o națiune disperată.

Mai degrabă forțat de împrejurări, Gordon face tot ce poate pentru a stabili o nouă rută poștală în nord-vestul Pacificului, unind orașe izolate și enclave care sunt dornice de comunicare cu restul lumii. Și chiar dacă în sinea lui se simte ca un impostor, în cele din urmă va trebui să ia apărarea noii societăți pe care ajută să o construiască sau să o vadă distrusă de supraviețuitori fanatici.

DE CE: Ca și restul recomandărilor din acest top, Poștașul curge destul de facil – și nici nu-i o carte prea lungă. Are pe deasupra o puternică tentă optimistă pe un fond de deprimare și dezastru, așa că poate fi atracția în genul post-apocaliptic pentru cei care se simt apăsați și cam la pământ după ultimii ani, dar în suflet rămân convinși că va urma „mai binele” (eu, mărturisesc, sunt unul dintre acești optimiști incorigibili).

Pe de altă parte, este cert o bună recomandare de încercat de către polițiști, soldați, pompieri și tot așa, toți militarizații și semi-militarizații, pentru că le confirmă cât sunt de necesare astfel de instituții pentru funcționarea unei societăți – și, dacă tot le va crește inima în piept și-i va mai consola pentru lunga listă de privațiuni ale acestor meserii (nerespectate de români, spre deosebire de alte popoare), așa că poate că vor deveni și fani SF.


4. Marțianul de Andy Weir – pentru ingineri; pentru tehnicieni și pentru „meșterii casei” în general

(în română la ed. Paladin, aici)

Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană.

Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile.

Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?

CE: Marțianul (The Martian) este romanul hard SF de debut, din 2011, al programatorului american Andy Weir. Cartea a fost inițial autopublicată pe blogul lui, în format serializat. În 2014, cartea a fost relansată după ce Crown Publishing Group a cumpărat drepturile exclusive de publicare.

Povestea îl urmărește pe un astronaut american, Mark Watney, în timp ce rămâne singur pe Marte în 2035 și trebuie să improvizeze pentru a supraviețui.

În anul 2035, echipajul misiunii Ares 3 a NASA a ajuns la Acidalia Planitia pentru o ședere planificată de o lună pe Marte. După numai șase zile marțiene, o furtună intensă de praf amenință să le răstoarne vehiculul de ascensiune de pe Marte (MAV), ceea ce i-ar bloca pe planetă. În timpul evacuării în grabă, o antenă se desprinde și îl împlântă pe astronautul Mark Watney, botanist și inginer, dezactivându-i și radioul din costumul spațial. El este aruncat de vânt și este considerat mort. În timp ce MAV-ul se clatină periculos, comandantul misiunii, Melissa Lewis, nu are de ales decât să decoleze fără a finaliza căutarea lui Watney.

Cu toate acestea, Watney nu este mort. Rănile sale se dovedesc a fi relativ minore, dar, neavând radio cu rază lungă de acțiune, nu poate comunica cu nimeni. El trebuie să se bazeze pe propriile sale resurse pentru a supraviețui. Începe un jurnal al experiențelor sale. Filozofia sa este de a „soluționa problema imediată”, rezolvând fiecare provocare pe rând, pe măsură ce se confruntă cu ele. Având în vedere că hrana este o problemă critică, deși nu imediată, începe să cultive cartofi în habitatul marțian al echipajului și arde hidrazină pentru a genera apă pentru plante. Apoi însă…. (de citit cartea pentru restul problemelor).

DE CE: Aici nu e nevoie să intru în prea multe amănunte, fiindcă deja știți toți filmul și faptul că este despre improvizații, imaginație tehnică și meștereală.

În fond, nivelul cel mai basic al SF-ului, deci numai bun ca punct de pornire pentru cei cu înclinații și pasiuni tehnice: dacă vă place să meșteriți prin casă, ce-ar fi să visați că o faceți pe Marte?

Weir chiar nu necesită nimic prea elevat pentru lectură și nici personajul nu e vreun intelectual complicat, așa că e foarte ușor de empatizat de nenumărații ingineri cu ochii blânzi pe care, de altfel, îi simpatizăm cu toții.


3. Ghidul autostopistului galactic de Douglas Adams – pentru nesofisticați; pentru oameni care în general nu citesc deloc

(în română la ed. Nemira, aici)

NU INTRA ÎN PANICĂ!

„Ideea mea preferată era să scriu ceva care să combine comedia și genul science-fiction. Această obsesie mă ducea la disperare și mă înfunda în datorii. Nimeni nu era interesat de proiectul meu. Într-un târziu, a apărut un om, un producător de emisiuni de la BBC, pe nume Simon Brett, care avea aceeași idee: să combine comedia cu genul science-fiction.“ Douglas Adams

Arthur Dent hoinărește prin galaxie cu un amic, intră în tot felul de încurcături și ajunge invariabil într-un talmeș-balmeș din care nu lipsește nimic. Cartea scriitorului britanic este o parodie SF inegalabilă, iar Douglas Adams este un magician de o inteligență sclipitoare. Ghidul autostopistului galactic rămâne lectura obligatorie pentru fanii SF, dar și pentru oricine e pasionat de sitcomurile britanice sau de Monty Python.

CE: Ghidul autostopistului galactic (The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy) este o franciză multimedia de comedie științifico-fantastică, inițiată de britanicul Douglas Adams. Inițial o comedie radiofonică din 1978 difuzată la BBC Radio 4, a fost adaptată ulterior în alte formate, inclusiv romane, spectacole de teatru, cărți de benzi desenate, un serial TV din 1981, un joc de calculator bazat pe text din 1984 și un film de lungmetraj din 2005.

Ghidul autostopistului galactic a devenit un fenomen internațional; romanele sunt cele mai larg distribuite, fiind traduse în peste 30 de limbi. Primul roman a apărut în 1979.

Seria urmărește aventurile lui Arthur Dent, un englez ghinionist, în urma distrugerii Pământului de către Vogoni (o rasă de extratereștri neplăcuți și birocratici) pentru a face loc unui culoar intergalactic. Aventurile lui Dent se intersectează cu mai multe alte personaje: Ford Prefect (un extraterestru și cercetător pentru ghidul omonim, care îl salvează pe Dent de la distrugerea Pământului), Zaphod Beeblebrox (semi-vărul excentric al lui Ford și președintele galactic care a furat Inima de Aur – o navă spațială echipată cu propulsorul Improbabilității Infinite), robotul deprimat Marvin Androidul Paranoic, și Trillian (cunoscută anterior sub numele de Tricia McMillan), o femeie pe care Arthur a întâlnit-o cândva la o petrecere în Islington și care – datorită intervenției lui Beeblebrox – este singurul alt supraviețuitor uman al distrugerii Pământului.

În călătoriile lor, Arthur ajunge să afle că Pământul a fost de fapt un supercomputer uriaș, creat de un alt supercomputer, Gândul Profund. Gândul Profund fusese construit de creatorii săi pentru a da răspunsul la „Întrebarea supremă a vieții, a universului și a tuturor lucrurilor”, care, după eoni de calcule, a fost dat pur și simplu ca fiind „42”. Gândul profund a fost apoi instruit să proiecteze supercomputerul terestru pentru a determina care este de fapt Întrebarea. Ulterior, Pământul a fost distrus de vogoni cu câteva momente înainte de finalizarea calculelor, iar Arthur devine ținta urmașilor creatorilor Gândului Profund, crezând că mintea lui trebuie să dețină Întrebarea…

DE CE: În general în viață, umorul e cea mai bună metodă de „a sparge gheața” – așa că de ce nu ar fi și în SF? Mai ales când debordează de o imaginație de excepție și se bazează pe o pleiadă de motive de parodie.

Poate că unele-s mai familiare britanicilor, dar sigur sunt destul rahaturi de care ne bucurăm și noi să facem mișto: ca de exemplu birocrația exagerată și tâmpenia tovarășilor care ne conduc (pardon, acum le zice domni, deși-s tot ei sau copiii lor).

SF? Nici vorbă, doar câteva decoruri, în rest caterincă fix la lucrurile care „ne doare” zi de zi, perfectă pentru oameni care riscă rar să deschidă o carte – dar de această dată se vor alege doar cu hohote de râs.


2. Fundația de Isaac Asimov – pentru oamenii serioși și sobri; pentru atei; pentru sociologi; pentru pacifiștii realiști

(în română la ed. Paladin, aici)

Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci de milenii.

Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000 de ani de evoluţie.

Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea Galaxiei, de unde se implică mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie, iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului. 

CE: Seria Fundația (Foundation) este o serie de cărți science-fiction space opera scrisă de autorul american Isaac Asimov. Publicată pentru prima dată ca o serie de povestiri în 1942-50 și, ulterior, în trei colecții în 1951-53, timp de treizeci de ani seria a fost o trilogie: Fundația; Fundația și Imperiul și A doua fundație.

Asimov a început să adauge noi volume în 1981, cu două continuări: Marginea Fundației și Fundația și Pământul, și două prequel-uri: Preludiul Fundației și Zorii Fundației.

A câștigat o singură dată premiul Hugo pentru „Cea mai bună serie din toate timpurile”, în 1966.

Premisa povestirilor este că, în perioada de declin a unui viitor Imperiu Galactic, matematicianul Hari Seldon își petrece viața dezvoltând o teorie a psihoistoriei, o nouă și eficientă matematică a sociologiei. Folosind legile statistice ale acțiunii în masă, poate prezice viitorul unor populații mari. Seldon prevede căderea iminentă a Imperiului, care cuprinde întreaga Cale Lactee, și o Epocă Întunecată care va dura 30.000 de ani înainte de apariția unui al doilea imperiu.

Deși impulsul căderii Imperiului este prea mare pentru a putea fi oprit, Seldon concepe un plan prin care „masa impetuoasă a evenimentelor trebuie să fie deviată doar puțin” pentru a limita în cele din urmă acest interregn la doar o mie de ani.

(mai multe aici și aici)

DE CE: În general, de vreo 70 de ani Asimov e considerat cea mai bună (și ușoară) cale de intrare în SF – și probabil va mai fi așa vreo 70 de ani, sau chiar mai mult, dacă ne uităm la Jules Verne.

De ce? Pentru că Asimov scrie foarte simplu și clar, dar cu idei puternice. E foarte ușor de citit și înțeles, însă la final chiar rămâi cu ceva, nu simți doar că ai citit casual, ci că ori ai învățat ceva, ori te-a pus pe gânduri.

Asimov e pentru SF ce e bunul-simț pentru societate: o cale de mijloc, sobră și echilibrată. Așa că e numai bun pentru oamenii serioși, care nu au timp de prostii, dar vor totuși o doză de loisir.

Și cum are păreri foarte inteligente și despre cum funcționează societatea și religia, pacea și războiul, comerțul și administrația… cert oferă ceva familiar foarte multor cititori, din multe nișe diferite de școlire sau profesie. Mai puțin pentru preoțime, prezentând religia drept o făcătură utilă îndrumării societăților primitive – un fals intenționat (la el nu și rău-voitor, ci necesar).

Familiar și ușor de citit, iar la final rămâi cu ceva nou. Perfect pentru începători, nu?

recenzie aici


1. Lumea lui Rocannon de Ursula K. Le Guin – pentru tineri și foarte tineri; pentru fanii fantasy; pentru visători

(a fost la ed. Orion, apoi la ed. Nemira – poate o vor reedita?)

O lume împărtășită de trei rase umanoide indigene – Gdemiar, care locuiesc în peșteri, elfii din Fiia și clanul războinic Liuar – este invadată și cucerită brusc de o flotă de nave venite dinspre stele.

Rocannon, om de știință pământean, se află pe acea lume și își vede prietenii uciși și nava spațială distrusă. Naufragiat printre popoarele extraterestre, el conduce bătălia pentru a elibera această nouă lume – și descoperă că legendele cresc în jurul său chiar în timp ce luptă.

CE: Lumea lui Rocannon („Rocannon’s World”) este un roman science-fiction al scriitoarei americane Ursula K. Le Guin, debutul ei în volum, din 1966. Deși este una dintre numeroasele opere ale lui Le Guin care se desfășoară în universul ciclului tehnologic Hainish, povestea în sine are multe elemente de heroic fantasy.

Rocannon’s World, împreună cu cele două continuări ale sale, combină sentimentele emergente ale Noului Val britanic de science-fiction (Moorcock, Delany, Zelazny, Ballard, Aldiss) cu imaginile de gen americane consacrate și cu interesele antropologice caracteristice lui Le Guin, într-o poveste despre pierdere, camaraderie, izolare, izbăvire și iubire.

Eroul Gaveral Rocannon întâlnește în călătoriile sale pe o planetă înapoiată lorzi care trăiesc în castele și mânuiesc săbii, precum și alte rase asemănătoare zânelor și gnomilor. Romanul începe cu un prolog intitulat Colierul lui Semley, care a fost publicat pentru prima dată ca povestire de sine stătătoare intitulată „The Dowry of Angyar” în Amazing Stories (septembrie 1964). O tânără pe nume Semley face o călătorie spațială de pe planeta ei fără nume, primitivă din punct de vedere tehnologic, până la un muzeu, pentru a recupera o moștenire de familie.

O societate interstelară a Ligii Tuturor Lumilor a pus o navă spațială automatizată la dispoziția locuitorilor subterani mai avansați ai planetei. Semley coboară în tunelurile gnomilor, folosește nava spațială pentru zbor și se întoarce după șaisprezece ani. Din cauza dilatării relativiste a timpului, în timp ce călătoria va fi de scurtă durată pentru ea, pe planeta ei vor trece mulți ani, cu efecte personale tragice.

Romanul îl urmărește apoi pe Gaveral Rocannon, un etnolog care s-a întâlnit cu Semley la muzeu și pleacă într-o misiune etnologică pe planeta ei, Fomalhaut II.

DE CE: Pentru generația mea (X), crescută printre fabrici și uzine și educată industrial, pe post de viitoare rotițe pentru combinate, ca și pentru cea a părinților noștri (baby-boomers), care au construit acele fabrici, punctul de conjuctură dintre realitate și viitor este tehnologia. Așa că trecerea noastră naturală a fost dinspre SF spre fantasy, atunci când am dat și de acesta după Revoluție.

Noi însă, aceste 2 generații, am fost doar un hiatus: bunicii noștri și toți strămoșii lor de milenii au crescut cu povești non-tehnologice, iar noile generații cu fantasy de streaming bazat pe Evul Mediu (ca GoT și Witcher), așa că acum trecerea e din nou cea inversă: dinspre fantasy spre SF – sau chiar dinspre poveste/legendă către SF. Și nu există în SFF cineva care să integreze mai bine ambele genuri decât Ursula K. Le Guin.

Iar de la ea cartea science fantasy cea mai ușor de citit e Lumea lui Rocannon: eu personal am citit-o, înțeles-o și adorat-o prima oară în clasa a V-a, deci pe la 11-12 ani. Și apoi iar pe la 13, și iar la 15 și iar ca adult și o voi mai citi cu drag de câteva ori (acum tocmai o recitesc în original/engleză). Altfel spus, este un heroic fantasy captivant și este simultan și un SF space opera și, deși nu e deloc young adult în sensul peiorativ, este perfect accesibilă și unui copil (sau oricui are nivelul de „copil” în SF).

Cea mai bună poartă către SF pentru oricine vine dinspre fantasy – sau chiar dinspre povești pentru copii.


Imaginea reprezentativă de PHY6 Heavy Industries @ Pixabay 

Descrierile sunt preluate fie de pe siturile editurilor menționate, fie traduse de pe Goodreads; „Ce”-urile sunt traduse de pe Wikipedia.


Posted

in

by

%d blogeri au apreciat: